ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2815/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la Tribunalul Bacău, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând cuantumul estimat de devalorizare a terenului în suprafață de 339 mp din Bacău, pe perioada cât dreptul său de proprietate a fost blocat printr-o înscriere eronată efectuată de pârâtă în cartea funciară astfel cum s-a constatat prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2007, în perioada 2005 - 2018, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1349 și următoarele din noul C. civ., art. 998 din C. civ. de la 1865. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fond, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale dat fiind că nu a acționat cu rea credință.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 564 din 01 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea ca prescrisă.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, cu majoritate, a fost admis apelul promovat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 564 din 01 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul Bacău în contradictoriu cu pârâtă B.; a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că au fost respinse excepția prescripției și cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. și recurs incident pârâta B.. 1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare către Curtea de Apel Bacău, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., pentru rejudecarea pe fond a cauzei după administrarea probei cu expertiză evaluatorie pentru terenul în litigiu. A susținut că decizia atacată este nelegală cu privire la soluția de netemeinicie a acțiunii principale prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunțată cu încălcarea art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată fără să administreze proba cu expertiză evaluatorie a terenului situat în Bacău, jud. Bacău, proprietatea S.C. A. S.A., considerând că prejudiciul invocat de către aceasta nu are un caracter cert. Deși a cunoscut caracterul ilicit al faptei pârâtei, instanța de apel a apreciat complet nelegal că aceasta nu a produs prejudicii, iar, prin soluția pronunțată, a încălcat întrutotul sensul, litera și scopul art. 480 C. civ. anterior. De altfel, în opinia minoritară s-a reținut în mod corect că prin înscrierea în cartea funciară s-a adus atingere atributului esențial al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziție, reclamanta fiind lipsită de orice posibilitate de dispoziție a terenului afectat. Prin urmare, a susținut recurenta-reclamantă, considerentele instanței de apel potrivit cărora dreptul de dispoziție poate fi condiționat, limitat sau blocat în afara prevederilor legale, deci cu încălcarea art. 480 C. civ., sunt nelegale. Or, limitarea și condiționarea exercitării dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor acestuia se poate realiza prin lege, orice altă formă de limitare neprevăzută de lege ori peste lege fiind ilicită. Numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, dar, și atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social. Dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința și dispoziția. Dacă în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai stăpânirea și folosința bunului, dreptul de dispoziție aparține întotdeauna titularului dreptului de proprietate. Ca atare, în opinia recurentei-reclamante considerentele instanței de apel în sensul că terenul s-ar fi putut devaloriza în patrimoniul acesteia nu prezintă relevanță, întrucât, în situația dată, S.C. A. S.A. nu a păstrat bunul în patrimoniu din voință proprie, ci a fost forțată prin fapta ilicită a B.. Protecția proprietății recunoscută de art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituție nu poate fi aparentă sau doar declarativă, ci trebuie să se constituie într-o garanție reală, protejată în mod absolut, câtă vreme este exercitată în limitele legale. Dreptul de proprietate este perpetuu, pentru că există, independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun, iar aceasta nu justifică încălcarea și limitarea dreptului de proprietate și nici nu îl exonerează pe cel responsabil de acoperirea prejudiciului produs. De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că sunt lipsite de raționament considerentele de netemeinicie legate de lipsa oricăror demersuri ale S.C. A. S.A. de a înstrăina terenul ori a-l constitui obiect al unei garanții. Atâta vreme cât aceasta a cunoscut blocarea cărții funciare și, implicit, imposibilitatea de a dispune de teren până la rezolvarea legală a acestei situații, orice fel de încercare ar fi reprezentat o preconstituire de probe, întrucât nu puteau fi demersuri reale, ci anticipate, imorale și, evident, supuse eșecului. Făcând trimitere la prevederile art. 1349 din noul C. