ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 946/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanta State Constanța a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Comunei Bascov și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale A. S.A., solicitând: 1) obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile evaluate provizoriu la suma de 200.100 RON, reprezentând contravaloarea imobilului ocupat parțial în mod abuziv, situat în comuna Bascov, sat Glîmbocu, str. x, jud. Argeș, compus din teren intravilan în suprafață totală de 2.749 mp, având nr. cadastral x, ca urmare a exproprierii de fapt și a încălcării dreptului de proprietate privată; 2) obligarea pârâtelor la plata de daune morale în cuantum de 30.000 RON, având în vedere că suprafața totală a terenului a fost redusă ca dimensiune, conductele de transport a energiei termice traversând terenul pe toată lungimea acestuia; 3) în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 50.000 RON pentru lipsa de folosință a imobilului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 429 din 29 septembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost admisă în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta A. prin întâmpinare și a fost respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect pretenții - lipsă de folosință pentru perioada anterioară datei de 20.01.2020. A fost respinsă în rest excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată. A fost respinsă în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată succesiv de reclamantă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 2740 din 15 mai 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta State Constanța împotriva sentinței civile nr. 429 din 29 septembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Argeș.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 2740 din 15 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamanta State Constanța a declarat recurs. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, deși obiectul cauzei îl reprezintă pretenții, atât la judecata în primă instanță, cât și la judecata în apel a participat și reprezentantul Ministerului Public. Întrucât cererea de chemare în judecată nu are drept obiect expropriere, apreciază că, prin participarea procurorului, au fost încălcate dispozițiile privind alcătuirea instanței. Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a respinge ca prescrisă acțiunea ce vizează pretențiile aferente perioadei 02.08.2005 - 20.01.2020, instanța de apel a aplicat, în mod eronat, dispozițiile art. 2528 C. civ., potrivit cărora: "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri." În temeiul textului de lege anterior menționat, instanța de apel a reținut faptul că, în cazul pagubei cauzat printr-o faptă ilicită, prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât pagubă, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv că a început să curgă în anul 2005, când reclamanta a dobândit imobilul teren. Contrar celor reținute de instanța de apel, termenul de prescripție nu începe să curgă din momentul dobândirii imobilului, respectiv 02.08.2005, întrucât fapta delictuală reprezentantă de ocuparea nelegală a imobilului teren are un caracter continuu, desfășurându-se până în prezent. Însăși noțiunea de "ocupare" a terenului reținută de instanța de apel denotă caracterul continuu al faptei ilicite, nefiind incidentă o simplă pătrundere pe teren, pentru a se reține ca termenul de prescripție a început să curgă la momentul la care a luat cunoștință de existența pătrunderii. Pe fondul cauzei, pentru a respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (2) și dispozițiile art. 555, art. 556, art. 557 și art. 562 din C. civ., rezumându-se la interpretarea și aplicarea considerentelor Deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că în cauză nu există o expropriere în fapt întrucât, deși reclamanta nu a pierdut proprietatea efectivă asupra imobilului teren, se află în imposibilitate de a se bucura de toate atributele conferite de lege, posesia și folosința terenului fiind limitate în mod absolut, iar dispoziția restrânsă, având în vedere că nici un cumpărător nu dorește achiziționarea unui teren pe care ulterior nu-1 poate folosi în totalitate. Noțiunea de expropriere de fapt a fost reținută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacrând efectele unei acțiuni prin care exercițiul dreptului de proprietate privată este limitat în favoarea dreptului de proprietate publică, fără a exista un act juridic sau despăgubiri acordate. În cauză, pârâtele nu au efectuat procedura exproprierii, reglementată de legiuitor, procedură ce asigura acordarea unei despăgubiri reclamantei pentru suprafața de teren afectată. Într-adevăr dreptul de proprietate nu este absolut, fiind susceptibil de limitări, însă pentru respectarea dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO, se impune menținerea unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, respectiv interesul general și apărarea dreptului de proprietate privată. În cauză se constată lipsa unei juste despăgubiri a reclamantei pentru restrângerea dreptului de proprietate, nefiind acordată nicio sumă cu titlu de despăgubire în ciuda faptului că se află în imposibilitatea utilizării terenului în scopul realizării unei construcții. Astfel, deși instanța de apel a reținut necesitatea