ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1062/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Mediului, Apelor Și Pădurilor, să se constate întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale raportat la fapta ilicită a pârâților de a perpetua, prin pasivitatea lor culpabilă, o situație de incertitudine contrară principiului securității juridice, concretizată în omisiunea de a adopta un set de principii, măsuri și reglementări pentru valorificarea potențialului hidroenergetic al apelor; să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta ilicită, în principal, în cuantum de 6.136.937 RON reprezentând beneficiul nerealizat al reclamantei, iar în subsidiar, în cuantum de 408.125,37 RON, reprezentând paguba efectiv produsă; să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la achitarea daunelor moratorii în cuantumul dobânzii legale de la data introducerii prezentei acțiuni și până la momentul plății efective, acestea urmând să fie calculate asupra sumei ce se va stabili cu titlu de prejudiciu; obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 241/C/2023, pronunțată la 24.04.2023 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta prin întâmpinare, și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, și Ministerul Mediului, Apelor Și Pădurilor.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 217 din 30.09.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 241/C/2023, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 24.12.2024, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate, cu trimiterea spre rejudecare, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a indicat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că decizia pronunțată de Curtea de apel Alba Iulia nu este motivată și conține motive contradictorii. Astfel, recurenta a invocat lipsa totală a motivării în ceea ce privește încălcarea art. 45 din Constituție, ce garantează libertatea economică, și a art. 16 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și a principiului securității juridice. A precizat recurenta că s-a întemeiat cu bună credință pe cadrul legal aflat în vigoare la momentul la care a început să exercite dreptul la libertatea economică și, în urma unei licitații publice, a încheiat un contract cu Administrația Bazinală de Apă Olt, în scopul înființării și exploatării unei microhidrocentrale, în baza normelor în vigoare aplicabile în domeniu, respectiv H.G. nr. 632/2007, Legea apelor nr. 107/1996, Ordinul ministrului mediului nr. 1222/2008. Recurenta a avut o așteptare legitimă de a putea exercita drepturile născute în temeiul unui act juridic încheiat în condițiile legii, iar conduita pârâților denotă indiferență față de așteptările legitime și reprezintă, de facto, o revocare a drepturilor dobândite în temeiul unui act juridic legal încheiat. În condițiile în care instanța nu a analizat pasivitatea autorităților după suspendarea avizelor, nici implicațiile din perspectiva exercitării dreptului la libertatea economică, a drepturilor rezultate din contractul de locațiune încheiat, raportat la art. 16 din Carta drepturilor fundamentale ale UE și art. 45 din Constituție, a apreciat recurenta că i-a fost afectat în mod grav dreptul la un proces echitabil, lăsând în afara examinării și motivării aspecte esențiale în soluționarea litigiului dedus judecății. Aspectele juridice invocate și neexaminate erau și ele determinante în dovedirea caracterului ilicit al pasivității continue a Statului român, din perspectiva art. 1349 și art. 1357 C. civ., astfel că nemotivarea cu privire la aceasta a adus o gravă încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil. O altă critică formulată de recurentă se referă la insuficiența motivării și contradicția considerentelor în ceea ce privește noțiunea de bun în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului. A apreciat recurenta că nu au fost analizate complet argumentele invocate, fiind ignorată jurisprudența CEDO indicată, dar și efectul obligațiilor pozitive în sarcina statelor semnatare, motivarea fiind rezumată la lipsa unei norme interne care i-ar fi acordat recurentei un drept. Cu privire la contradicția invocată, recurenta a arătat că, pe de-o parte, instanța a admis că noțiunea de bun trebuie interpretată în conformitate cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă, pe de altă parte, a apreciat că este exclusă aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1, pe motivul lipsei unei norme juridice interne, în baza