ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 105/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.527 și art. 1.531 C. civ., Legea nr. 72/2013, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, art. 8 - 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 477/2023 din data de 27 septembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a fost admisă acțiunea, având ca obiect litigiu privind achizițiile publice - executare contract.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 157.080 RON, reprezentând contravaloarea contractului înregistrat la achizitor sub nr. x/21.10.2021 și la prestator sub nr. x/11.10.2021, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,01 % calculate conform art. 10.2 din contract, până la plata efectivă a debitului principal.

Prin decizia nr. 52/2024 din 5 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată sentința apelată.

A fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 103.530 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/24.10.2022, aferentă studiului de fezabilitate, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,01% calculate conform art. 10.2 din contract până la plata efectivă a debitului.

A fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 13.387 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, în calea de atac.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat greșita respingere a excepției tardivității apelului, calea de atac nefiind formulată în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016. Potrivit părții, încheierea contractului prin achiziție directă nu înlătură de la aplicare Legea nr. 101/2016 iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența instanței, și nu căile de atac din perspectiva aplicării sau neaplicării legii speciale. În subsidiar, s-a arătat că, dacă achiziția directă se supune Legii nr. 554/2004, calea de atac deschisă pârâtei ar fi fost recursul în termen de 15 zile de la comunicarea sentinței, competența aparținând instanței civile, și nu secției de contencios administrativ și fiscal.

În subsecvența acestor critici, s-a solicitat casarea deciziei numai în ceea ce privește pretențiile respinse în apel, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe, prin care s-a constatat judicios că pârâta datorează în întregime valoarea serviciilor facturate.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 1.350 și art. 1.351 C. civ. vizând acoperirea integrală a prejudiciului, în mod greșit apreciind instanța de apel că nu au fost prestate serviciile de întocmire a documentației necesare avizării proiectului.

S-a susținut și omisiunea instanței de a analiza apărarea formulată în cadrul întâmpinării, prin care a arătat că pretinsa nepredare a avizelor reprezintă o susținere formulată de partea adversă pentru prima dată în apel, asupra acestui aspect nemaiputându-se reveni, în contextul în care prestarea serviciilor contractate a fost confirmată în fața primei instanțe.

Referindu-se la probe, recurenta-reclamantă a arătat că, deși recurenta-pârâtă neagă predarea unor piese din documentație, prin adresa nr. x/15.09.2023, aflată la dosarul cauzei, a recunoscut expres predarea studiului topografic și a celui geotehnic, acestea stând la baza întocmirii studiului de fezabilitate. S-a învederat și împrejurarea că recurentei-reclamantei îi revenea obligația contractuală a realizării documentației aferente avizărilor, și nu obținerea propriu-zisă a avizelor. În aprecierea părții, nesemnarea procesului-verbal de recepție reprezintă dovada relei-credințe manifestate de recurenta-pârâtă, motivul real al neachitării facturilor fiind renunțarea beneficiarului la investiție, pe fondul lipsei finanțării.

De asemenea, împotriva aceleiași decizii, la data de 29 aprilie 2024, a formulat recurs pârâta COMUNA MAIERU prin Primar, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat nemotivarea soluției, ca urmare a ignorării argumentelor juridice expuse prin cererea de apel.

Recurenta-pârâtă a reluat situația de fapt litigioasă, arătând, în esență, că, întrucât partea adversă nu și-a îndeplinit obligația de a întocmi și preda complet documentația pentru obținerea avizelor și acordurilor conform certificatului de urbanism iar procesul-verbal de predare-primire nr. x/03.11.2022 nu i-a fost prezentat spre semnare, instanța de apel nu putea reține temeinicia pretențiilor în cuantum de 103.530 RON.

Cu referire la probe, s-a arătat, în acest sens, că prestatorul nu a făcut dovada parcurgerii în termenul contractual agreat, de 12 luni, a procedurii legale pentru emiterea avizului de alimentare cu energie electrică, acesta fiind necesar în vederea obținerii autorizației de construire, astfel că nu se poate reține că și-a îndeplinit obligația de predare a documentației pentru obținerea avizelor și acordurilor conform certificatului de urbanism.

Potrivit părții, pentru a fi îndreptățită la plata sumelor convenite, societatea prestatoare avea obligația de a obține întreaga documentație necesară realizării obiectivului de investiție, căci scopul pentru care a fost încheiat contractul a fost acela de a fi pusă la dispoziția autorității contractante toată documentația de proiectare necesară construcției parcului fotovoltaic.

