ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 16 noiembrie 2018, precizată ulterior, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la efectuarea operațiunilor de dezmembrare/dezlipire din punct de vedere cadastral a suprafeței de 2128 mp din suprafața de teren de 2210 mp, situată în Oradea, Bd. x, Jud. Bihor, înscrisă în CF nr. x Oradea, având nr. cad. x, iar în caz contrar să fie autorizată reclamanta la efectuarea acestor demersuri, pe cheltuiala pârâtelor; obligarea pârâtelor la introducerea suprafeței de 2128 mp menționata anterior în lista cuprinzând activele disponibile, reglementată de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004; obligarea pârâtelor la încheierea unui contract autentic de vânzare-cumpărare cu reclamanta, privind suprafața de 2123 mp disponibilă, din suprafața de teren de 2210 mp, situată în Oradea, Bd. x, jud. Bihor, înscrisă în CF nr. x Oradea, având nr. cad. x, la prețul care se va stabili în urma administrării probei cu expertiza tehnică de evaluare a activului precum și obligarea pârâtelor la achitarea cheltuielilor de judecata.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 213/C din 05.12.2022, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu pârâtele Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj, în sensul că pârâtele au fost obligate să facă toate demersurile și documentațiile necesare în vederea dezmembrării nr. cadastral x din CF x în suprafață de 2210 mp. astfel încât cota de 2128 mp./2210mp. din imobilul susmenționat determinată de conturul coordonatelor A-B-C-D-E-14-15-16-A, conform schiței întocmite de expert topograf B. să fie înscrisă într-o coală de carte funciară distinctă, sub un număr cadastral propriu. Reclamanta a fost autorizată ca în cazul în care pârâtele nu se conformează obligației susmenționate, să o efectueze ea pe seama și cheltuiala pârâtei. Pârâtele au mai fost obligate ca în termen de 90 de zile la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 2128 mp./2210 mp. din imobilul teren înscris sub nr. cadastral x din CF x Oradea, vânzarea urmând a se face la prețul de 1.275.870 RON stabilit conform expertizei judiciare evaluatoare. Au fost respinse restul pretențiilor. Pârâtele au fost obligate să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 9.724 RON compusă din 6.100 RON reprezentând contravaloare onorariu expertiză tehnică evaluatoare și 3.624 RON contravaloare onorariu expertiză tehnică topografică.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 149-A din 14.02.2024, Curtea de Apel Oradea, secția a I civilă a respins apelul incident declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 213/C/2022 a Tribunalului Bihor, a admis apelul introdus de apelanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj împotriva sentinței civile nr. 213/C/05.12.2022 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București și Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București-Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs s-au formulat, în esență, următoarele critici: - Hotărârea atacată este nelegală, conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel nu analizează și nu se pronunță asupra susținerilor reclamantei, cu relevanță în interpretarea corectă a prevederilor Legii nr. 346/2004; - Deși reclamanta a arătat că enumerarea regăsită la art. 13 din Legea nr. 346/2004 nu este una exhaustivă, că perspectiva enumerării este una organizatorică-internă a companiei de stat, nu strict civilă, aptă de a diferenția între construcții și terenuri și că, în situația specifică a IMM-ului care își închiriază activul enumerarea devine irelevantă, activul închiriat fiind un activ disponibil, instanța de apel afirmă doar scurt că "art. 3 alin. (1) și (2) din lege, text care indică în mod expres categoriile de imobile ce sunt considerate ca atare, textul vizând construcții de diferită natură și nu imobile-terenuri, cum este cazul în speță"; - Instanța de apel nu ia în calcul jurisprudența relevantă depusă la dosarul cauzei; - Se reține că "terenul solicitat a fi înstrăinat nu intră în categoria active, neputând funcționa independent, fiind aferent unor spații utilizate de către intimată", însă instanța nu motivează raționamentul juridic sau probele în baza căruia a determinat că imobilul nu poate funcționa în mod independent; din citatul redat reiese că activul este utilizat de către intimată, în mod independent, în baza contractului de închiriere deținut, iar analiza realizată de către instanță este contradictorie cu considerentele ulterioare ale hotărârii, prin care se arată că nu se va mai analiza poziția părților cu referire la disponibilitatea activelor, însă tocmai acest