ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 106/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 și 27 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale și art. 3 din Directiva 2000/78/CE și Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 405/2024 din 29 aprilie 2024 pronunțată de Tribunalul Sălaj - sectia Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de apel reclamantele au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024.

Prin încheierea din 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 1447/A/2024 din 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul reclamantelor.

S-a susținut, în esență, că dispozițiile legale contestate, interprete în sensul că abrogă dreptul la indemnizație prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru perioada 4 iulie 2020, când s-a dispus prima dată suspendarea dreptului și 16 decembrie 2023, data abrogării Legii nr. 303/2004 ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022, sunt neconstituționale prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5) privind principiile statului de drept și securității juridice și art. 44 alin. (1) teza I și alin. (2) din Constituție privind dreptul de proprietate privată.

Potrivit recurentelor, prin eliminarea indemnizației a fost afectată integritatea și substanța unui drept legal dobândit în considerarea activității continue în magistratură timp de 20 de ani și s-a creat o insecuritate juridică vădită, încălcându-se principiul neretroactivității. Or, evenimentele viitoare și incerte - de natură normativă - nu pot afecta nici dreptul care a fost dobândit și care a intrat în sfera patrimonială a persoanei și nici efectele deja epuizate ale unui act - desfășurarea activității continue în magistratură timp de 20 de ani.

Recurentele au arătat că, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul de a încasa indemnizația la eliberarea din funcție prin pensionare, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut după trecerea a 12 ani în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Prin urmare, s-a susținut că suspendarea dreptului nu implică eliminarea beneficiilor, ci doar amânarea acordării acestora pentru o perioadă limitată, în scopul evitării unor dificultăți bugetare.

Au invocat Decizia nr. 16 din 08.06.2015 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și jurisprudența Curții Constituționale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 06.12.2024 iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 21 ianuarie 2025.

Având în vedere că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluție de respingere a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale a României, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicate în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Așadar, soluționarea căii de atac pendinte nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cerințele stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și să nu vizeze prevederi constatate deja ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.

Sub aspectul legăturii dintre prevederile legale contestate și soluționarea cauzei, instanța de contencios constituțional a reținut că se impune verificarea interesului procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității.

În vederea admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces și, ca orice mijloc procedural, aceasta nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că lipsește cerința existenței unei legături a prevederilor contestate cu procesul în care a fost invocată excepția.

Cererea de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtului la despăgubiri în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000, egale cu valoarea indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data pensionării reclamantelor, invocându-se situația de discriminare între reclamante și judecătorii Curții Constituționale, procurorii care au fost eliberați din funcție din motive neimputabile și moștenitorii procurorului decedat.

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată în apel, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024.

Instanța supremă, prin această decizie, a statuat că actele normative prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizației de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, au avut un efect de suspendare a exercițiului acestui drept, fără ca dreptul subiectiv să fi redevenit actual.

Totodată, s-a stabilit că măsurile adoptate de legiuitor cu referire la indemnizația de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au încetat la data abrogării Legii nr. 303/2004, fără ca dreptul la acordarea indemnizației de pensionare să devină actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispozițiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În motivarea cererii, reclamantele au susținut, în esență, că art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022 este constituțional numai în măsura în care nu abrogă dreptul la indemnizația prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru perioada 4 iulie 2010, când s-a dispus prima dată suspendarea dreptului și 16 decembrie 2023, data abrogării Legii nr. 303/2004 ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022. Potrivit acestora, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul de încasa indemnizația la eliberarea din funcție prin pensionare, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut după trecerea a 12 ani în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respetivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Prin urmare, s-a susținut că suspendarea dreptului nu implică eliminarea beneficiilor, ci doar amânarea acordării acestora pentru o perioadă limitată, în scopul evitării unor dificultăți bugetare.

Prin încheierea recurată s-a reținut că, în cauză, nu s-a solicitat acordarea celor șapte indemnizații prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ci s-au solicitat despăgubiri ca urmare a situației de discriminare create între apelante și alte categorii de magistrați.

Prin urmare, în considerarea cauzei juridice a acțiunii deduse judecății, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate au invocat-o apelantele în raport cu interpretarea obligatorie a instanței supreme nu sunt aplicabile în cauză.

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei, aceasta vizând despăgubirea reclamantelor în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pe fondul existenței unei pretinse situații discriminatorii între acestea și alte categorii de magistrați.

Reclamantele au evocat dispozițiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 în cadrul prezentului litigiu numai în vederea ilustrării situației de discriminare invocate și, implicit, a cuantificării despăgubirilor solicitate, reținându-se că, într-un proces distinct, anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, soluționat definitiv de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, aceleași părți au solicitat, propriu-zis, drepturile salariale prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, abrogată prin art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, de altfel, acest considerent stând și la baza respingerii autorității de lucru judecată invocate de pârât, nefiind întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză.

În cauză, urmărindu-se repararea prejudiciului determinat de o pretinsă situație discriminatorie, nu există premisele aplicării directe a normelor contestate, care au abrogat indemnizația prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, prefigurarea unei soluții de neconstituționalitate a art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024, nu prezintă nicio relevanță juridică în cauză, neputând schimba situația juridică a reclamantelor, a căror acțiune a fost formulată pe temeiul O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, act normativ în raport cu care a fost analizată și admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii.

În concluzie, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, față de neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, în mod judicios curtea de apel a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva încheierii civile din 15 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.