S-a arătat că la dosarul cauzei nu se regăsesc planul topografic și studiul geotehnic despre care prestatorul susține că ar fi fost predate. De asemenea, s-a învederat că din eroare s-a menționat în adresa nr. x/15.09.2023 predarea acestor documente, în realitate fiind întocmit și predat, în mod corespunzător, numai studiul de fezabilitate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile invocării de către recurenta-pârâtă a excepției de neexecutare a contractului, din partea prestatorului existând o neexecutare parțială, însă importantă în contextul necesității predării întregii documentații în vederea realizării obiectivului de investiții. Astfel, documentele puse la dispoziție de prestator sunt incomplete, neputând fi folosite pentru atingerea obiectivului urmărit prin încheierea contractului.

Prin urmare, neîndeplinindu-și obligațiile contractuale esențiale, partea adversă nu este îndreptățită la plata creanței pretins datorate și a penalităților de întârziere.

S-a mai precizat și că niciuna din facturile emise de prestator nu este semnată de primire de către reprezentanții autorității contractante, acestea neputând fi solicitate la plată câtă vreme nu se face dovada încheierii proceselor-verbale de predare-primire.

La data de 14 octombrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă COMUNA MAIERU prin Primar, prin care s-a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca neîntemeiat.

Cu titlu prealabil, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din același cod.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, se reține că, în ceea ce privește recursul reclamantei, o primă critică vizează, în esență, greșita respingere a excepției tardivității apelului, invocându-se încălcarea art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, întrucât calea de atac nu a fost introdusă în termenul de 10 zile prevăzut de lege. S-a învederat că acțiunea dedusă judecății vizând neexecutarea contractului dintre părți este întemeiată pe dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Verificând decizia atacată, rezultă că instanța de apel, respingând excepția, a avut în vedere considerentele primei instanțe prin care s-a stabilit că, în raport cu clauza art. 7.1, încheierea contractului realizându-se prin procedura achiziției directe, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, astfel că este aplicabil dreptul comun în materia căilor de atac, respectiv apel în termen de 30 de zile, aceste dezlegări nefiind contestate. S-a reținut, în alți termeni, că aceste considerente au dobândit autoritate de lucru judecat. Mai mult, făcând propria sa apreciere asupra aceluiași aspect, instanța de apel a confirmat că art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nu este incident în raport cu art. 3 alin. (1) lit. a) din lege și art. 7 din contract. Prin urmare, s-a tranșat, având în vedere și dispozițiile art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, că termenul de apel este de 30 de zile.

Contrar acestor dezlegări, în recurs reclamanta pretinde, în principal, că achiziția directă este supusă Legii nr. 101/2016, calea de atac fiind apelul, care se introduce în 10 zile. În subsidiar, susține că, dacă achiziția directă este supusă Legii nr. 554/2004, calea de atac ar fi fost recursul în termen de 15 zile de la comunicarea sentinței iar, din perspectiva competenței, aceasta ar fi aparținut instanței civile, și nu secției de contencios administrativ și fiscal.

Acest motiv, vizând aplicarea normelor speciale de procedură ale Legii nr. 101/2016, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu are aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii atacate, conform expectațiilor părții.

Observând textul de lege invocat - art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, se reține că singura cale de atac ce poate fi promovată în materia reglementată de art. 53 alin. (1) din lege este apelul, în urma soluționării căruia, hotărârea pronunțată de prima instanță devine definitivă.

Or, prin faptul că se contestă aplicarea dreptului comun în materia căilor de atac, invocându-se incidența dispozițiilor art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, speciale, derogatorii de la Legea nr. 554/2004, se susține, practic, că hotărârea primei instanțe putea fi atacată numai cu apel în 10 zile. Cu alte cuvinte, este afirmată inadmisibilitatea propriului recurs.

Prin urmare, criticile vizând soluționarea excepției tardivității apelului sunt lipsite de interes, raportat la art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 33 și art. 40 alin. (1) teza finală C. proc. civ., partea nejustificând vreun folos practic în formularea acestora. Ca o consecință, aceste critici nu se circumscriu unor motive de nelegalitate apte să conducă la casarea deciziei recurate.