existenței unui just echilibru între apărarea dreptului de proprietate privată și interesul general, nu a acordat nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru restrângerea dreptului reclamantei. Conform jurisprudenței Curții de la Strasbourg existența unui interes sau a unei utilități publice care grevează un bun privat dă naștere și unei obligații pozitive din partea statului. Astfel în cauza Bugajny c. Poloniei, Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilității publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei compensații financiare proprietarului bunului. Potrivit art. 1 alin. (1) teza a doua din Protocolul nr. 1, CEDO urmărește să protejeze drepturi "concrete și efective" astfel, având în vedere faptul că subsemnatei i-a fost restrâns în mod evident dreptul de proprietate asupra imobilului teren, fără a exista o despăgubire în acest sens, considerăm că aceste dispoziții au fost încălcate. Raportat la dispozițiilor art. 5 din C. civ., jurisprudența CJUE se aplică cu prioritate în litigiile pendinte. Deși a reținut că proprietarii afectați de capacitățile energetice au dreptul la despăgubiri, instanța de apel a interpretat greșit considerentele deciziei anterior menționate, restrângând astfel cadrul general stabilit de Înalta Curte cu privire la noțiunea de "prejudicii" la săvârșirea unor fapte ilicite suplimentare în afara exercitării dreptului de uz și servitute. Prin această soluție, instanța de apel a confirmat interpretarea greșită oferită de prima instanța conform căreia: "proprietarii nu pot solicita decât despăgubiri pentru prejudiciile efectiv suferite (de exemplu, distrugerea recoltei deja efectuată, afectarea unor pomi fructiferi deja plantați etc.) și nicidecum, o lipsă de folosință (rentă) a suprafeței de teren pretins afectată." Interpretarea reținută de instanța de apel este greșită, aceasta restrângând în mod excesiv cadrul stabilit prin decizia anterior menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție nelimitând noțiunea de prejudiciu doar cu privire la despăgubirile care ar fi cauzate de operatorii de capacitate energetică, reținându-se în cadrul recursului în interesul legii noțiunea generică de prejudiciu. Prin urmare, imposibilitatea de folosință a imobilului în raport cu destinația pe care acesta o are creează în mod evident în patrimoniul reclamantei un prejudiciu, motiv pentru care este justă acordarea unei despăgubiri. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Apărările formulate în cauză: Intimatele-pârâte au depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (20 ianuarie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 6 mai 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei se reține că, prin acțiunea introductivă dedusă judecății, reclamanta State Constanța a solicitat obligarea pârâtelor Societatea Națională de Transport Gaze Naturale A. S.A. și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bascov la plata de: - despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea imobilului teren intravilan ocupat parțial, în mod abuziv, ca urmare a exproprierii de fapt și a încălcării dreptului de proprietate privată; - daune morale, având în vedere că suprafața totală a terenului a fost redusă ca dimensiune, acesta fiind traversat pe toată lungimea de conducte de transport a gazelor naturale; - despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu data dobândirii dreptului de proprietate (anul 2005) și până la data depunerii cererii de chemare în judecată. Prima instanță a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect pretenții pentru lipsă de folosință pentru perioada anterioară datei de 20 ianuarie 2020. A respins, în rest, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată - soluție validată de instanța de apel, prin respingerea apelului declarat de reclamantă. Împotriva hotărârii pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs. Într-o primă critică, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, deși obiectul cauzei îl reprezintă pretenții, iar nu expropriere, atât la judecata în primă instanță, cât și la judecata în apel a participat și reprezentantul Ministerului Public, prin participarea procurorului fiind încălcate dispozițiile legale privind alcătuirea instanței. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă s-a prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Câtă vreme este pusă în discuție aplicarea greșită a art. 92 alin. (2) C. proc. civ., text de lege care reglementează una dintre modalitățile de participare a procurorului în procesul civil, criticile astfel formulate pot fi analizate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În fapt, recurenta nu reclamă faptul că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (completul nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut de lege ori nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege - fără prezența procurorului), ci, dimpotrivă, nemulțumirea sa vizează tocmai faptul că procurorul a participat la ședințele de judecată, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că prezenta acțiune este o acțiune în răspundere civilă delictuală care pune în discuție angajarea răspunderii patrimoniale a celor doi pârâți, respectiv a Societății Naționale de Transport Gaze Naturale A. S.A. - societate comercială pe acțiuni și a Unității Administrativ Teritoriale comuna Bascov - persoană