ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1674/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, art. 453 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și contractului de mandat.

Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că micșorează cuantumul pretențiilor, arătând că nu mai solicită sumele de 10.206 RON, reprezentând dobânzi calculate pentru sumele indicate în hotărârile judecătorești, 5.103 RON reprezentând penalități de întârziere și că reduce cuantumul pretențiilor aferent celui de-al doilea capăt al acțiunii, de la suma de 210.209,27 RON la 20.649,74 RON, reprezentând penalități aferente facturii nr. x din 21.02.2017.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2018 au fost respinse excepțiile litispendenței și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât prin întâmpinare. Prin încheierea din 28 februarie 2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârât și a fost suspendată judecata cauzei până la soluționarea apelului formulat de pârât împotriva acesteia, respectiv până la 19 septembrie 2019.

Prin sentinta nr. 749 din 02 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția nulității acțiunii, invocată de pârât și a fost anulată acțiunea pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a formulat-o pentru societatea reclamantă.

Prin decizia nr. 70 din 12 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Civilă, s-a admis apelul promovat de reclamantă împotriva sentinței civile atacate și a fost anulată hotărârea apelată și trimisă cauza primei instanțe, pentru continuarea judecării cauzei.

De asemenea, instanța de apel a obligat pârâtul la plata sumei 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și Decizia nr. 17 din 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, prin care s-a statuat că necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat este de ordine publica.

Recurentul-pârât a arătat că acțiunea în faza procesuală a fondului a fost soluționată de instanța competentă material nu însă și apelul, care a fost soluționat de un complet nespecializat.

Potrivit recurentului-pârât, excepția necompetenței materiale a secției nu a putut fi invocată în apel, întrucât, pe de o parte, aceasta se invocă în fața primei instanțe or, în cauză, prima instanță a fost competentă să soluționeze cererea iar, pe de altă parte, nu a avut cunoștință de specializarea completului care a soluționat apelul.

În consecință, potrivit recurentului-pârât, încălcarea dispozițiilor cu caracter imperativ atrage pronunțarea unei hotărârii nule și se impune rejudecarea cauzei de către un complet specializat determinat după natura obiectului cauzei.

Recurentul-pârât a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În ceea ce privește motivele contradictorii, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii că mandatul său a fost revocat prin hotărârea AGA nr. 14 din 24.05.2017 a societății reclamante deși, în realitate, prin această hotărâre nu s-a decis revocarea sa.

Potrivit recurentului, hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine cauzei, întrucât aceasta și-a întemeiat raționamentul prin trimiterea la norme specifice "revocării mandatului", fără a avea în vedere faptul că acțiunea a fost întemeiată pe răspunderea prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care produce exclusiv consecința suspendării din funcția de conducere deținută, iar nu pe aceea a încetării mandatului.

Recurentul arată că în expunerea raționamentului juridic care a stat la baza soluției pronunțate, instanța de apel reține în mod greșit prevederile art. 209 alin. (2) C. civ., având în vedere că, în cauză, organul de administrare este Consiliul de Administrație iar directorul general este mandatat, prin delegare, cu conducerea executiva a societății, fiind organ de conducere, iar nicidecum organ de administrare, așa cum a reținut instanța de apel.

În consecință, recurentul-pârât susține că temeiul reținut de instanța de apel este străin cauzei întrucât nu au fost verificate condițiile de admisibilitate a acțiunii și a existenței unor cauze de nulitate a acesteia. În acest sens, recurentul arată că deși instanța de apel a argumentat în temeiul art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 inadmisibilitatea contestarii de către pârât a hotărârii AGA de antrenare a răspunderii sale, nu a observat că obiectul hotărârii nu era revocarea din funcția de administrator.

În continuare, recurentul-pârât a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești conform art. 488 alin. (1) pct. 4 din același cod și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Recurentul menționează că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității procesului civil întrucât a reținut că prima instanță a avut în vedere la pronunțarea nulității acțiunii prevederile art. 40 alin. (1) și art. 57 alin. (1) C. proc. civ., fără însă să fi pus în discuția părților acest aspect, această critică fiind corelată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 7 C. proc. civ., recurentul susține că față de dispozițiile actului constitutiv și ca urmare a efectului pozitiv al autoritatii de lucru judecat a deciziei nr. 31 din 31.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios adminstrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, prima instanță în mod corect a reținut nulitatea acțiunii, având în vedere că hotărârea AGA de angajare a raspunderii pârâtului nu era executorie la data promovării acțiunii potrivit cerințelor suplimentare prevăzute în Actul Constitutiv.