Teza relevată în subsidiar, privind inadmisibilitatea apelului, întrucât calea de atac deschisă împotriva sentinței primei instanțe ar fi recursul, în termen de 15 zile de la comunicare, față de natura cererii de chemare în judecată, este formulată omisso medio, fiind încălcate dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, pentru a putea constitui motiv de recurs, necompetența primei instanțe se impunea a fi invocată mai întâi în fața acesteia, în condițiile prevăzute de art. 129 alin. (3) și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., condiție care nu se verifică în cauză și, ulterior, în apel, iar instanța să fi respins motivul sau să fi omis să se pronunțe.

În continuare, din perspectiva soluției pronunțate pe fondul cauzei, se reține că se invocă încălcarea art. 1.350 și art. 1.351 C. civ., recurenta-reclamantă exprimându-și dezacordul față de soluția de admitere a apelului, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe și a admiterii numai în parte a acțiunii având ca obiect răspundere contractuală.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a reținut, în esență, că, raportat la clauzele 15.1 și 15.2 ale contractului, executarea obligațiilor reclamantei puteau fi dovedite numai cu procesele-verbale de recepție a serviciilor, însușite de părți, în calitate de prestator și beneficiar, în mod greșit fiind admise în întregime pretențiile deduse judecății. În acest context, date fiind clauzele contractuale agreate de părți, o confirmare în fața primei instanțe din partea pârâtei că s-ar fi primit documentația nu mai prezenta niciun fel de relevanță juridică în cauză.

Apreciind probele dosarului în virtutea rolului său devolutiv, instanța de apel a constatat că s-a depus un singur proces-verbal de recepție semnat de părți, nr. x/26.10.2022, prin care s-a realizat predarea-primirea studiului de fezabilitate. În schimb, cu privire la procesul-verbal neînregistrat și nesemnat de beneficiar, s-a reținut că nu este însușit, actul neputând reprezenta expresia manifestării de voință a pârâtei în sensul recepționării și acceptării fără rezerve a documentației predate. Totodată, a apreciat că adresa nr. x/15.09.2023, invocată de reclamantă, nu poate fi asimilată unui proces-verbal de recepție, care să ateste că pârâta a verificat documentația depusă și că a confirmat îndeplinirea condițiilor cantitative și calitative convenite.

Prin urmare, instanța de apel a stabilit că reclamanta a probat numai executarea obligației de proiectare a studiului de fezabilitate, pretențiile acesteia fiind întemeiate doar în ceea ce privește factura nr. x/24.10.2022, de 103.530 RON și penalitățile de întârziere aferente acestei sume, conform art. 10.2 din contract.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte impune observația că recurent-reclamantă nu critică decizia instanței de apel din perspectiva aplicării dispozițiilor de drept material sau a dezlegărilor date unor probleme de drept, ci prin prisma situației de fapt reținute și a modalității în care au fost apreciate și valorificate în cuprinsul hotărârii probele dosarului.

Astfel, deși se afirmă o pretinsă încălcare a art. 1.350 și art. 1.351 C. civ., în cauză nu este ilustrat modul concret în care s-ar fi adus atingere acestor dispoziții legale.

Recurenta-reclamantă contrazice aprecierile instanței de apel asupra executării contractului, ignorând că aspectele vizând raporturile concrete desfășurate între părți, modul în care acestea și-au îndeplinit obligațiile asumate raportat la conținutul prevederilor contractului, conduita partenerilor de afaceri și culpa contractuală se subsumează situației de fapt supuse analizei instanței, care nu poate face obiectul reaprecierii în acest stadiu al litigiului.

Instanța de recurs este îndrituită de lege să verifice aplicarea dispozițiilor de drept material raportat la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele devolutive, care au libertate deplină de apreciere. În alți termeni, situația de fapt stabilită în fond reprezintă premisa de la care pornește controlul judiciar de legalitate în recurs.

Or, susținând că a predat, suplimentar față de studiul de fezabilitate, și serviciile de întocmire a documentației necesare avizării proiectului, aspect care ar fi fost confirmat de partea adversă în primă instanță, recurenta-reclamantă contestă situația de fapt reținută de instanța devolutivă pe baza probelor, punând în discuție eventuala temeinicie a hotărârii atacate, și nu legalitatea acesteia.

În calea extraordinară de atac nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformității acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, așa încât partea avea obligația să se raporteze la considerentele instanțele de apel, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve greșita aplicare a legii.

Simpla expunere a propriei viziuni asupra situației de fapt deduse judecății, care nu a fost însușită de instanță, cu trimitere la probe, nu este suficientă pentru a declanșa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

Probele dosarului, aprecierea lor și modul în care acestea au fost valorificate în cadrul raționamentului expus prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac, al cărei scop este limitat exclusiv la verificarea modului în care au fost aplicate dispozițiile legale.

