ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2245/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 5 august 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București prin Sucursala "Centrul Regional de Exploatare, întreținere și Reparații CF" București, solicitând: obligarea pârâtei la executarea tuturor lucrărilor necesare pentru aducerea imobilului teren în suprafața de 24060 m.p. cu destinația "drum acces depozit ecologic", situat în paralel cu linia CF București - Giurgiu, de la km 9+600 la km 11+650, în starea convenită de către părți prin contractul de închiriere nr. x/06.12.2012 și caietul de sarcini nr. 398/05.11.2012 - Capitolul II, respectiv executarea lucrărilor de asfaltare sau autorizarea reclamantei să execute, pe cheltuiala pârâtei, toate lucrările de asfaltare a terenului, obligând pârâta să acorde toate documentele și împuternicirile necesare obținerii autorizațiilor de construire, avizelor/acordurilor, precum si pentru efectuarea oricăror alte demersuri si acțiuni pe care le implica executarea acestei lucrări. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea integrală a contravalorii chiriei încasate în baza contractului de închiriere nr. x/06.12.2012, respectiv a sumei de 888;526,64 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1786, art. 1790, art. 1792, art. 1516 și ale art. 1527 C. civ.

Prin cererea precizatoare, depusă la dosarul cauzei la data de 29.09.2015, răspunzând solicitărilor instanței formulate în cadrul procedurii scrise, cu privire la obiectul capătului subsidiar de cerere și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază acesta reclamanta a arătat, în esență, că administrează depozitul ecologic situat în comuna Vidra și, întrucât accesul la depozit se realizează prin folosirea terenului ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/06.12.2012, are în continuare voința reală ca acest contract să își producă efectele pentru care a fost încheiat, motiv pentru care deși ca urmare a neexecutării obligațiilor de către pârâta locator ar avea dreptul să solicite rezilierea contractului această variantă de realizare a dreptului la îndeplinirea obligației potrivit art. 1516 alin. (1) noul C. civ. (rezilierea contractului) nu răspunde intereselor sale; pe cale de consecință consideră că cel mai potrivit mijloc juridic pentru realizarea dreptului său decurgând din contractul de închiriere îl reprezintă obligarea pârâtei la executarea silită a obligației, iar nu rezilierea contractului și de aceea a formulat primul capăt de cerere; totodată consideră că deoarece până în prezent pârâta nu și-a executat obligația esențială de a-i pune la dispoziție terenul închiriat în starea în care s-a convenit, practic efectele acestui contract nu s-au produs, consecința fiind că pârâta nu a fost îndreptățită să primească chiria achitată de reclamantă în temeiul contractului de închiriere.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să efectueze toate lucrările necesare pentru a-i preda drumul de acces depozit ecologic care a făcut obiectul locațiunii, în starea în care 1-a primit la data întocmirii procesului-verbal nr. P 2/6938/2012.

Prin sentința civilă nr. 432/09.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; totodată, a fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională.

Reclamanta A. S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 432/09.02.2017 și a încheierilor din 02.06.2016, 30.06.2016 și 07.06.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1095 A din 6 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate.

În argumentarea cererii de recurs s-a arătat ca hotărârea instanței de apel este nelegală față de greșita calificare a cauzei juridice a acțiunii introductive (capătul subsidiar), prin raportare la care s-a procedat, în consecință, și la o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente, motiv de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai exact, a susținut recurenta, instanța de apel a reținut o schimbare în apel a cauzei juridice a acțiunii, fără a pune în discuția părților o atare schimbare (și, implicit, inadmisibilitatea ei), motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la greșita reținere a incidenței art. 478 alin. (3) C. proc. civ. față de o inexistentă modificare a temeiului (cauzei) acțiunii - nelegalitate circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut următoarele:

Decizia recurată este fundamentată, în principal, pe ipoteza modificării temeiului acțiunii, interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la solicitarea de admitere a capătului subsidiar.

În primul rând, recurenta a susținut că, o pretinsă modificare a temeiului acțiunii nu a fost pusă de instanța de apel în discuția contradictorie a părților, pentru a-i da posibilitatea de a formula apărări și de a-și susține poziția procesuală, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în acest context, recurenta a redat dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.., art. 13 alin. (3), art. 6, art. 7 și art. 20 din același cod.