juridică de drept public. Participarea reprezentatului Parchetului la soluționarea cauzei nu a avut loc pe considerentul că obiectul cauzei ar fi fost o expropriere (caz în care participarea ar fi fost obligatorie), ci cadrul procedural legal a fost dat de dispozițiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că "procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor." Așadar, procurorul poate să participe la judecată în orice proces civil, indiferent dacă l-a pornit sau nu, chiar atunci când procesul are ca obiect drepturi cu caracter strict personal, acesta fiind sensul prevederilor anterior redate. Chiar dacă, aparent, textul se referă doar la dreptul procurorului de a pune concluzii în orice proces civil, în realitate punerea concluziilor nu reprezintă altceva decât materializarea participării la judecată a procurorului într-un proces civil. Necesitatea apărării ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor nu reprezintă o condiție suplimentară pentru participarea procurorului la judecată, din chiar formularea textului de lege - "dacă apreciază că este necesar pentru (...)" - rezultând că este un criteriu de oportunitate lăsat la libera apreciere a procurorului, care, în realitate, nu poate fi în mod obiectiv cenzurat de către instanța de judecată, având în vedere că scopul procesului civil este cel de a proteja ordinea de drept, drepturile și interesele cetățenilor. Drept urmare, pentru argumentele expuse, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentei-reclamante care reclamă participarea procurorului la soluționarea cauzei. În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 din C. civ. privitor la prescripția extinctivă, în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 2 august 2005 - 20 ianuarie 2020, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia. În justificarea criticii, recurenta a arătat că termenul de prescripție nu a început să curgă din momentul dobândirii imobilului (2 august 2005) astfel cum au reținut instanțele de fond, întrucât fapta delictuală reprezentantă de ocuparea nelegală a imobilului teren are un caracter continuu, desfășurându-se până în prezent. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ. (art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) stabilesc, în mod clar, două momente alternative, de la care prescripția, în cazul pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, poate începe să curgă - și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Cât timp existența pretinsului prejudiciu a fost cunoscută de reclamantă încă din anul 2005, când prin actul de partaj voluntar a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren, nu poate fi acceptată susținerea părții, reiterată în recurs, în sensul că fapta delictuală are un caracter continuu, desfășurându-se până în prezent, astfel că termenul de prescripție nu s-ar fi împlinit. Este lipsită de relevanță invocarea caracterului continuu al prejudiciului (iar nu al faptei ilicite, astfel cum arată recurenta) în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, în condițiile în care fapta delictuală pretins cauzatoare a prejudiciului este una singură, astfel cum a fost prezentată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv ocuparea terenului, în mod abuziv, ca urmare a exproprierii de fapt și a încălcării dreptului de proprietate privată. Or, prejudiciile invocate de reclamantă nu s-au născut în ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată și au fost cunoscute cu mai mult de 3 ani anterior promovării acțiunii, neputându-se pune semnul egalității între momentul producerii prejudiciului și întinderea în timp a efectelor acestuia (astfel cum susține recurenta), pretinsa faptă cauzatoare de prejudicii fiind una singură, indiferent de manifestarea "zi de zi" a consecințelor acesteia. Așa fiind, nu poate fi validată susținerea recurentei, potrivit căreia solicitarea de acordare de despăgubiri pentru pretențiile aferente perioadei 2 august 2005 - 20 ianuarie 2020 nu poate fi considerată ca prescrisă, deoarece fapta delictuală reprezentantă de ocuparea nelegală a imobilului teren are un caracter continuu. Contrar susținerilor părții, chiar dacă ingerința în dreptul de proprietate are un caracter continuu, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă din momentul nașterii dreptului subiectiv la despăgubire, respectiv de la data manifestării prejudiciului, iar întinderea în timp a efectelor acestuia nu constituie motiv de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției. O interpretare în sensul propus de recurentă ar transforma acțiunea într-una imprescriptibilă și ar lipsi de efecte dispozițiile Decretului nr. 167/1958, fiind astfel ignorate, atât funcția, cât și finalitatea prescripției extinctive - aceea de a sancționa pasivitatea și lipsa de diligență a titularului dreptului la acțiune în realizarea pretenției sale. Privitor la criticile de nelegalitate referitoare la soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (2) și dispozițiile art. 555, art. 556, art. 557 și art. 562 din C. civ., rezumându-se la interpretarea și aplicarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanta a susținut existența unei privări de proprietate, calificată de aceasta drept o "expropriere de fapt", reclamând existența unei ingerințe în dreptul său de proprietate, ce constă în faptul că terenul ce se află în proprietatea