aspect este analizat; - Este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 346/2004; - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 346/2004, cu referire la noțiunea de "activ disponibil", câtă vreme enumerarea din textul de lege evocat nu este limitativă, această enumerare nu exclude expressis verbis terenurile, enumerarea devine irelevantă în speța pendinte, acțiunea reclamantei fiind întemeiată pe teza prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din lege - situația specială a titularului dreptului de închiriere asupra unui activ disponibil; - Invocă jurisprudență relevantă speței: decizia 1932/2022 și decizia 160/2009 ale Curții de Apel București, decizia 337/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, decizia 7/2008 a Curții de Apel Timișoara; - Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În termen legal, la 10 mai 2024, recurenta a depus o completare a motivelor de recurs, susținând că subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. se încadrează și argumentul că este proprietară a unei alte construcții edificate pe același teren, respectiv un puț forat înscris în cartea funciară, element ce susține poziția sa în sensul că terenul în speță este un activ disponibil, care nu este necesar exploatării feroviare sau altei activități a CFR și care funcționează independent de orice activitate a CFR. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, insuficienta sau netimbrarea recursului, solicitând anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Prin rezoluția de primire a dosarului, instanța a dispus ca, după efectuarea procedurilor de comunicare, să se întocmească raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149-A din 14 februarie 2024 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București. A fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, dată la care instanța a reținut recursul spre soluționare, pronunțarea fiind amânată succesiv la 4 martie 2025, 18 martie 2025 și 1 aprilie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Chestiunea litigioasă dedusă spre dezlegare instanței de recurs în speța de față este interpretarea sferei de aplicare a prevederilor art. 13 din Legeanr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii în ceea ce privește conținutul noțiunii de active. Această dezlegare este necesară deoarece, apreciind că este îndreptățită a pretinde beneficiul prevăzut de art. 12 alin. (1) lit. b) din același act normativ, reclamanta recurentă a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de față, prin care tinde la obligarea pârâtei să încheie un contract de vânzare cu privire la imobilul-teren ce face obiectul unui contract de închiriere încheiat cu societatea reclamantă și pe care aceasta din urmă a edificat o construcție ce are destinația de stație de carburant. Conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, "(1) Întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu respectarea dispozițiilor legale privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și a drepturilor contractuale ale creditorilor ale căror creanțe sunt garantate cu ipotecă, gaj, privilegiu asupra activelor respective sau asupra cărora este instituit sechestru asigurător, în următoarele condiții: (…) b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat. În cazul contractelor de locație de gestiune și asociere în participațiune, asociatul/locatarul, întreprindere mică sau mijlocie, poate solicita și încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, în aceleași condiții. În cazul depunerii unei solicitări exprese privind cumpărarea activului sau încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare de către beneficiarii prezentelor dispoziții, care utilizau activul în baza unui contract de închiriere, cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul nu va putea refuza prelungirea contractului de închiriere cu o perioadă considerată de părți suficientă pentru rezolvarea formalităților legate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare; (…)" Potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din lege, "În contextul prezentei legi, prin active se înțelege unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare ori alte bunuri de același gen din patrimoniul unei regii autonome, societăți/companii naționale, precum și al unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi organizate să funcționeze independent. (2) În înțelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care îndeplinesc oricare dintre următoarele condiții: a) nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau de societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni; b) se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an; c) activele