căreia Statul să aibă obligații pozitive de legiferare. De asemenea, a precizat recurenta că instanța nu a făcut nicio referire la jurisprudența indicată de aceasta și nu a motivat de ce nu este aplicabilă Convenția, fiind combinate într-un singur raționament mai multe elemente, precum lipsa faptei ilicite, separația puterilor și interpretarea privind CEDO. În plus, a subliniat recurenta că din considerentele hotărârii nu reiese de ce instanța consideră că dreptul de creanță derivat din contractul de locațiune nu este suficient protejat printr-o normă internă, cât timp C. civ. reglementează contractul de locațiune și cât timp a fost invocată jurisprudență în care astfel de drepturi de creanță au dat naștere unei veritabile așteptări rezonabile, ce este protejată de Convenție. Următoarea critică formulată de recurentă, subsumată aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la motivarea insuficientă a instanței cu privire la starea de fapt reținută, precum și din perspectiva aprecierilor privitoare la conduitele pârâților. Astfel, raportat la starea de fapt reținută, instanța a ignorat adresele depuse la dosar prin care instituțiile Statului au asigurat că situația se va remedia, prelungind starea de incertitudine juridică creată. Cu privire la procedura de infrigement, deși în cererea de apel reclamanta a subliniat că acest motiv nu reprezintă o justificare, cât timp pasivitatea era una anterioară, instanța de judecată nu a analizat această critică. Instanța nu a analizat în mod complet și detaliat caracterul ilicit al sistării avizelor, ignorând faptul că Ministerul însuși a comunicat intenția de a remedia situația prin elaborarea unui Ghid de principii și măsuri necesare pentru valorificarea potențialului hidroenergetic, această promisiune din partea ministerului creând o așteptare legitimă cu privire la reluarea procedurilor de avizare într-un termen rezonabil. Cu privire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 45 din Constituția României, coroborat cu art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Astfel, a detaliat recurenta faptul că s-a apreciat în mod eronat neincidența în cauză a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., subliniind că intervenția instanței pe care a solicitat-o nu avea menirea de a sancționa conduita Statului român, ci aceea de a fi reparat prejudiciul care le-a fost cauzat prin omisiunea de legiferare. A arătat recurenta că fapta ilicită, în sens larg, nu se limitează doar la încălcarea unei norme legale exprese, ci poate fi reprezentată și de nesocotirea unei obligații generale de diligență și prudență, Statul român neglijând această obligație fundamentală și tolerând prejudicierea gravă a intereselor economice ale recurentei. În condițiile în care decizia instanței de apel s-a mărginit să examineze conduita ilicită a pârâților strict prin prisma neidentificării unor norme de drept intern și a transgresării acestora, recurenta a apreciat că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, restrângând în mod nepermis sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. și făcând o greșită aplicare a acestora. Instanța de apel era ținută a observa că răspunderea civilă delictuală constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanței naționale evaluarea încălcărilor dispozițiilor din Convenția europeană, prezentând în acest sens Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 818/12.04.2022, drept jurisprudență. Astfel, a apreciat recurenta că susținerea potrivit căreia art. 1349 C. civ. nu este incident pentru că nu există o obligație de legiferare a Parlamentului este una greșită, tocmai în virtutea art. 11 și art. 20 din Constituția României, care garantează respectarea CEDO. În speță, suspendarea procedurii de emitere a avizelor pentru microhidrocentrale situate în arii naturale protejate, prin adresele nr. x/10.02.2014 și nr. y/10.07.2014, emise de Ministrul Delegat pentru Ape, Păduri și Piscicultură, urmată de inacțiunea constantă a pârâților, concretizată în omisiunea de a elabora un cadru normativ adecvat pentru acest domeniu, constituie fapte ilicite, care au produs prejudicii semnificative recurentei. Recurenta a invocat art. 45 din Constituția României, arătând că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea în condițiile legii sunt garantate, iar restricțiile sunt permise doar în mod excepțional, în condițiile reglementate de art. 53 alin. (1) și alin. (2). În acest context, corelativ dreptului de a realiza o investiție, pârâților le