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că, în cazul său, răspunderea delictuală a B. trebuie atrasă ca urmare a faptei ilicite de a solicita o înscriere eronată, contrară documentației de titlu, în cartea funciară și menținerea acestei înscrieri până în anul 2018. Prejudiciul nu este unul eventual sau ipotetic, ci unul cert și determinabil. Atâta vreme cât lipsa folosinței este evaluabilă în bani, cu atât mai mult blocarea dreptului de dispoziție. Doar astfel se poate asigura o protecție deplină și adecvată a dreptului de proprietate privată, în acord cu prevederile art. 44 din Constituție. Așadar, relevant era ca instanța de apel să verifice dacă recurenta-reclamantă a avut prerogativa exercitării dreptului de proprietate în ansamblul său și nu să pună în sarcina acestei părți răspunderea că nu ar fi încercat, cunoscând prevederile legale exprese în acest sens. Or, statul de drept are ca temei protecția fundamentală a proprietății, crearea sentimentului de încredere al cetățeanului că proprietatea sa este apărată în fața abuzului oricărei persoane. În momentul în care un terț ignoră acest drept, instanțele de judecată trebuie să analizeze concret posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul adus celui vătămat în dreptul său. 2. Recurenta-pârâtă B. a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs principal, iar în subsidiar respingerea acestui recurs. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de recurs incident, cu obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată. A arătat că se impune admiterea recursului incident doar în subsidiar, întrucât, în situația respingerii recursului principal, prin admiterea recursului incident ar fi agravată situația în propria cale de atac, fiind evident mai favorabilă respingerea cererii introductive pe fondul său decât pe cale de excepție. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 și art. 491 C. proc. civ., art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că este nelegală soluția instanței de apel referitoare la modalitatea de interpretare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 raportat la momentul de la care se calculează termenul de prescripție. În cauză, deși în mod corect a reținut că nu există un prejudiciu în ceea ce privește modalitatea de calcul a termenului de prescripție, instanța de apel trebuia să se raporteze la pagubă astfel cum este invocată de către partea reclamantă și nu la existența sau nu a unui prejudiciu sau cuantificarea acestuia. În caz contrar, s-ar ajunge în situația în care excepția prescripției dreptului material la acțiune nu ar mai fi analizată cu prioritate, ci doar după stabilirea pe fondul cauzei a existenței prejudiciului. De asemenea, ar însemna că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție s-ar confunda cu cel de la care ar fi pronunțată o hotărâre în cauză, întrucât doar în urma stabilirii valorii prejudiciului pe cale judiciară s-ar putea vorbi în realitate de un prejudiciu cert. Or, conform dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și persoana responsabilă. A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greșit instanța de apel a reținut că paguba "nu se putea cunoaște decât atunci când a încetat înscrierea eronată în cartea funciară". Raportat la obiectul cererii, termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanta a luat la cunoștință despre existența presupusei fapte, respectiv de la momentul comunicării adresei OCPI nr. x/18.12.2006. Nu se poate reține că acest termen a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4285/2014, întrucât la momentul respectiv ar fi fost cunoscută paguba și până la acea dată înscrierea în cartea funciară se bucura de o prezumție de legalitate. În speță, prin adresa nr. x/18.12.2006, S.C. A. S.A. a cunoscut atât paguba, cât și persoana vinovată, fiind indicate persoanele ale căror înscrieri se suprapun peste terenul recurentei-reclamante. Prin urmare, pentru a aprecia asupra excepției prescripției dreptului la acțiune trebuie avut în vedere momentul la care a fost cunoscută existența unei pagube și nu momentul la care s-ar putea aprecia asupra valorii acesteia. De altfel, de la introducerea acțiunii în dosarul nr. x/2007 recurenta-reclamantă a invocat reaua credință a B. și faptul că prin această înscriere i-ar fi fost adusă atingere dreptului de proprietate, respectiv dreptului de dispoziție, cu privire la imobilul în cauză. Recurenta-pârâtă a învederat că