închise operațional, numai în cazul prevăzut la art. 12 alin. (1) lit. e)." Motivul pentru care Curtea de apel, admițând apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, a respins cererea de chemare în judecată, îl constituie interpretarea dată normelor mai sus evocate în sensul că noțiunea de activ nu include și terenurile. A reținut Curtea de apel în decizia recurată că "Din analiza textului rezultă fără echivoc că terenul solicitat a fi înstrăinat, nu intră în categoria de "active", neputând funcționa independent, fiind aferent unor spații utilizate de către intimată. Pe de altă parte, contrar reținerilor primei instanțe, se impune observația că încadrarea terenului în discuție în noțiunea de active s-a făcut (cu) încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din lege, text care indică în mod expres categoriile de imobile ce sunt considerate ca atare, textul vizând construcții de diferită natură, și nu imobile-terenuri, cum este cazul în speță." Această dezlegare este apreciată ca fiind corectă de instanța de recurs, astfel încât criticile fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, art. 13 alin. (1) definește noțiunea de active - ce reprezintă bunuri aflate în patrimoniul unei entități dintre cele enumerate de lege, regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat - utilizând în primă instanță procedeul enumerării: unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare. Aceste bunuri imobile sunt în mod intuitiv reprezentate de construcții, ceea ce rezultă din destinația lor, pentru că din perspectivă logică nu se poate concepe ca o unitate de producție, o subunitate de producție, o secție, un spațiu comercial sau un spațiu de cazare să fie terenuri și nu edificii. Secundar, definiția analizată relevă că această enumerare nu este exhaustivă, pentru că include și alte bunuri de același gen din patrimoniul entităților în discuție, condiționând însă calificarea ca active pentru toate bunurile din definiție de îndeplinirea cerinței ca ele să poată fi organizate să funcționeze independent. Din partea a doua a alin. (1) al art. 13 rezultă, în interpretarea instanței de recurs, că, de vreme ce activul trebuie să funcționeze independent - similar unei unități de producție, de pildă - el nu poate fi exclusiv un teren, pentru că o atare ipoteză nu poate fi concepută din punct de vedere material. Susține recurenta reclamantă că în ipoteza speței aceasta este situația premisă, respectiv că terenul funcționează independent, de vreme ce el singur a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat între părți, dar Înalta Curte constată că această susținere nu poate fi primită. Sensul sintagmei "poate fi organizat să funcționeze independent" este strâns legat de noțiunea de activ - în accepțiunea sa generală de bun aflat în patrimoniul unei persoane juridice, destinat desfășurării activității acesteia - astfel că un teren care nu este el însuși mijlocul material de exercitare a unei activități economice nu poate funcționa independent. De altfel, nici reclamanta recurentă nu folosește terenul în acest mod, ci se servește de acesta în scopul funcționării stației de carburant pe care a amplasat-o pe teren, în strânsă conexiune cu construcția respectivă, ceea ce arată că afirmația reclamantei nu este corectă. Totodată, deși sunt corecte aserțiunile reclamantei recurente în sensul că enumerarea din textul analizat nu este exhaustivă și că ea are în vedere o perspectivă organizatorică a regiilor autonome, aceste două argumente nu sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia contrară, propusă prin cererea de recurs. Astfel, chiar abordând chestiunea din unghiul interpretării teleologice, ce are în vedere scopul reglementării - acela al valorificării în sprijinul INM-urilor a bunurilor entităților cu capital de stat ce nu le mai sunt necesare acestora în scopul desfășurării activității proprii - nici această regulă de interpretare nu este aptă a furniza un răspuns pozitiv solicitării formulate. În mod neechivoc, imobilele terenuri sunt bunuri de o importanță ce nu poate fi neglijată în ansamblul patrimoniilor entităților enumerate de lege; totodată, ele nu se găsesc în mod necesar într-o relație de accesorialitate sau de dependență materială cu construcțiile, putând exista în mod individual și în absența acestora din urmă. Față de criteriul importanței economice a terenurilor, dacă legiuitorul ar fi intenționat - sau ar fi acceptat implicit posibilitatea - ca terenurile să facă obiectul normei de favoare de la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, ar fi formulat definiția noțiunii de activ cuprinsă în art. 13 într-o manieră care să permită includerea acestor categorii de bunuri în enumerare, cum a procedat în cuprinsul altor acte normative. Astfel, conform art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale "active înseamnă bunuri, ansambluri de bunuri sau investiții nefinalizate și sistate, care pot fi separate și organizate să funcționeze independent, distinct de restul activității persoanei juridice, cum ar fi unități și subunități de producție, de comerț ori de prestări de servicii, secții, ateliere, ferme, spații comerciale, spații de cazare sau de alimentație publică, spații pentru birouri ori alte bunuri de același gen, inclusiv terenul destinat acestora, precum și alte terenuri din patrimoniul unei persoane juridice;" În schimb, atât din perspectivă logică, cât și din perspectivă gramaticală și respectiv juridică, "alte bunuri de același gen", în absența oricărei alte precizări nu poate semnifica terenuri, pentru că terenurile nu sunt bunuri de același gen cu construcțiile enumerate în prima parte a art. 13 alin. (1). Înalta Curte observă, în acest context, că reglementarea anterioară Legii nr. 346/2004 a fost cuprinsă în Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (abrogată la intrarea în vigoare a Legii nr. 346/2004), care cuprindea un mecanism similar edictat în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii, în art.

Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 prevedea că: "(1) În înțelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate. Societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și regiile autonome sunt obligate să stabilească și să întocmească listele cuprinzând activele disponibile, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Listele vor fi transmise la birourile de asistență pentru constituirea și dezvoltarea societăților comerciale, organizate în cadrul camerelor de comerț și industrie județene și a municipiului București. Listele vor fi actualizate lunar." Prin urmare, noua lege privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii a păstrat beneficiul achiziționării activelor închiriate acestora, dar legiuitorul a circumstanțiat noțiunea de active prin includerea în art. 13 din Legea nr. 346/2004 a unei definiții, în condițiile în care anterior o asemenea explicitare nu exista, fiind menționată numai cerința ca activele să nu fie utilizate de societatea sau compania cu capital majoritar de stat ori de regia autonomă respectivă. Din aceasta rezultă că legiuitorul a apreciat necesar a contura noțiunea de "active", ceea ce semnifică de principiu nevoia unei interpretări limitate la conținutul efectiv al definiției și nu la o interpretare extensivă. Nu în ultimul rând, prevederile legale ce permit întreprinderilor mici și mijlocii cumpărarea activelor închiriate de la societăți cu capital majoritar de stat, regii autonome sau companii naționale reprezintă norme speciale, care derogă de la regula generală a libertății contractuale. Or, norma specială, având caracter de excepție, se interpretează în mod strict și limitativ (exceptio est strictissimae interpretationis), argument care înlătură posibilitatea interpretării reclamate în speță prin recurs, deoarece a considera că terenurile sunt bunuri de același gen cu construcțiile enumerate în art. 13 ar reprezenta în realitate o interpretare a legii utilizând criteriul analogiei. Nu schimbă această concluzie nici teza recurentei în sensul că, de principiu, oricare dintre activele enumerate expres de art. 13 este situat pe un teren, ceea ce ar atrage concluzia că legiuitorul a intenționat a permite înstrăinarea și a terenurilor odată cu aceste construcții. Instanța de recurs nu apreciază necesar a specula pe marginea acestei ipoteze față de toate argumentele deja expuse, pe care le consideră suficiente în sensul respingerii recursului, dar notează că, deși teza poate fi corectă, ea nu este determinantă pentru situația în care bunul în discuție este un teren neconstruit - fiind în continuare necesar ca acesta să fie calificat ca activ pentru a putea fi vândut conform art. 12; totodată, nu este exclusă nici ipoteza unui drept de superficie asupra terenului situat sub construcție, astfel încât nu se poate reține că în mod necesar orice înstrăinare a unei construcții ce constituie activ semnifică și înstrăinarea terenului (a se vedea, în context, reglementarea din legea privatizării mai sus citată, unde s-a prevăzut expres că pot reprezenta active și terenurile aferente unor construcții, dar și alte terenuri aflate în patrimoniul entităților supuse privatizării). Este, de asemenea, speculativă și susținerea în sensul că, odată încheiat contractul de închiriere cu