A mai arătat recurentul-pârât că pentru a înlatura autoritatea lucrului judecat a hotărârii menționate, instanța de apel s-a raportat la art. 155 din Legea nr. 31/1990, reținând că norma referită exclude regulile publicității prevăzute în lege. Mai mult, instanța a reținut că în clauza din actul constitutiv privind publicarea hotărârilor AGA nu este prevăzută expres ipoteza acțiunii în răspundere.

Recurentul-pârât susține că întrucât efectul demarării procedurii de răspundere a directorilor nu este revocarea acestora din funcție iar suspendarea nu intervine la data adoptării unei astfel de hotărâri, aceasta este supusă publicității, neexistând niciun argument juridic pentru care hotărârea să fie exceptată de la acest demers.

Prin urmare, concluzionează recurentul-pârât că acțiunea nu putea fi primită în lipsa dovezii condiției prealabile investirii instanței, întrucât regula publicității, în cauză, nu a fost instituită pentru opozabilitate, ci pentru executorialitate.

Recurentul-pârât a susținut că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin adăugarea la lege a unor situații nereglementate, precum aceea că "de la data adoptării hotărârii AGA nr. 14 din 24.05.2017" "paratul era cel puțin suspendat din funcție, iar numitul B. era insarcinat legal sa acționeze in justiție", în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii AGA de numire a Consiliului de Administrație, care l-a numit în funcția de director general pe semnatarul acțiunii, iar alin. (5) al art. 155 din Legea nr. 31/1990, spre deosebire de alin. (4) din același act normativ, nu instituie o atare reglementare.

Pentru aceste argumente, recurentul a arătat că în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și dând eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură considerentele deciziei menționate, hotărârea AGA nr. 11 din 22.09.2016, prin care au fost aleși membrii Consiliului de administrație și decizia Consiliului de administrație de numire a directorului general nu au devenit executorii, consecința fiind că nici art. 3 alin. (1) si art. 4 din hotărârea AGA nr. 14 din 24.05.2017 nu puteau constitui temei în promovarea acțiunii, atat timp cât prin aceste prevederi s-a desemnat în vederea promovării acțiunii conducerea executiva a societății, în persoana dlui. C., director general.

În contextul în care nu s-a făcut dovada condiției publicității înscrise în Actul constitutiv privind dreptul de reprezentare al Consiliului de Administrație, astfel încât să existe posibilitatea acestuia să ratifice acțiunea promovată în numele și pe seama societății, cerință intrinsecă posibilității dreptului de a delega conducerea către un director, mandatul semnatarului acțiunii nu putea fi ratificat, întrucât și ratificarea la rândul său nu este valabilă ca efect al inexistentei propriului mandat.

Recurentul-pârât a susținut, de asemenea, că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Soluționând excepția nulității apelului prin opunerea inadmisibilitatii atacării hotărârii AGA nr. 14/24.05.2017, în considerarea art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a lăsat necercetată excepția, nesocotind astfel prevederile înscrise la art. 5 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 248 alin. (1) din același cod, adică a încălcat norme procedurale a căror nerespectare antrenează nulitatea hotărârii.

În egală măsură, a susținut recurentul-pârât, argumentul instanței de apel, potrivit căruia dacă s-ar admite interpretarea primei instanțe consecința ar fi incapacitatea temporară de exercițiu a reclamantei, care ar fi lăsată fără conducere, este reținut cu greșita aplicare si interpretare a legii de drept material, care arată explicit că organul de conducere al societății, însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societății, este Consiliul de administrație, care poate delega o parte din atribuțiile sale directorilor, în acest sens fiind dispozițiile art. 137, art. 142 și art. 143 din Legea nr. 31/1990 și art. 25 - 35 din O.U.G. nr. 109/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, la 21 mai 2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din același cod. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 mai 2021, pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în sedință publică, la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Critica recurentului-pârât subsumată acestui motiv de casare vizează soluționarea apelului de o altă secție a Curții de Apel Bacău decât cea competentă material.

Prima condiție a motivului de recurs invocat privind încălcarea normelor de competență de ordine publică este îndeplinită întrucât necompetența materială procesuală a secției este de ordine publică potrivit art. 129 alin. (2), art. 131 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 35 alin. (2)și art. 36 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 17/2018 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Referitor la cea de-a doua condiție privind invocarea excepției de necompetență de ordine publică în condițiile legii, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, deoarece intimatul-pârât avea posibilitatea invocării necompetenței materiale procesuale a secției instanței de apel, însă deși legal reprezentat, nu a procedat astfel.

Totodată, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ. critica privind necompetenta materială procesuală a secției instanței care a soluționat apelul nu se poate invoca direct în recurs, nici de către părți și nici de către instanță, din oficiu, astfel încât, motivul de recurs fiind invocat omisso medio, este exclus a fi analizat.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pârât a invocat motivele contradictorii și străine de natura cauzei reținute de instanța de apel.

Recurentul-pârât susține, în mod greșit, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii privind revocarea mandatului său potrivit hotărârii AGA nr. 14 din 24.05.2017. Se constată că prin această hotărâre nu s-a decis revocarea recurentului-pârât ci dimpotrivă s-a dispus recuperarea sumelor solicitate în cauză, fiind desemnat pentru întreprinderea demersurilor necesare, directorul general interimar B., potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaților are obligația "să decidă urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru daunele pricinuite societății, desemnând și persoana însărcinată să o exercite". În același sens este și art. 220 alin. (3) C. civ. potrivit căruia "organul de conducere competent desemnează cu aceeași majoritate persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție".

În raport cu dispozițiile legale enunțate, adunării generale a asociaților îi aparține prerogative demarării procedurii judiciare, cu indicarea persoanei însărcinate să exercite acțiunea în justiție.

Această reglementare expresă denotă caracterul derogatoriu al împuternicirii pentru exercitarea acțiunii față de efectele mandatului legal sau convențional pentru conducerea activității societății, recunoscut prin dispozițiile Legii nr. 31/1990 și prin clauzele actului constitutiv al societății, respectiv ale contractului de mandat.

De asemenea, potrivit art. 155 alin. (1) și (2) din Legea 31/1990 acțiunea în răspundere contra directorilor pentru daunele cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va desemna cu aceeași majoritate persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că hotărârea adunării generale a asociaților de antrenare a răspunderii organelor de conducere a societății și desemnarea persoanei împuternicite cu efectuarea demersurilor necesare, nu trebuia publicată în Monitorul Oficial al României pentru a produce efecte. În acest sens, a reținut că dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 constituie un text special față de art. 131 din Legea nr. 31/1990, iar clauza din actul constitutiv care impune publicarea hotărârilor AGA pentru a fi executorii nu prevede, în mod expres, și procedura de angajare a răspunderii fostului director.

Instanța de apel nu a reținut că recurentul-pârât a fost revocat din funcția de administrator prin hotărârea AGA menționată ci, dimpotrivă, a reținut că acesta era suspendat de drept din funcție în temeiul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990.

Referitor la motivele străine din cuprinsul hotărârii atacate, recurentul-pârât susține, în mod eronat, că instanța și-a întemeiat întreg raționamentul prin trimiterea la norme specifice "revocării mandatului", fără însă a avea în vedere faptul că acțiunea a fost întemeiată pe răspunderea prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care produce exclusiv consecința suspendării din poziția de conducere deținută, iar nu pe aceea a încetării mandatului.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a întemeiat raționamentul pe teza revocării mandatului, ci a analizat în mod corect condițiile răspunderii prevăzute de art. 155 din Legea nr. 31/1990, recurentul-pârât fiind suspendat de drept din funcție iar hotărârea de antrenare a raspunerii, prin care a fost desemnată persoana pentru efectuarea demersurilor necesare, produce efecte de la data adoptării sale.

În acest sens, instanța de apel a motivat că dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 constituie un text special față de art. 131 din Legea nr. 31/1990, iar clauza prevăzută în actul constitutiv privind cerința publicării hotărârilor AGA pentru a deveni executorii, nu menționează expres și acțiunea în răspundere a directorului.

Instanța de apel a reținut prevederile art. 209 alin. (2) C. civ. în justificarea faptului că nu se impune publicarea hotărârii AGA de antrenare a răspunderii recurentului-pârât, în condițiile în care suspendarea mandatului fostului director trebuie să își producă efectele direct și imediat.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității desfășurării procesului civil întrucât a reținut că prima instanță a avut în vedere la pronunțarea nulității acțiunii prevederile art. 40 alin. (1) și art. 57 alin. (1) C. proc. civ., fără însă să fi pus în discuția părților acest aspect.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă, care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Art. 40 alin. (1) și art. 57 alin. (1) C. proc. civ. reglementează capacitatea de exercițiu a persoanei juridice reclamante, în discuție fiind calitatea de reprezentant a semnatarului acțiunii la data formulării acesteia, pe care prima instanță a analizat-o prin soluția pronunțată de anulare a acțiunii pentru lipsa calității de reprezentant a societății reclamante.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât cunoștea motivele pentru care a fost admisă excepția nulității acțiunii, având posibilitatea să își expună punctul de vedere, nefiind încălcat principiul contradictorialității desfășurării procesului civil.