sa este traversat pe toată lungimea de conducte de transport a gazelor naturale. Înalta Curte constată că, potrivit situației factuale stabilite de instanțele fondului și care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, reclamanta, încă la de momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu (prin actul de partaj voluntar nr. 1311/02.08.2005), cunoștea faptul că acesta era subtraversat de o conductă de gaze naturale (instalată pe teren în anul 1967, dată la care terenul se afla în proprietatea statului). Condiția esențială pentru existența unei exproprieri de fapt (noțiune ce nu beneficiază în dreptul național de o reglementare proprie, fiind în realitate un concept jurisprudențial) este aceea ca o persoană să fi fost deposedată de dreptul de folosință a bunului său, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Încă de la data la care terenul a intrat în proprietatea reclamantei, acesta era grevat de dreptul legal de uz și servitute (al căror titulară este pârâta A.), astfel încât nu se poate susține că imobilul a fost ocupat abuziv. În mod legal a reținut instanța de apel aplicabilitatea în cauză a aspectelor tranșate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2019 pronunțată în recurs în interesul legii (raționament ce se aplică mutatis mutandis și la investițiile de gaze naturale), a căror aplicabilitate este obligatorie, decizie prin care s-a statuat că "pentru capacitățile energetice realizate anterior (Legii energiei electrice nr. 13/2007), exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune." Drept urmare, pentru operațiunile de întreținere sau alte asemenea ce datează anterior legii gazelor naturale, proprietarii nu pot solicita decât despăgubiri pentru prejudiciile efectiv suferite, iar nu pentru o lipsă de folosință a suprafeței de teren pretins afectate. Astfel cum judicios au stabilit instanțele fondului, cererea reclamantei de obținere a contravalorii terenului, iar în subsidiar de obligare a pârâtei A. la despăgubiri pentru lipsa de folosință, nu poate fi primită, în condițiile în care capacitatea energetică existentă pe terenul proprietatea acesteia a fost realizată anterior apariției Legii nr. 123/2012, caz în care exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune. Cât timp reclamanta nu a solicitat despăgubiri pentru producerea efectivă a unei pagube de către pârâta A. în utilizarea efectivă a terenului, ci pentru lipsa efectivă de folosință, față de statuările cu caracter obligatoriu date de instanța supremă prin Decizia nr. 27/2019, în lipsa dovedirii faptului că pârâta A. ar fi săvârșit o faptă care să depășească simpla exercitare a dreptului de uz și servitute, soluția de respingere pe fond a cererii reclamantei este una legală. Nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante, care reclamă faptul că se află în imposibilitate de a se bucura de toate atributele conferite de lege, posesia și folosința terenului fiind limitate în mod absolut, iar dispoziția restrânsă. Cu privire la acest aspect, se impune a fi reamintite considerentele Înaltei Curți consemnate în paragraful 115 al deciziei anterior menționate, pronunțată în recurs în interesul legii: "în măsura în care rețeaua este amplasată, într-o exprimare generală, pe un teren proprietate privată, trebuie să se considere că suprafața de teren afectată rețelei (strict cea situată sub platforma pe care sunt amplasați stâlpi de electricitate, de exemplu) rămâne în proprietate publică, iar drepturile celor doi titulari nu se află în concurs, ci se întâlnesc la limita capacității energetice, fără a o putea depăși. În niciun caz, o asemenea delimitare a proprietății nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a titularului dreptului de proprietate privată afectat, ci duce la un control rezonabil și lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor; aceasta, chiar dacă dreptul de proprietate privată (prin ipoteză, învecinat) ajunge să fie afectat; în substanța sa, el însă nu dispare, căci titularul îl poate utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moștenire." În situația particulară a cauzei, nu li se poate imputa pârâtelor faptul că nu au efectuat procedura exproprierii reglementată de legiuitor, procedură ce ar fi asigurat acordarea unei despăgubiri pentru suprafața de teren afectată, astfel cum susține recurenta, cât timp la data instalării conductei (în anul 1967) nu erau în vigoare actele normative pe care reclamanta își întemeiază pretențiile cu privire la expropriere (Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010), iar terenul se afla în proprietatea statului, astfel încât exproprierea nu s-ar fi justificat. Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, se reține că reclamanta beneficiază în continuare de "bunul" său, în forma în care a fost dobândit prin actul de partaj. Pornind de la elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează pretenția reclamantei - despăgubiri solicitate pentru restrângerea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă "expropriere de fapt" ce contravine art. 44 din Constituție, instanța de apel a stabilit în mod judicios, făcând trimitere la cauza Cerna și alții împotriva României, că subtraversarea terenului de o conductă de gaze nu a privat pe reclamantă de bun și nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în speță, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.