reveneau două categorii de obligații, o obligație negativă de a nu aduce atingere, în mod nejustificat, libertății economice, mai apoi, o obligație pozitivă, de stabilire a cadrului normativ necesar exercițiului acestui drept. Prin conduita lor, pârâții au încălcat ambele categorii de obligații. Cu privire la obligația negativă, recurenta a evidențiat că nici Directivele nr. 2000/60/CE și nr. 92/43/CE, nici dialogul informal cu Comisia Europeană și nici natura procedurii de infringement demarate nu impuneau suspendarea totală și pe termen nedeterminat a procedurilor de emitere a avizelor. În pofida diligențelor și a prudenței manifestate, recurenta a arătat că nu ar fi putut în mod rezonabil prevedea aceea că emiterea avizelor de gospodărire a apelor va fi suspendată și urmată de o pasivitate perpetuă a pârâților, astfel încât conduita acestora a reprezentat de facto o revocare a drepturilor dobândite în temeiul unui act juridic legal încheiat. Recurenta a invocat art. 16 din CDFUE și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale, arătând că efectul direct poate genera drepturi care nu sunt prevăzute explicit de legislația națională, însă care sunt recunoscute prin normele Uniunii. Prin prisma principiului proporționalității, recurenta a susținut că este evident că întârzierea excesivă nu servește interesului general, ci reprezintă o încălcare a articolelor mai sus menționate. În plus, recurenta a invocat încălcarea principiului securității juridice ca o garanție intrinsecă a statului de drept. Din perspectiva CEDO, recurenta a precizat că astfel de contracte de locațiune și drepturile de creanță care derivă din acestea pot fi considerate bunuri în temeiul Convenției, prezentând în acest sens jurisprudența CEDO. Pentru toate cele de mai sus, recurenta a apreciat hotărârea Curții de Apel Alba Iulia ca fiind nelegală.

Apărările formulate în cauză Intimatele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor au înaintat la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 10.01.2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 13.03.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 10.06.2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 10.06.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității recursului, pentru considerentele arătate, și a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații pârâți Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, fiind menținută soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâților la plata unor despăgubiri civile solicitate în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin omisiunea statului de a adopta un set de principii, măsuri, reglementări cu privire la valorificarea potențialului hidroenergetic al apelor. În esență, instanțele de fond au reținut că reclamanta, în calitate de locatar, a încheiat un contract de locațiune la data de 19.08.2013, pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii cu încă 10 ani, cu locatorul Administrația Bazinală Olt, având ca obiect închirierea unei suprafețe de 60 mp de teren aflat în proprietatea Statului român, reprezentând albie minoră a pârâului Lotrioara, situat în com. Boița, jud. Sibiu, în scopul valorificării potențialului energetic al apelor prin înființarea și exploatarea unei microhidrocentrale, drept condiționat de avizul de gospodărire a apelor emis de locator. Întrucât terenul ce formează obiectul locațiunii face parte dintr-o arie naturală protejată, procedura de emitere a avizului menționat a fost sistată, conform adreselor emise de Ministrul Delegat pentru Ape, Păduri și Piscicultură, până la clarificarea tuturor aspectelor semnalate în scrisoarea pilot a Comisiei Europene privind posibile încălcări ale legislației europene în domeniul apelor și stabilirea unui set clar de criterii privind amplasamentul acestor lucrări, ceea ce a împiedicat reclamanta să valorifice bunul luat spre închiriere în vederea exploatării unei microhidrocentrale. Raportat la această situație de fapt, instanțele de fond au constatat că lipsește fapta ilicită a pârâților, în condițiile în care, pe de-o parte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind constatarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de emitere a avizului de gospodărire a apelor și privind obligarea Administrației Bazinale de Apă Olt la analizarea documentației depuse în vederea avizării investiției, iar pe de altă parte, încă din anul 2015, Comisia Europeană a declanșat față de România o procedură de infringement pentru