în mod corect Tribunalul Bacău a reținut că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiționează momentul de la care curge prescripția de un act jurisdicțional de constatare efectivă a existenței faptei ilicite, făcând trimitere și la interpretarea dată Înalta Curte în decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, chiar dacă această hotărâre vizează o chestiune oarecum diferită. Tribunalul a reținut în mod corect că actul de control sau o hotărâre judecătorească ulterioară datei la care s-a produs fapta ilicită și prin care se constată aceasta (fapta) nu marchează punctul de la care curge prescripția. Recurenta-pârâtă a precizat, totodată, că a făcut trimite în fața instanței de apel și la decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la art. 11 alin. (2) din același act normativ, prin care s-a reținut că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată ... a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și apriori nici de comunicarea actului administrativ și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. Instanța supremă a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul reprezintă o împrejurare de fapt și, atât în ceea ce privește situația unui act administrativ sau a unei fapte ilicite, instanța trebuie să se raporteze la momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba. Nu în ultimul rând, Înalta Curte, prin soluția de principiu adoptată în ședința judecătorilor secției din data de 19.11.2012, a stabilit că, în ceea ce privește termenul de prescripție pentru despăgubiri, egale cu salariile și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în cazul funcționarului public eliberat din funcție, printr-un act administrativ ce a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care coincide cu data la care funcționarul public a cunoscut măsura eliberării din funcția publică. Drept urmare, în cauza de față, data de la care a început să curgă termenul, respectiv data de la care trebuia să fie cunoscută existența pagubei este data la care s-a luat la cunoștință de înscriere și nu data la care a rămas definitivă sentința civilă nr. 4285/2014. Recurenta-pârâtă a mai susținut că cererea pentru acoperirea unui eventual prejudiciu produs de acțiunea sa, astfel cum s-a solicitat de către recurenta-reclamantă, reprezintă o cerere accesorie, care a fost introdusă separat față de acțiunea principală, fiind depășit termenul de prescripție. A arătat că în fața instanței de fond a comparat această situație cu cea a acțiunii în revendicare și a cererii accesorii privind contravaloarea lipsei de folosință, jurisprudența fiind unanimă în a considera că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamantul trebuia să cunoască săvârșirea faptei. A făcut trimitere la jurisprudența CEDO, cauza Atanasiu contra României, respectiv cauza Malhous împotriva Cehiei.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată la recursul principal, recurenta-pârâtă a invocat excepția nulității acestei căi de atac, susținând că: 1) dispozițiile de drept material a căror încălcare se susține că a avut loc sunt arătate pentru prima oară în calea de atac a recursului și sunt diferite de normele de drept avute în vedere de instanță în soluționarea cauzei (hotărârea recurată nu s-a întemeiat pe interpretarea dispozițiilor art. 480 C. civ., pe limitarea dreptului de dispoziție, ci doar pe cele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv verificarea întrunirii tuturor condițiilor, printre care și condiția existenței pagubei); 2) prin criticile formulate, recurenta-reclamantă nu tinde la casarea sau modificarea hotărârii instanței de apel, întrucât a criticat decizia doar cu privire la lipsa uneia din condițiile necesare atragerii răspunderii delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, deși curtea a analizat toate celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale; în legătură cu această apărare, recurenta-pârâtă a invocat și excepția lipsei de interes în formularea recursului de către recurenta-reclamantă, cu referire la lipsa folosului practic urmărit; 3) nu există un corespondent între motivul de nelegalitate invocat și motivele de fapt astfel cum au fost dezvoltate, criticile recurentei-reclamante vizând mai degrabă netemeinicia hotărârii. Pe fondul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, ce reprezintă cuantumul estimat de devalorizare a terenului în litigiu pe perioada cât dreptul său de proprietate a fost blocat printr-o înscriere eronată în cartea funciară, efectuată de pârâtă, astfel cum s-a constatat prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2007, până în anul 2018. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin petiția înregistrată în dosarul nr. x/2007 a solicitat să se constate nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară a terenului pârâtei și rectificarea cărții funciare, iar, prin sentința civilă nr. 4285/4.07.2014 pronunțată în dosarul menționat, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 231/2018, a fost admisă cererea de chemare în judecată. A mai susținut că în toată perioada de 13 ani nu și-a putut exercita dreptul de dispoziție asupra terenului în litigiu, iar la data restabilirii situației a constatat că valoarea imobilului se înjumătățise, întrucât piața imobiliară a înregistrat o scădere drastică a puterii de cumpărare. Or, prin demersul său de înregistrare în cartea funciară și de menținere a înscrierii eronate pârâta a provocat reclamantei un prejudiciu prin blocarea absolută a dreptului de dispoziție. A apreciat reclamanta că în cauză sunt incidente dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar aceasta trebuie atrasă urmare a faptei ilicite a pârâtei de a solicita o înscriere greșită contrară documentației. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și următoarele din noul C. civ., art. 998 din C. civ. de la 1865. Prin sentința civilă nr. 564 din 01 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a constatat că acțiunea formulată este prescrisă, în soluționarea acestei excepții instanța de fond raportându-se la obiectul cererii de chemare în judecată - pretenții civile - și la temeiul legal invocat de reclamantă, acțiunea în despăgubiri fiind întemeiată în drept pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, care, față de data la care s-a produs fapta ilicită - anul 2005, respectiv data înscrierii în mod greșit de către pârâtă în cartea funciară a suprafeței de 339 mp din Bacău, sunt guvernate de prevederile art. 998 C. civ. cu trimitere la art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Instanța de fond a reținut în considerente că prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite de fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut fapta ilicită. Or, reclamanta a cunoscut fapta pretins ilicită la data de 18.12.2006, după propriile susțineri astfel cum acestea sunt reproduse în sentința civilă nr. 4285/2014, și anume la data când OCPI i-a transmis adresa nr. x, prin care a constatat suprapunerea de terenuri. A mai observat prima instanță că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiționează momentul de la care curge prescripția de un act jurisdicțional de constatare efectivă a existenței faptei ilicite, ci arată în mod expres că acest moment este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască săvârșirea faptei, în acest sens fiind și considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii. Prin apelul declarat în cauză, reclamanta a susținut că soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției este lipsită de temei. Astfel, greșit a reținut tribunalul că fapta ilicită s-a produs în anul 2005 în contextul în care caracterul ilicit al acesteia a fost stabilit ulterior de către instanțele de judecată, în dosarul nr. x/2007. A precizat că din conținutul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 rezultă, pe de o parte, că fapta cauzatoare de prejudicii trebuie să fie ilicită, altfel nu poate produce o răspundere și, pe de altă parte, că paguba nu a putut fi cunoscută mai devreme de momentul radierii înscrierilor pârâtei din cartea funciară, întrucât până la data stabilirii caracterului nelegal al intabulării terenurilor și pronunțarea soluției de radiere din cartea funciară acele înscrieri se bucură de o prezumția de legalitate. A menționat că paguba nu putea fi nici măcar estimată la momentul intabulării făcute de pârâtă pentru că prejudiciul s-a produs în timp, până la data radierii, mai mult, că un eventual prejudiciu produs de o faptă legală nu constituie pagubă, S.C. A. S.A. nefiind îndreptățită să îl invoce. În cazul de față, paguba a fost produsă prin blocarea cărții funciare și imposibilitatea exercitării dreptului de dispoziție asupra terenului în toată perioada de 13 ani. Indisponibilizarea bunului imobil s-a produs după ce reclamanta a solicitat OCPI, în baza sentinței civile irevocabile, radierea înscrierii pârâtei. Făcând trimitere la dispozițiile art. 555 alin. (1) din noul C. civ., precum și la cele prevăzute de art. 44 din Constituția României, reclamanta a mai arătat că limitarea și condiționarea exercitării dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor acestuia se pot realiza prin lege, orice altă formă de limitare neprevăzută de lege ori peste lege fiind ilicită. A precizat că pentru a identifica valoarea prejudiciului patrimonial ce efectiv i-a fost cauzat s-a raportat la prețul mediu de tranzacționare a terenului în perioada 2005 - 2018. Doar astfel poate fi evaluat echivalentul financiar al încălcării dreptului de dispoziție, efect al înscrierii frauduloase în cartea funciară. A mai susținut că dreptul de dispoziție a fost blocat nu numai în privința unui eventual transfer al proprietății, ci și prin raportare la posibilitatea de accesare a unor fonduri de creditare, câtă vreme cartea funciară era afectată de înscrierea pârâtei. Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat, în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că paguba reclamată prin cererea de chemare în judecată este de 50.000 de euro și reprezintă cuantumul estimat al devalorizării terenului în litigiu pe perioada în care dreptul de proprietate al reclamantei a fost blocat printr-o înscriere eronată în cartea funciară efectuată de către pârâtă, astfel cum s-a constatat prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2007, din anul 2005 (data înscrierii în CF) până în anul 2018 (an în care a fost pronunțată hotărârea definitivă și irevocabilă în dosarul nr. x/2007 - nr. 231/06.03.2018). Curtea a considerat că, întrucât legea face referire la "cunoașterea pagubei", instanța de judecată este chemată să verifice implicit "existența pagubei", întrucât în lipsa acesteia nu se poate susține că reclamantul a "cunoscut paguba". Ca atare, a reținut că prejudiciul pretins de către reclamantă nu este cert având în vedere faptul că terenul putea suferi aceeași devalorizare și dacă s-ar fi aflat în patrimoniul acesteia în toată perioada menționată, că reclamanta nici nu a invocat și nici nu a probat existența unei promisiuni certe de vânzare cumpărare (antecontract de vânzare cumpărare)/negocieri precontractuale de accesare a unor fonduri de creditare care nu s-au concretizat din cauza modalității în care documentația cadastrală a pârâtei a fost înregistrată în cartea funciară pentru a justifica producerea unei pagube în patrimoniul său, precum și faptul că reclamantei nu i-a fost blocat dreptul de dispoziție, S.C. A. S.A. putând în continuare face uz de acesta, succesorul său în drepturi urmând a beneficia de pe urma demersurilor judiciare efectuate în dosarul nr. x/2007, existența dreptului de proprietate asupra terenului nefiind un aspect disputat, ci doar modalitatea în care au fost efectuate documentațiile cadastrale prezentând efect practic asupra amplasamentului concret al terenului. Prin urmare, a concluzionat că, întrucât paguba reclamată prin cererea de chemare în judecată nu este una actuală, certă, rezultă că în speță, în concret, termenul de prescripție nu a început a curge și nici nu va putea începe a curge în viitor, motiv care stă la baza respingerii atât a excepției prescripției dreptului material la acțiune, dar și a cererii pe fond. Cu privire la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția faptei ilicite și a vinovăției și pe cale de consecință nici condiția legăturii de cauzalitate nu este probată având în vedere că suprapunerile din cartea funciară nu au fost rezultatul acțiunilor ilicite ale pârâtei, care să fi acționat cu vreo formă de vinovăție. Prin cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material, respectiv art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, respectiv art. 1349 din noul C. civ. Recurenta-pârâtă a invocat excepția nulității recursului declarat de partea reclamantă, arătând că dispozițiile de drept material indicate a fi încălcate au fost menționate pentru prima oară în recurs și nu au fost avute în vedere de instanța de apel la soluționarea cauzei, că decizia recurată este criticată doar parțial, cu privire la lipsa uneia din condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, ceea ce face imposibilă pronunțarea unei soluții de casare, prin aceasta fiind justificată și lipsa de interes în promovarea căii de atac, și că nu există un corespondent între motivul de nelegalitate invocat - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și motivele de fapt astfel cum au fost dezvoltate, criticile recurentei-reclamante vizând mai degrabă netemeinicia hotărârii. În ședința publică din 16 decembrie 2021, astfel cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, așa cum aceasta a fost susținută din perspectiva neîncadrării criticilor în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constatând că recursul recurentei-reclamante se subsumează acestor dispoziții legale. Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă contestă modalitatea în care instanța de apel a reținut inexistența unui prejudiciu actual, aceasta cu referire la îndeplinirea în cauză a cerințelor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte. Chiar dacă partea reclamantă invocă încălcarea art. 1349 din noul C. civ., Înalta Curte apreciază că din motivarea recursului rezultă că sunt combătute normele de drept material din materia răspunderii civile delictuale, iar, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond și nu s-a contestat ulterior, acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 998 și următoarele din C. civ. de la 1865. Pe de altă parte, raportându-se la conținutul deciziei instanței de apel, singura care a analizat fondul dedus judecății și a prezentat argumente care au vizat inclusiv neîncălcarea dreptului de dispoziție, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat în recurs aplicarea greșită a normelor ce reglementează dreptul de proprietate și atributele sale atât din perspectiva C. civ., cât și a normelor constituționale. Or, nu se poate reține că aceste critici sunt formulate omisso medio. De altfel, S.C. A. S.A. a dezvoltat considerente de fapt și de drept atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de apel cu referire la încălcarea dreptului de proprietate și, în mod direct, a dreptului de dispoziție, chiar dacă acestea au avut vedere justificarea existenței pagubei în patrimoniul societății recurente, ca element al răspunderii civile delictuale imputat pârâtei. Înalta Curte mai reține că recurenta-pârâtă susține că prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu se tinde la casarea hotărârii instanței de apel, întrucât nu a fost criticată decizia cu privire la neîntrunirea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, ci doar a prejudiciului, și, prin aceasta, se justifică și lipsa folosului practic urmărit de partea recurentă. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că obiectul cererii de recurs îl reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de apel, iar modalitatea în care instanța de recurs face aplicarea art. 496 C. proc. civ., care redă soluțiile pe care le poate pronunța aceasta (inclusiv casare), nu poate fi examinată prin prisma prevederilor art. 489 C. proc. civ., care impun sancțiunea nulității în cazul nemotivării căii de atac exercitate, cu atât mai mult cu cât s-a reținut deja că analiza aspectelor de nelegalitate invocate se va realiza din perspectiva art. 488 C. proc. civ. În privința excepției lipsei de interes în formularea recursului de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că partea reclamantă nu a obținut câștig de cauză nici în fața instanței de fond, nici în apel, astfel că justifică un interes în promovarea acestei căii de atac, excepția invocată fiind cenzurată astfel de către instanța de recurs raportat la soluțiile adoptate de tribunal și curtea de apel, chestiunile de nelegalitate învederate putând conduce sau nu la admiterea prezentei căi de atac. Ca atare, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea excepției de nulitate, dar și a excepției lipsei de interes, invocate de către recurenta-pârâtă. Referitor la recursul declarat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că s-a invocat greșita respingere a cererii de chemare în judecată fără administrarea probei cu expertiză evaluatorie a terenului situat în Bacău, jud. Bacău, proprietatea S.C. A. S.A., cu atât mai mult cu cât s-a considerat că prejudiciul pretins de către aceasta nu are un caracter cert. În ceea ce privește solicitarea efectuată expres prin cererea de recurs, de a fi casată hotărârea și de a fi trimisă cauza la Curtea de Apel Bacău, pentru a fi efectuat un raport de evaluare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a contestat legalitatea hotărârii sub aspectul aplicării greșite a vreunei norme de procedură incidente în materia probelor, ci a invocat doar incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul încălcării unor norme de drept material, astfel că această critică excedează analizei de față. Ca atare, nu vor fi cenzurate nici concluziile orale formulate de către reprezentantul convențional al recurentei-reclamante referitoare la fondul pretențiilor deduse judecății, întrucât analiza în recurs este limitată la motivele de nelegalitate arătate prin cererea de recurs, cu respectarea dispozițiilor art. 487-489 C. proc. civ. În cauză, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată susținând că, deși a cunoscut caracterul ilicit al faptei imputate societății pârâte, instanța de apel a apreciat nelegal că aceasta nu a produs prejudicii, iar, prin soluția pronunțată, a încălcat art. 480 C. civ., în sensul că greșit nu a reținut că