privire la teren, rezultă că în mod necesar imobilul reprezenta un activ disponibil (în caz contrar neputând fi închiriat reclamantei), ceea ce exclude necesitatea unei analize din perspectiva art. 13 alin. (1) din lege. Aceasta întrucât reclamanta a cerut aplicarea în beneficiul său a prevederilor art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, iar premisa aplicării acestui text - care va permite a se examina dacă reclamanta este titulara unui contract de închiriere în sensul acestei norme - este dată de aplicarea art. 13 din lege. Cu alte cuvinte, dacă bunul ce face obiectul cauzei nu este un activ în sensul avut în vedere de acest text (care condiționează aplicarea sa de existența unui raport juridic circumscris legii - "În contextul prezentei legi, (…)") raționamentul juridic nu poate ajunge în etapa analizării prevederilor art. 12 din lege, pentru a verifica existența dreptului sau vocației la cumpărare. De aceea, operațiunea logico-juridică necesară pentru dezlegarea raportului juridic litigios nu este cea a aplicării art. 12 și apoi a art. 13, ci dimpotrivă, ordinea aplicării textelor este inversă, determinându-se mai întâi dacă bunul intră în câmpul de aplicare a legii și apoi dacă sunt îndeplinite celelalte cerințe particulare pentru aplicarea art. 12. Nefondată este și critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce valorifică o pretinsă nemotivare a deciziei recurate. Astfel cum s-a evocat mai sus, decizia instanței de apel cuprinde considerentele avute în vedere de instanța de apel la luarea hotărârii; acestea, chiar succinte fiind, permit identificarea cu claritate a motivelor concrete ce fundamentează soluția. În plus, cazul de casare invocat cuprinde trei teze - absența motivării, caracterul contradictoriu al acestora și respectiv prezența exclusivă a unor motive străine de cauză. Nefiind identificate elemente care să contureze a doua și a treia teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de recurs poate fi examinat numai prin prisma nemotivării hotărârii, iar acesta nu poate fi reținut în cauză. Chiar dacă anumite argumente dezvoltate de reclamantă prin întâmpinarea formulată în apel nu au primit un răspuns în decizia recurată, Înalta Curte observă că un atare viciu nu atrage de plano casarea hotărârii, cât timp s-a răspuns argumentelor esențiale și determinante în cauză. În plus, pe calea recursului s-a dat un răspuns motivat tuturor acestor apărări (ce reprezintă critici în controlul de legalitate declanșat de partea reclamantă), astfel încât nu se poate reține cazul de casare în discuție. În fine, legat de jurisprudența invocată de recurenta reclamantă - adusă și în sprijinul recursului - Înalta Curte observă că, deși existența unor dezlegări uniforme date în aplicarea acelorași dispoziții legale și previzibilitatea rezultatului litigiilor civile reprezintă deziderate importante de urmărit de către instanțe în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, de vreme ce hotărârea judecătorească nu reprezintă un izvor de drept, existența unor soluții contrare trebuie să fie cântărită cu responsabilitate în cadrul soluționării cauzei și chestiunea va fi evaluată în conjuncție cu toate circumstanțele relevante ce privesc aplicarea legii. În acest context, Înalta Curte reține că jurisprudența în discuție nu este aptă a sta la baza soluției în cauza de față, din mai multe motive: unele din hotărârile prezentate nu au caracter definitiv și nu poate fi verificat acest aspect în prezența anonimizării numărului dosarului, unele dintre soluții nu sunt argumentate neechivoc în sensul pretins de reclamantă, pentru că situația de fapt era complexă și nu neapărat identică cu cea din cauza de față (de pildă, în decizia nr. 1932/2022 a Curții de Apel București activul era reprezentat de un tobogan acvatic amplasat pe un teren), în unele din cauze nu era litigioasă chestiunea calificării terenului ca activ pentru că pârâtul nu se apărase în acest mod, iar instanța tratează această chestiune în mod pasager, doar afirmând că activul este un teren. În fine, și partea adversă a prezentat în apărare hotărâri judecătorești în cuprinsul cărora se regăsește dezlegarea contrară, conformă soluției instanței de apel din cauza de față, după cum și instanța de recurs însăși a identificat hotărâri irevocabile sau definitive, după caz, ale instanței supreme, în același sens (exempli gratia, decizia nr. 2217/4 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă). În consecință, în prezența unor soluții diferite în practica judecătorească, instanța este chemată a realiza propriul examen privind aplicarea și interpretarea legii. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.