aplicarea corespunzătoare a Directivei 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei și a Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică în procesul de autorizare a microhidrocentralelor. Atât timp cât unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, aparține acestuia în mod exclusiv atribuția de a asigura cadrul legal pe care îl consideră adecvat pentru protecția mediului și pentru valorificarea potențialului hidroenergetic al apelor, fără a se putea considera că omisiunea de a reglementa un anumit set de reguli, norme, măsuri echivalează cu o ingerință în libertatea de a desfășura activitate economică, fiind esențial că procedura de obținere a avizului de gospodărire a apelor este aplicabilă, în egală măsură, tuturor persoanelor interesate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A. S.R.L., invocând motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, precum și încălcarea sau aplicarea greșită a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în scopul constatării temeiniciei pretențiilor deduse judecății, ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a cererii de apel și a pretențiilor deduse judecății, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurenta reclamantă nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de respingere a cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, subliniindu-se lipsa faptei ilicite invocate, astfel că este pe deplin posibilă realizarea controlului judiciar. Recurenta reclamantă a invocat omisiunea instanței de apel de a analiza toate argumentele juridice invocate pentru a evidenția comiterea faptei ilicite de către pârâți și, în pofida complexității cauzei, decizia recurată conține o motivare efectivă succintă, care se întinde doar pe o jumătate de pagină, fără a fi explicat cu claritate raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate. Sub acest aspect, trebuie subliniat că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele naționale nu sunt obligate să expună motivele de respingere a fiecărui argument invocat de parte (a se vedea, cu titlu exemplificativ, hotărârea CEDO pronunțată la data de 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei), ci au obligația de a examina în modul corespunzător principalele motive invocate și de a le da un răspuns (a se vedea, în acest sens, hotărârea CEDO din data de 11 iulie 2017 în cauza Moreira Ferreira împotriva Portugaliei). De asemenea, motivarea hotărârii judecătorești nu constituie o chestiune de cantitate, de volum, ci una de esență, de conținut, care să beneficieze de claritate, de concizie și de analiză concretă a obiectului dedus judecății, astfel încât să permită cunoașterea raționamentului judiciar pe care se fundamentează soluția pronunțată. În cauza de față, instanța de apel a expus în cuprinsul deciziei sale argumentele pe care s-a întemeiat pentru a reține lipsa faptei ilicite invocate și, implicit, lipsa de temeinicie a pretențiilor deduse judecății, a prezentat propriul raționament logico-juridic, examinând și răspunzând argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept invocate de părți în prezentul litigiu, ceea ce determină concluzia că hotărârea judecătorească atacată conține toate elementele necesare pentru a permite realizarea eficientă a controlului judiciar. De asemenea, motivarea expusă de instanța de apel este concordantă exigențelor desprinse din jurisprudența CEDO (hotărârea din data de 28 aprilie 2005 în cauza Albina împotriva României, hotărârea din data de 8 iunie 2006 în cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României), atât timp cât, deși a motivat pe scurt hotărârea, a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost puse, nefiind necesar un răspuns detaliat cu privire la fiecare argument invocat de către reclamantă, partea primind un răspuns specific și explicit cu privire la chestiunea esențială analizată, legată de neîndeplinirea condiției răspunderii civile delictuale referitoare la comiterea de către pârâți a unei fapte ilicite. În concret, recurenta reclamantă a invocat lipsa totală a motivării în ceea ce privește încălcarea art. 45 din Constituție și a art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitoare la libertatea economică, precum și încălcarea principiului securității juridice. Contrar acestor susțineri, instanța de recurs constată că, în decizia atacată, instanța de apel a avut în vedere motivele de apel întemeiate pe prevederile constituționale și comunitare referitoare la libertatea