Reținându-se că susținerile părții nesocotesc caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cauză se impune aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul pârâtei, se constată că sunt invocate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, argumentarea în concret a viciilor pretinse, precum și relevanța acestora în economia cauzei.

Subsumat acestui motiv motiv de nelegalitate, partea critică în termeni generali faptul că instanța de apel nu și-a motivat soluția, întrucât a ignorat argumentele juridice expuse prin cererea de apel, fără a se preciza care anume argumente ar fi fost omise din analiza instanței.

Dimpotrivă, recurenta-pârâtă susține neîndeplinirea de către partea adversă a obligațiilor contractuale asumate, exprimându-și, în esență, dezacordul în raport cu soluția de admitere în parte a pretențiilor deduse judecății întrucât, pentru a fi îndreptățită la plata sumelor convenite, societatea prestatoare avea obligația de a preda întreaga documentație necesară realizării obiectivului de investiție.

Or, instanța de apel a avut în vedere aceste susțineri care vizează aspecte de fapt, și nu de drept, cum greșit se susține, argumentând că plata prețului convenit de părți pentru proiectarea studiului de fezabilitate nu este condiționată de predarea întregii documentații convenite, neexistând nicio prevedere contractuală în acest sens. S-a arătat, în acest sens, că obiectul contractului a vizat doar servicii de proiectare, precum și că părțile au stabilit expres pentru fiecare lucrare, atât prețul cât și termenul de plată, respectiv "la predare", conform art. 5 din contract.

Așa fiind, în recurs partea se prevalează de o pretinsă nemotivare a deciziei doar pentru a contesta concluziile la care instanța de apel a ajuns ca urmare a analizării susținerilor părților, stabilirii situației de fapt și aprecierii probatoriului, urmărindu-se reevaluarea în ansamblu a cauzei, cu scopul schimbării soluției.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia instanței de apel în privința temeiniciei pretențiilor reprezentând contravaloarea studiului de fezabilitate, conform facturii nr. x/24.10.2022, nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, se observă că motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. impune nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu numai că nu se indică dispozițiile legale pretins aplicate greșit, dar nici nu se formulează critici care să pună în discuție legalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor de drept material incidente.

În esență, se susține că neplata facturilor emise de prestator reprezintă o consecință a neîndeplinirii obligației de predare a întregii documentații necesare implementării proiectului, recurenta-pârâtă fiind îndreptățită să se apere invocând excepția de neexecutare, având în vedere că obligațiile contractuale în discuție sunt reciproce și interdependente.

Totodată, recurenta-reclamantă, referindu-se la probe, arată că niciuna dintre facturile pretinse a fi plătite nu este semnată de reprezentanții săi, acestea nefiindu-i comunicate.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., similar celor formulate de recurenta-reclamantă, vizează evaluarea îndeplinirii obligațiilor asumate contractual de către părți.

Acestea nu reflectă o eventuală aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.556 C. civ. privind excepția de neexecutare, ci sunt îndreptate împotriva situației de fapt reținute de instanța de apel pe baza aprecierii probelor, în cadrul căreia s-a stabilit că, în raport cu dispozițiile art. 15.2 și art. 5 din contract și procesul-verbal nr. x/26.10.2022, reclamanta a dovedit executarea obligației de proiectare a studiului de fezabilitate, impunându-se, pe cale de consecință, achitarea facturii aferente. Sub acest aspect, trebuie reținut că interpretarea clauzelor contractuale este atributul instanțelor de fond, în cauză nefiind invocată aplicarea greșită a vreunei norme de interpretare a contractului.

Așa cum s-a arătat deja, dispozițiile art. 483 alin. (3) - (4) și art. 488 C. proc. civ. permit ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, așa încât aspectele privitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate legal și evaluate de instanță, nu pot face obiectul controlului instanței de recurs.

Înalta Curte, învestită exclusiv cu un control de legalitate, nu poate reevalua aspectele disputate de părți cu privire la lucrările executate, cauzele de neexecutare și culpa contractuală.

Constatându-se, astfel, că pârâta a invocat numai formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., va fi anulat și acest recurs, fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta COMUNA MAIERU, PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 52/2024 din 5 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta COMUNA MAIERU, PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 52/2024 din 5 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.