În al doilea rând, prin motivele de apel nu s-a schimbat cauza acțiunii, după cum în mod greșit instanța de apel a calificat pretenția cu care a fost învestită.

Temeiul juridic al acțiunii l-a reprezentat, potrivit cererii introductive, cu precizările ulterioare, repararea prejudiciului produs ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor care îi incumbau în temeiul contractului de locațiune nr. x/06.12.2012, în calitate de locator - obligația de a asfalta drumul, astfel încât bunul închiriat să poată fi folosit ca drum.

Ceea ce s-a schimbat a fost lămurirea situației concrete - CFR nu și-a îndeplinit deloc obligația de a preda un drum asfaltat, deși la momentul formulării cererii de chemare in judecată se credea că obligația s-a executat în parte (mai puțin de 50% asfaltat). Această lămurire a avut ca efect asumarea de către reclamantă a faptului că primul capăt de cerere - capătul principal, nici nu mai poate fi admis, întrucât nu ar fi posibilă realizarea lucrărilor de asfaltare (de către CFR - ca debitor al acestei obligații, sau de către A.- creditorul ei).

Temeiul pretențiilor subsidiare a rămas însă neschimbat - obligarea CFR la restituirea chiriei pretinse (și plătite de A.) în schimbul unei obligații neexecutate - predarea unui drum asfaltat.

Starea drumului, odată lămurită pe parcursul cercetării judecătorești, deși ipotetic dă naștere la un alt demers judiciar, nu a condus în concret și la modificarea temeiului acțiunii cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. ceea ce s-a modificat a fost doar situația de fapt.

Potrivit art. 1786 C. proc. civ., invocat prin cererea de chemare în judecată, chiar în lipsă de stipulație expresă în contract, locatorul este obligat să predea bunul dat în locațiune, să mențină bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata locațiunii și să asigure locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii.

Ceea ce a reclamat, a susținut recurenta, a fost încălcarea acestor obligații din perspectiva faptului că bunul - predat și utilizat - nu îndeplinea cerințele referitoare la starea corespunzătoare de folosință agreate contractual și potrivit destinației avute în vedere la încheierea contractului.

Temeiul (cauza) acțiunii este reprezentat de scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă, scopul care exprimă voința juridică a acestuia de a afirma pretenția sa în justiție (spre deosebire de cauza cererii de chemare în judecată), or, în speță, s-a apreciat că există același temei al acțiunii, nefiind incidentă premisa modificării acestuia și limitarea efectului devolutiv al apelului în condițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel nu a fost chemată să constate o altă executare decât cea afirmată și nici să se pronunțe din perspectiva unui alt temei al acțiunii; nu a fost chemată instanța să analizeze un alt temei al pretențiilor și a acțiunii cu care a fost învestită, probatoriul administrat și situația de fapt reținută fundamentând, printr-o aplicare justă a dispozițiilor legale, reținerea neexecutării reclamate prin cererea de chemare în judecată și fundamentarea capătului subsidiar al cererii, cu consecința admiterii acestuia.

Reținând o schimbare a temeiului juridic, analiza instanței de apel nu mai privește consecințele și drepturile părților față de neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligațiilor contractuale. Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei - dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ. și art. 1635 alin. (1) C. civ., nefiind invocate în fundamentarea cererii deduse judecății și nefiind incidente în speță.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, se înscrie și analiza de către instanță a dispozițiilor art. 1635 alin. (1) C. civ., în condițiile în care acest text de lege nu a fost invocat de reclamantă, iar capătul subsidiar al cererii nu a fost formulat în contextul reglementat de acest text de lege.

Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în ceea ce privește analiza temeiniciei capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, recurenta a susținut următoarele:

Astfel cum a fost precizată cererea de chemare în judecată, sub aspectul capătului subsidiar, neexecutarea de către pârâta CFR a obligațiilor asumate prin contractul de locațiune, înseamnă că, practic, efectele acestui contract nu s-au produs, ci urmează a se produce numai după îndeplinirea de către pârâtă a acestei obligații esențiale.