economică, precum și pe cele privitoare la noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motive pe care le-a respins printr-un considerent comun, arătând explicit că, raportat la principiul constituțional al separației puterilor în stat, instanța judecătorească nu poate interveni și sancționa puterea legislativă pentru emiterea sau neemiterea unui act normativ și nici puterea executivă, în lipsa unui act normativ primar care să-i reglementeze limitele exercitării puterii executive în domeniul microhidrocentralelor situate în areale protejate. S-a mai învederat că sistarea procedurii de emitere a avizelor de gospodărire a apelor pentru investiții de tip microcentrale în areale protejate reprezintă tocmai o respectare a obligației asumate de România prin Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, față de solicitarea Comisiei Europene de transpunere integrală în legislația națională a Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică și a Directivei 2000/60/CE privind deșeurile cu efect de limitare a pierderii biodiversității prin îmbunătățirea și refacerea ecosistemelor deteriorate în vederea atingerii unei stări ecologice bune. Așadar, nu corespunde realității susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu ar fi expus argumentele pentru care a respins motivele de apel referitoare la încălcarea dispozițiilor care garantează libertatea economică și securitatea juridică, atât timp cât, în cuprinsul deciziei recurate, se regăsesc suficiente considerente care justifică reținerea neîndeplinirii condiției referitoare la existența unei fapte ilicite. Altfel spus, atât timp cât statul român a urmărit să se conformeze prevederilor comunitare, nu pot fi reținute încălcările indicate de reclamantă prin măsura sistării procedurii de emitere a avizelor de gospodărire a apelor în arii protejate și prin omisiunea de a adopta măsuri prin care să se tindă la emiterea avizului necesar înființării și exploatării microhidrocentralelor în zonele protejate. Faptul că recurenta reclamantă nu este de acord cu această argumentare nu înseamnă că instanța judecătorească nu a expus raționamentul logico-juridic pe care și-a întemeiat soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății. Lipsa unei analize în legătură cu afectarea libertății economice invocate de reclamantă este justificată de inutilitatea unui astfel de demers, în condițiile în care nu le poate fi imputată pârâților comiterea unui delict civil în legătură cu neemiterea avizului de gospodărire a apelor necesar derulării activității economice vizate. Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut insuficiența motivării și contradicția considerentelor în ceea ce privește noțiunea de "bun" în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Verificând decizia recurată prin prisma acestei critici, se constată că instanța de apel, similar primei instanțe, a efectuat o cercetare a jurisprudenței CEDO în vederea determinării sensului noțiunii de "bun", protejat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ajungând la concluzia că reclamanta nu a dobândit în temeiul contractului de locațiune invocat o așteptare legitimă și rezonabilă de a obține exercitarea efectivă a drepturilor rezultate din înființarea și exploatarea microhidrocentralei, ci doar o speranță de a se bucura de investiția realizată și de a obține profit. O atare concluzie s-a conturat în urma aplicării la situația de fapt dedusă judecății a considerentelor hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 7 iunie 2018 în cauza nr. 44460/16 O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd împotriva Irlandei, astfel cum a argumentat instanța de fond, considerente validate de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a justificat concluzia în sensul inexistenței unui bun al reclamantei, ca urmare a inexistenței unei așteptări legitime și rezonabile în legătură cu drepturile dobândite prin încheierea contractului de locațiune, prin aceea că nu există o normă juridică internă care să permită obligarea legislativului sau executivului la emiterea unor reguli care să confere reclamantei dreptul la obținerea avizului în scopul desfășurării activității economice în domeniul microhidrocentralelor situate în areale protejate. O atare motivare este suficientă pentru a satisface exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul asigurării unui proces echitabil, fiind expuse argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanțele de fond și-au format convingerea în sensul