prin înscrierea în cartea funciară s-a adus atingere atributului esențial al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziție, drept care nu poate fi condiționat, limitat sau blocat în afara prevederilor legale. În opinia recurentei-reclamante, considerentele curții potrivit cu care terenul s-ar fi putut devaloriza în patrimoniul acesteia nu prezintă relevanță, întrucât S.C. A. S.A. nu a păstrat bunul în patrimoniu din voință proprie, ci a fost forțată prin fapta ilicită a recurentei-pârâte, iar protecția proprietății recunoscută de art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituție nu poate fi aparentă sau doar declarativă, ci trebuie să se constituie într-o garanție reală, protejată în mod absolut, câtă vreme este exercitată în limitele legale. De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că sunt netemeinice argumentele legate de lipsa oricăror demersuri ale S.C. A. S.A. de a înstrăina terenul ori a-l constitui obiect al unei garanții. Critica nu este fondată. Înalta Curte constată că instanța de apel, pornind de la faptul că paguba reclamată prin cererea de chemare în judecată nu este generată de lipsa de folosință a terenului, ci de devalorizarea acestui imobil produsă în perioada 2005 - 2018 (calculată pentru intervalul cuprins între data înscrierii eronate în cartea funciară și data pronunțării definitive a instanței prin care s-a remediat acest aspect), a reținut că aceasta, în abstract, nu se putea cunoaște decât atunci când a încetat înscrierea eronată în cartea funciară, actul înscrierii propriu zise a documentației cadastrale fiind circumscris noțiunii de faptă (despre care se susține că este ilicită), dar nu noțiunii de prejudiciu, care are un conținut distinct. Examinând excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, curtea a considerat că, întrucât norma de drept face referire la "cunoașterea pagubei", este necesar să se verifice implicit "existența pagubei", așadar caracterul cert, actual al prejudiciului, care, în speță, nu a fost probat. Instanța de apel a constatat, astfel, că terenul putea suferi aceeași devalorizare și dacă s-ar fi aflat în patrimoniul reclamantei în toate perioada menționată, respectiv că devalorizarea poate fi opusă unei terțe persoane apreciată responsabilă numai în ipoteza în care reclamanta dorea să vândă/utilizeze ca garanție pentru accesarea unor fonduri de creditare acest teren, însă dreptul de dispoziție i-a fost limitat în fapt (iar nu în drept, având în vedere că nu s-a pus în discuție contestarea titlului său de proprietate) prin înscrierea eronată în cartea funciară a documentației cadastrale efectuate de către pârâtă. A mai reținut instanța de apel, astfel cum s-a arătat anterior, că era esențial a se dovedi că reclamanta, în calitate de înstrăinător al terenului, a obținut efectiv o sumă de bani mai mică decât cea pe care ar fi primit-o în cazul în care ar fi vândut terenul în anul 2005, o simplă scădere în evaluarea teoretică a imobilului nefiind suficientă pentru a se putea reține existența unei pagube, precum și faptul că reclamantei nu i-a fost blocat dreptul de dispoziție, aceasta putând în continuare face uz de drept, urmând a beneficia de pe urma demersurilor judiciare efectuate în dosarul nr. x/2007, existența dreptului de proprietate asupra terenului nefiind un aspect disputat, ci doar modalitatea în care au fost efectuate documentațiile cadastrale. Curtea a apreciat că, întrucât paguba trebuie în toate cazurile să fie actuală, certă, rezultă că în speță în concret termenul de prescripție nu a început a curge și nici nu va putea începe a curge în viitor (nefiind dovedită existența pagubei, sn.), motiv care stă la baza respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, dar și a cererii pe fond, în analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale. În acest context, Înalta Curte observă că examinarea unuia dintre atributele dreptului de proprietate pretins încălcat - dreptul de dispoziție cu privire la terenul în litigiu, în forma sa juridică (dispoziția juridică), s-a raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, art. 998 C. civ., în cercetarea caracterului cert, actual al prejudiciului pretins a fi fost produs printr-o faptă ilicită (condiție necesar a fi întrunită pentru angajarea răspunderii civile delictuale), fără ca prin aceasta instanța de apel să se pronunțe în concret asupra aplicării în speță a prevederilor art. 480 C. civ. ori art. 44 din Constituție prin instituirea unor limite judiciare, de natură a restrânge mai mult exercitarea dreptului de proprietate decât limitele instituite de legiuitor. Ca atare, în situația de față nu se impune a face aplicarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la normele de drept material și constituțional pretins încălcate. Înalta Curte mai reține că celelalte aspecte relevate de către recurenta-reclamantă, ce privesc obligația instanței de apel de a verifica dacă partea în cauză a avut prerogativa exercitării dreptului de proprietate în ansamblul său, antamează, de fapt, chestiuni legate de stabilirea situației de fapt cu referire la "existența pagubei", astfel că acestea nu pot fi cenzurate în actuala reglementare a art. 488 C. proc. civ., care are în vedere examinarea unor critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. În speță, recurenta-reclamantă nu a invocat și nici nu a probat existența unui prejudiciu pornind de la posibilitatea efectivă de a efectua o operațiune prin care să obțină un beneficiu, care ar fi fost blocată de partea adversă, prin urmare nu poate susține că există o pagubă motivat de o situație care nu a fost cauzată de recurenta-pârâtă (devalorizarea terenului), atât timp cât nu a justificat, prin probatoriul administrat, astfel cum reține instanța de apel, că a suferit o pierdere concretă. Recurenta-reclamantă a mai afirmat că, în cazul său, răspunderea B. trebuie atrasă ca urmare a faptei ilicite de a solicita o înscriere eronată, contrară documentației de titlu, în cartea funciară și menținerea acestei înscrieri până în anul 2018, însă nu a arătat care sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate în ceea ce privește acest element al răspunderii civile delictuale, nu a combătut soluția atacată, care a valorificat, cu autoritate de lucru judecat, considerentele sentinței civile nr. 4285/04.07.2014 și ale deciziei civile nr. 601/A/19.09.2017, în sensul că nu se poate reține în sarcina părții pârâte existența unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție. În consecință, față de dispozițiile art. 496 C. proc. civ., având în vedere cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte reține că s-a solicitat analiza acestei căi de atac doar în situația în care soluția pronunțată nu ar conduce la agravarea situației recurentei-pârâte, fiind, în opinia acestei părți, mai favorabilă respingerea cererii introductive pe fondul său decât pe cale de excepție. Înalta Curte constată că, în speță, critica de nelegalitate invocată de către recurenta-pârâtă, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a vizat greșita interpretare a dispozițiilor din Decretului nr. 167/1958 cu privire la momentul de la care se calculează termenul de prescripție, întrucât, conform susținerilor formulate, acesta trebuie raportat la pagubă astfel cum este invocată de către partea reclamantă și nu la existența sau nu a unui prejudiciu sau la cuantificarea acestuia, în caz contrar acest moment s-ar confunda cu cel de la care ar fi pronunțată o hotărâre în cauză, întrucât doar în urma stabilirii valorii prejudiciului pe cale judiciară s-ar putea vorbi în realitate de un prejudiciu cert. Or, conform art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și persoana responsabilă. Conform art. 481 C. proc. civ., text de lege care se aplică și în recurs în raport de dispozițiile art. 502 din același act normativ, "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege". Aceasta înseamnă că însuși cel care a declarat o cale de atac poate consimți expres la înrăutățirea situației sale în cazul procedurii pe care a declanșat-o, după cum pot exista anumite cazuri prevăzute de lege prin care se derogă de la această regulă, independent de poziția celui ce exercită cale de atac cu privire la acest aspect. Înalta Curte reține că, în cazul de față, acordul recurentei-pârâte nu a fost manifestat prin cererea de recurs, dimpotrivă, aceasta a arătat în mod expres că în situația în care instanța de recurs ar aprecia că recursul incident este fondat, cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, în urma respingerii cererii de recurs principal i-ar fi agravată situația în propria cale de atac, fiind evident mai favorabilă respingerea cererii introductive pe fondul său decât pe cale de excepție. Câtă vreme recursul incident a fost declarat de către recurenta-pârâtă, nemulțumită de modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune în apel, sub rezerva neagravării situației în propria-i cale de atac, urmează a se da valență principiului disponibilității, ținând cont și de faptul că nu au fost invocate și dovedite în cauză situații prevăzute de lege prin care să se deroge de la această regula instituită de art. 481 C. proc. civ., independent de poziția recurentei-pârâte. În consecință, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.