Așadar, ceea ce s-a solicitat a fost ca instanța să constate că obligația pârâtei de a-i pune la dispoziție terenul închiriat în starea convenită nu a fost îndeplinită și, de asemenea, să se constate că această neexecutare reprezintă o suspendare a efectelor contractului până la data la care pârâta își va executa în natură obligația, respectiv va proceda la asfaltarea terenului închiriat.

Or, în condițiile în care chiar și instanța de apel a reținut că executarea silită în natură a obligației pârâtei, potrivit capătului I al cererii de chemare în judecată, nu mai poate fi admisă, constatând că pârâta nu și-a executat obligația de predare a bunului în starea convenită, recurenta susține că este îndreptățită a primi plata efectuată în baza acestui contract, pârâta fiind obligată la restituirea sumelor încasate fără să fi prestat serviciul corelativ, fiind în situația unei excepții de neexecutare a contractului.

Capătul subsidiar de cerere, întemeiat pe neexecutarea de către pârâtă a obligației esențiale contractuale asumate față de reclamantă, având în vedere și voința recurentei ca locațiunea să își producă efectele pentru care a fost încheiată, are ca fundament obligația părții de a-și îndeplini obligațiile asumate, potrivit art. 1350 C. civ.

Recurenta a învederat lipsa cauzei obligației sale de plată a chiriei (obligație îndeplinită) față de neexecutarea de către pârâtă a contraprestației (art. 1556 C. civ.), dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului și interdependența drepturilor și obligațiilor părților; obligația pârâtei locator de a răspunde pentru lipsa calităților convenite, potrivit art. 1792 C. civ. dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, conform art. 1516 alin. (1) C. civ., inclusiv la executarea silită prin echivalent pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare.

Or, instanța de apel nu a analizat deloc textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată, raportându-se în mod nelegal la dispoziții legale ce nu au fost invocate de reclamantă și care nu sunt incidente în raport cu situația de fapt, pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor privitoare la îndreptățirea recurentei de a obține sumele achitate pârâtei CFR fără să existe cauza juridică a acestei obligații de plată.

În același context, este nelegală și statuarea instanței de apel, în sensul că plata s-ar fi făcut, în mod legal, în temeiul unui contract, în condițiile în care în perioada plăților realizate, efectele contractului erau suspendate tocmai față de neexecutarea de către locator a obligației esențiale de a pune la dispoziția locatarului bunul în starea corespunzătoare agreată și de a menține o astfel de folosință pe întreaga locațiune, probele administrate susținând această situație de fapt.

Așa fiind, nu există niciun temei pentru a aprecia că pârâta este îndreptățită să rețină sumele încasate, în condițiile în care a fost dovedită și reținută neexecutarea contraprestației aferentă acestor plăți; interpretarea instanței de apel, în acest context, este contrară tuturor dispozițiilor legale anterior citate ca fundamentând cererea subsidiară cu care a fost învestită instanța.

Intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. BUCUREȘTI în nume propriu și pentru S.R.C.F. (fosta Sucursala Centrul Regional de Exploatare, întreținere și Reparații CF București) a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din 21 iunie 2023 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1095 A din 6 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. S-a fixat termen pentru judecarea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la solicitarea de admitere a capătului subsidiar, arătând că pretinsa modificare a temeiului acțiunii nu a fost pusă de instanța de apel în discuția contradictorie a părților, iar prin motivele de apel nu s-a schimbat cauza acțiunii; context, în care a redat dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., art. 13 alin. (3), art. 6, art. 7 și art. 20 din același cod.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilității, "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ.:

"judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", iar art. 478 alin. (3) din același cod stabilește limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a judecat în primă instanță:

"în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

Sunt nefondate criticile recurentei circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a ținut cont de toate garanțiile procesului echitabil și a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat în mod legal asupra capătului subsidiar de cerere (cu luarea în considerare a cererii precizatoare depusă la 29 septembrie 2015 cu privire la obiectul capătului subsidiar de cerere), ținând seama de modul în care partea a înțeles să învestească prima instanță și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța de prim control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că recurenta nu este de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu poate conduce în mod automat la admiterea prezentului recurs.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că în cadrul cererii de chemare în judecată dedusă judecății reclamanta a invocat neîndeplinirea de către pârâta CN CFR S.A. a obligației de asfaltare integrală a drumului dat în locațiune și, doar prin cererea de apel, aceasta a invocat faptul că terenul indicat în contractul de închiriere nr. x/06.12.2012 nu există în realitate și nici nu putea fi pus la dispoziție pentru că făcea parte din zona de protecție a căii ferate, fiind proprietate publică.

Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a constatat că temeiul juridic (cauza) prezentei acțiuni nu a constituit-o inexistența obiectului contractului de închiriere, respectiv faptul că locatorul nu a pus la dispoziția reclamantei-apelante niciodată terenul menționat în convenție pentru că nu ar fi fost în proprietatea/posesia sa, astfel că situația expusă în cererea de apel reprezintă un nou temei (cauză) a acțiunii, ceea ce contravine dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, este inadmisibilă indicarea unei alte situații juridice a terenului, cu prilejul judecării apelului, în sensul că terenul indicat în contractul de închiriere nr. x/06.12.2012 nu există în realitate și nici nu putea fi pus la dispoziție pentru că făcea parte din zona de protecție a căii ferate, fiind proprietate publică (paragrafele 9, 28, 33, 41, 43,48,50, 54 din cererea de apel - dosar CAB), situație diferită față de cea precizată în primă instanță, judecătorul fondului nefiind învestit cu o asemenea solicitare.

În mod greșit, recurenta pretinde o interpretare și o aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că pretinsa modificare a temeiului acțiunii nu a fost pusă de instanța de apel în discuția contradictorie a părților, în condițiile în care chiar partea (recurenta-reclamantă) a susținut la ultimul termen de judecată (astfel cum rezultă din practicaua încheierii de amânare a pronunțării din 22 iunie 2022, în care au fost consemnate dezbaterile asupra apelului) că locatorul nu a pus la dispoziția reclamantei-apelante niciodată terenul menționat în convenție pentru că nu ar fi fost în proprietatea/posesia sa.

De altfel, instanța nu a dat o nouă "calificare juridică", astfel cum pretinde recurenta, ci a răspuns tuturor motivelor de apel, cu respectarea limitelor învestirii sale, iar simpla împrejurare că aceasta nu și-a însușit susținerile apelantei nu poate echivala cu o încălcare a normelor sau a principiilor procesuale.

Înalta Curte constată că instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecății, analizând în mod efectiv susținerile și apărările formulate în cauză, a făcut o analiză amănunțită și corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situația de fapt și de drept a litigiului.

Astfel, apelul, prin efectul său devolutiv, a conchis că din probele administrate (raport expertiză topo întocmit de expert B. în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sector 1, raport expertiză topo efectuat de expert C. în cadrul aceluiași dosar, sentința civilă nr. 1140/14.02.2020 a Judecătoriei Sector 1 pronunțată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia civilă nr. 4856/06.11.2021 a Tribunalului București, secția a VI a-fila x, 149 verso, dosar CAB) reiese că terenul folosit de reclamanta-apelantă A. S.A. ca drum de acces între depozitul ecologic și centura București nu este cel ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/06.12.2012, ci cel identificat ca fiind drumul de exploatare DE105, ce se află în proprietatea privată a comunei Vidra, întrucât drumul ce formează obiectul locațiunii, deși există, este impracticabil.

Totodată, instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., așa încât criticile recurentei nu susțin nici existența unor motive străine de natura cauzei.

În altă ordine de idei, ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ., a cărei incidență o invocă, în realitate, recurenta, nu este fondată, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că argumentele invocate în susținerea pct. 8 al alin. (1), art. 488 C. proc. civ. nu pot fi reținute, instanța de apel analizând în mod corect incidența textelor de lege reținute și explicând situația juridică din cauză, prin prisma dispozițiilor art. 1549 alin. (1) C. civ. și art. 1635 alin. (1) C. civ., subliniind că, în speță, nu suntem în prezenta niciuneia din aceste ipoteze legale, nepunându-se problema restituirii chiriei primite fără drept sau din eroare de vreme ce aceasta a fost încasată în temeiul unui contract, iar acesta nu a fost desființat prin reziliere. Totodată, nu s-a invocat existența unui caz de forță majoră sau caz fortuit pentru imposibilitatea de folosire a drumului (inundații masive, alunecări de teren, război, etc).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1095 A din 6 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1095 A din 6 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.