că reclamanta nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Aceste considerente nu sunt contradictorii, deoarece referirea la inexistența unei norme interne a fost făcută de instanța de apel pentru a sublinia inexistența unei așteptări legitime și rezonabile a reclamantei, întrucât nu există vreo prevedere legală care să oblige statul român la stabilirea unor reguli care să presupună emiterea avizului de gospodărire a apelor în zone protejate. Atât timp cât sistarea procedurii de avizare s-a întemeiat tocmai pe necesitatea armonizării legislației interne cu cea comunitară, omisiunea statului apare ca fiind justificată prin prisma solicitărilor Comisiei Europene, iar așteptările reclamantei în legătură cu activitatea economică vizată nu sunt legitime și rezonabile, neconferindu-i acesteia un bun în sensul jurisprudenței CEDO analizate. Împrejurarea că instanța de apel a făcut referire în mod generic la jurisprudența CEDO și nu a analizat punctual hotărârile pronunțate în cauzele indicate explicit de reclamantă nu constituie o motivare insuficientă a deciziei, făcându-se o sinteză adecvată a întregii jurisprudențe europene cu privire la chestiunea incidentă. Tot subsumat primului motiv de casare, recurenta reclamantă a invocat insuficiența motivării cu privire la starea de fapt reținută și conduitele părților. Această critică este, de asemenea, nefondată, întrucât, în cuprinsul considerentelor, instanța de apel a făcut referire la omisiunea de legiferare, însă a concluzionat în sensul lipsei ilicitului civil, prezentând argumentul esențial în sensul inexistenței unei dispoziții legale care să oblige statul la instituirea unui cadru legal în direcția emiterii avizului de gospodărire a apelor în arii naturale protejate. În contextul în care România a urmărit a se conforma normelor comunitare, în urma declanșării procedurii de infrigement împotriva sa, demersurile invocate de reclamantă și neanalizate de instanță apar lipsite de relevanță juridică. De asemenea, în cuprinsul deciziei recurate, s-a menționat corespondența purtată între părțile contractului de locațiune, reținându-se inclusiv comunicarea legată de constituirea grupului de lucru coordonat de Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură având ca obiectiv stabilirea dezvoltării unei astfel de investiții, cu luarea în considerare a recomandărilor organismelor europene în domeniul protecției mediului, urmând ca avizarea investițiilor de tip microhidrocentrale situate în arii naturale protejate să se reia după ce grupul de lucru va stabili un set de principii, măsuri și reglementări în acest sens. Așa fiind, instanța de apel a expus toate elementele de fapt necesare pentru a face în mod corespunzător aplicarea dispozițiilor legale incidente, astfel încât nu sunt întemeiate susținerile recurentei în sensul insuficientei motivări a hotărârii atacate. Tot astfel lipsa oricărei referiri, în argumentarea instanței, cu privire la momentul intervenirii procedurii de infrigement împotriva României, respectiv după semnarea contractului de locațiune, poate fi ușor înțeleasă în sensul lipsei semnificației juridice a acestui argument în cercetarea îndeplinirii primei condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale referitoare la existența faptei ilicite. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a apelului și a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât primul motiv de recurs invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta reclamantă a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 45 din Constituția României, coroborat cu art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 alin. (3) din Constituția României. Sub un prim aspect, recurenta reclamantă a susținut că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1349 și art. 1357 C. civ., instanța de apel reținând eronat lipsa faptei ilicite, cu încălcarea prevederilor legale menționate. Similar argumentării expuse de instanțele de fond, instanța de recurs constată că lipsa reglementării invocate în litigiul dedus judecății nu îmbracă forma ilicitului civil, atât timp cât statul s-a aflat în situația de a armoniza legislația națională cu legislația europeană în domeniul protecției mediului, astfel încât înființarea și exploatarea microhidrocentralelor în zone protejate să se poată realiza cu respectarea reglementărilor comunitare, respectiv a Directivelor 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică și a Directivei 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei. În concret, sistarea procedurii de emitere a avizelor pentru investițiile de tip microhidrocentrală realizate în ariile naturale protejate nu reprezintă o faptă ilicită, fiind o măsură justificată de declanșarea de către Comisia Europeană a procedurii de infrigement împotriva României și de necesitatea respectării reglementărilor comunitare. De altfel, reclamanta s-a adresat instanțelor de contencios administrativ competente pentru a obține obligarea instituției abilitate la analizarea documentației depuse în vederea avizării investiției, însă, prin sentința nr. 1138/25.04.