Recurentul-pârât mai arată că prin hotărârea atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 31 din 31.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a Civilă, de contencios adminstrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, privind cerințele suplimentare din actul constitutiv pentru punerea în executare a hotărârilor adunării generale a acționarilor, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În dosarul nr. x/2017, obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea indemnizațiilor acordate necuvenit administratorilor executivi și neexecutivi, fiind analizată hotărârea AGA de revocare a acestora, iar în acest dosar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume reprezentând amenzi, penalități și alte sancțiuni aplicate societății, fiind analizată hotărârea de angajare a răspunderii fostului director în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, Înalta Curte constată că obiectul celor două dosare este diferit, dezlegarea dată în dosarul nr. x/2017 neavând legătură cu soluționarea acestei cauze.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât susține că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești pronunțând o hotărâre prin adăugarea la lege a unor situații nereglementate, este nefondat.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, nu a acționat cu exces de putere prin săvârșirea unui act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, ci, dimpotrivă, a prezentat raționamentul pentru care hotărârea AGA nu trebuie publicată în vederea respectării condiției de executorialitate prevăzută în Actul Constitutiv.

Critica recurentului vizând faptul că instanța de apel a lăsat necercetată excepția nulității apelului, nesocotind astfel normele procedurale înscrise în art. 5 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 248 alin. (1) din același cod, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat excepția nulității apelului constatând că nu este întemeiată pentru aceleași motive pentru care a admis apelul. În acest sens, a reținut că în clauza din actul constitutiv privind caracterul executoriu al hotărârilor AGA nu s-a prevăzut expres și teza privind acțiunea în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, suspendarea mandatului de director trebuie să își producă efectele direct și imediat și recurentul-pârât este în imposibilitatea de a ataca hotărârea de angajare a răspunderii sale.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat excepția nulității apelului prin considerente comune.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut în mod eronat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 137, art. 142 și art. 143 din Legea nr. 31/1990 și art. 25 - 35 din O.U.G. nr. 109/2011, societatea nefiind în incapacitate temporară de exercițiu, deoarece organul de conducere al societății, însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societății este Consiliul de administrație, care poate delega o parte din atribuțiile sale directorilor.

Aceste critici sunt invocate de recurentul-pârât direct în recurs, cu încălcarea principiului omisso medio prevăzut de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și prin urmare nu vor fi analizate de instanța de control judiciar.

Criticile recurentului-pârât privind aplicarea greșită a prevederilor art. 155 și art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 sunt de asemenea nefondate.

Potrivit recurentului-pârât, hotărârile AGA de antrenare a răspunderii directorilor potrivit art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 nu sunt exceptate de la regula publicității deoarece legiuitorul nu a prevăzut ca și în cazul acțiunilor promovate împotriva administratorilor că intervine încetarea mandatului la data emiterii hotărârii AGA, prevedere care într-adevar înlătură intrinsec regula publicității.

Acțiunii în răspundere împotriva fostului director, reglementată de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, nu îi este aplicabilă clauza prevăzută în actul constitutiv privind publicarea hotararilor AGA în Monitorul Oficial al României pentru a deveni executorie, întrucât această hotărâre de antrenare a răspunderii nu este menționată expres în actul constitutiv pentru îndeplinirea condiției prealabile a publicării.

Mai mult, nici dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu prevăd o astfel de condiție pentru ca hotărârea AGA de angajare a răspunderii fostului director și de numire a persoanei împuternicite cu efectuarea acestor demersuri să producă efecte.

Necesitatea ca suspendarea mandatului de director să fie imediată derivă și din imposibilitatea atacării în justiție a hotarârilor AGA de revocare a mandatului și de numire a persoanei împuternicite cu efectuarea demersurilor de intentare a acțiunii în răspundere potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a analizat în mod temeinic condițiile acțiunii în răspundere a fostului director, reținând că cerința de publicare în Monitorul Oficial al României a hotărârii de antrenare a raspunerii potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, prin care a fost desemnată persoana pentru efectuarea demersurilor necesare, nu trebuie îndeplinită și, în consecință, semnatarul acțiunii are calitate de reprezentant al societății reclamante.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 70/2020 din 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 70/2020 din 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 septembrie 2021.