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 3319/31.05.2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut caracterul nefondat al acestei acțiuni, constatându-se că refuzul de avizare nu este unul nejustificat, fiind necesar ca proiectele de microhidrocentrale să se conformeze cerințelor legislației naționale și comunitare în materie de mediu, context în care este sistată procedura de avizare pentru construirea de microhidrocentrale în arii protejate. De asemenea, omisiunea de legiferare în legătură cu reluarea procedurii de avizare nu se traduce într-un delict civil, atât timp cât nu există vreo obligație pentru Statul Român de a emite reguli, măsuri, principii în sensul solicitat de către recurenta reclamantă, revenind statului suveran dreptul de a adopta o politică adecvată pentru protecția mediului, în acord cu legislația comunitară. Atât timp cât nu a fost indicată vreo normă internă sau comunitară care să oblige statul la reglementarea procedurii de avizare în ariile naturale protejate, conform solicitării recurentei reclamante, nu se poate considera că o atare omisiune de legiferare ar intra în sfera ilicitului, ci reprezintă exercitarea puterii de apreciere a statului cu privire la respectarea cerințelor legate de protecția mediului în areale protejate. Recurenta reclamantă a susținut că fapta ilicită a statului decurge din nesocotirea unei obligații generale de diligență și prudență, care presupune și asigurarea unui cadru legislativ adecvat pentru protecția drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor și operatorilor economici, astfel că refuzul sau omisiunea de a adopta reglementări esențiale pentru valorificarea unui sector economic important echivalează cu un delict civil. Aceste susțineri nu pot fi primite, atât timp cât drepturile și interesele legitime private ale reclamantei, în calitate operator economic, vin în concurs cu drepturile și interesele legitime generale, ale societății, statul recunoscând oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, potrivit art. 35 din Constituție. Or, nelegiferarea în sensul solicitat de reclamantă reprezintă tocmai voința suverană a statului de a reuși armonizarea legislației naționale cu cea europeană, dar și de a asigura protecția corespunzătoare a mediului în arii naturale protejate. De asemenea, invocarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 11 și art. 20 din Constituție nu poate reprezenta temei al reținerii unui delict civil al statului prin omisiunea de a adopta reguli obligatorii în sensul urmărit de recurenta reclamantă, în vederea înființării și exploatării unei microhidrocentrale într-o arie naturală protejată. Atât timp cât nu există o normă internă care să oblige statul pârât la adoptarea legislației în forma dorită de reclamantă și nici vreo obligație de legiferare în sensul emiterii avizelor de gospodărire a apelor în areale protejate, în mod just au reținut instanțele de fond că nu se poate imputa pârâților comiterea unei fapte ilicite, astfel încât interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. au fost făcute în mod corect în cauza de față. În lipsa faptei ilicite, nu se pune nici problema cauzării vreunui prejudiciu și nici îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a arătat în mod just în cuprinsul deciziei recurate. Criticile bazate pe încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt, de asemenea, nefondate. Atât timp cât nu există vreo obligație a pârâților în sensul de a legifera emiterea avizelor de gospodărire a apelor în arii naturale protejate, nu se poate considera că așteptarea invocată de agentul economic de a exploata microhidrocentrala pe pârâul Lotrioara ar fi una legitimă și rezonabilă, care să reprezinte "un bun" în sensul jurisprudenței CEDO invocate de recurentă. Sub acest aspect, este relevant faptul că, prin contractul de locațiune, s-a stipulat necesitatea obținerii avizului în vederea înființării și exploatării microhidrocentralei, astfel încât, în lipsa acestui aviz, operatorul economic nu poate valorifica bunul luat în locațiune. Or, prin convenția invocată, nu s-a asigurat certitudinea obținerii avizului necesar și a exploatării bunului, ci doar o simplă posibilitate în acest sens, condiționată de emiterea de către autoritățile competente a avizului de gospodărire a apelor. Faptul că, la data încheierii contractului de locațiune, legislația națională prevedea o procedură de emitere a avizului nu reprezintă în mod automat asigurarea unei speranțe legitime de exploatare și de valorificare a investiției preconizate, în condițiile în care o atare legislație era contrară legislației europene, aspect rezultat din declanșarea procedurii de infrigement împotriva României. În plus, stipularea unei proceduri de avizare nu echivalează cu certitudinea obținerii avizului, astfel încât nu se poate afirma că recurenta reclamantă deținea un bun prin simpla încheiere a contractului de locațiune, fără avizarea necesară la care face referire chiar respectivul act juridic. Contrar susținerilor recurentei reclamante, simpla speranță a exercitării unei activități economice în urma încheierii contractului de locațiune nu echivalează cu existența unui bun, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Situația de fapt desprinsă din probele administrate în cauza de față este distinctă de situațiile avute în vedere la pronunțarea hotărârilor CEDO invocate prin cererea de recurs (hotărârea din 26 aprilie 2011 pronunțată în cauza 32521/05 Di Marco împotriva Italiei, hotărârea din 27 iunie 2019 pronunțată în cauza 13290/11 Svit Rozvag, Tov și alții împotriva Ucrainei), fiind relevant că, la momentul încheierii locațiunii, reclamanta nu deținea avizul necesar pentru înființarea și exploatarea microhidrocentralei, astfel încât chiar începutul desfășurării activității economice preconizate era condiționat de avizarea obligatorie pentru valorificarea potențialului hidroenergetic al apelor în arii naturale protejate, nefiind certă emiterea respectivului act. Altfel spus, mai înainte de avizare, operatorul economic nu poate avea o așteptare rezonabilă și legitimă de exploatare a microhidrocentralei, ci o atare speranță se naște abia după momentul avizării, ceea ce rezultă fără dubiu din dispozițiile art. 50, coroborate cu art. 48 din Legea nr. 107/1996 a apelor. În aceste condiții, în mod corect au reținut instanțele de fond lipsa unui bun al reclamantei în sensul art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, simpla încheiere a actului juridic neconferind dreptul de înființare și exploatare a microhidrocentralei. De asemenea, sunt nefondate criticile vizând încălcarea art. 45 din Constituție și art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene referitoare la libertatea economică, deoarece sistarea procedurii de avizare în arii naturale protejate are o justificare obiectivă, constând în imperativul asigurării unui mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Punând în balanță interesul privat al operatorului economic de a exploata o microhidrocentrală într-o arie naturală protejată și interesul general al societății de a beneficia de un mediu sănătos, văzând și obligația statului de a adopta o legislație adecvată protecției mediului, în acord cu reglementările comunitare, în mod just au apreciat instanțele de fond prevalența interesului general, public, și, implicit, lipsa ilicitului civil prin omisiunea de adoptare a unor reguli privitoare la valorificarea potențialului hidroenergetic al apelor în arealele naturale protejate. Invocarea unei prelungiri a stării de incertitudine și a creării unei impresii eronate în sensul rezolvării situației, dedusă din împrejurarea că autoritățile au revenit parțial asupra deciziei de sistare a procedurii de avizare în zonele neprotejate, nu poate determina concluzia reținerii unei fapte ilicite și nici a unei speranțe legitime în favoarea reclamantei, atât timp cât chiar măsura de revenire parțială atestă tocmai voința statului de a proceda la emiterea avizelor pentru microhidrocentrale situate în areale neprotejate, iar nu și pentru cele aflate în zone protejate, cum este cazul în speța de față. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217/2024 din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece a căzut în pretenții în recurs și doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume, luând act că intimații pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.