ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2329/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursurilor, din actele dosarului, reține următoarele:

De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

La 18 iunie 2019 reclamanta Compania Nationala De Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a formulat cerere de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată prin care a modificat obiectul petitului 1 al cererii și a precizat obiectul petitului 2.

Cu privire la petitul 1, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să îi pună la dispoziție evidența contabilă a asocierii și documentele primare, respectiv balanțele și bilanțurile contabile referitoare la asociere, vizate de organele financiare (așa cum este prevăzut în art. 5.13 din contract) începând cu luna noiembrie 2009.

Referitor la petitul 2, reclamanta a arătat că obiectul cererii sale vizează stabilirea întinderii unei obligații contractuale și care, la data precizării, nu poate fi cuantificată, ca urmare a nedepunerii documentelor de către pârâtă.

Prin încheierea din 5 martie 2020 Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj, reținându-se că, în cauză, calitatea de reclamantă aparține Companiei Naționale de Căi Ferate S.A.

De asemenea, a fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în judecată, reținând că cererea a fost formulată prin consilier juridic mandatat în mod legal.

S-a luat act de faptul că reprezentantul pârâtei nu a mai susținut excepția lipsei calității procesuale active a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj.

Totodată, a fost amânată pronunțarea asupra excepției inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată cu privire la creanțele anterioare datei de 30.05.2017, invocată din oficiu.

Prin încheierea nr. 442/2020 din data de 19 martie 2020 Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu, fiind respinsă ca inadmisibilă acțiunea în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a cotei de 20% din venitul brut realizat în perioada anterioară datei de 30.05.2017.

S-a dispus continuarea judecății cu privire la restul solicitărilor.

Prin sentința civilă nr. 774/2020 din data de 25 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admisă excepția lipsei de interes, fiind respinsă ca lipsită de interes acțiunea în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei de a pune la dispoziție reclamantei evidența contabilă a asocierii și documentele primare, balanțe și bilanțuri contabile referitoare la asociere, aferente perioadei anterioare datei de 30.05.2017.

S-a dispus continuarea judecății cu privire la restul solicitărilor.

Prin încheierea din 20 mai 2021 Tribunalul Specializat Cluja respins ca inadmisibil petitul 2 al cererii având ca obiect stabilirea cuantumului de 20% din veniturile realizate din asociere, care îi revin reclamantei, pentru perioda ulterioră datei de 30.05.2017, având în vedere că reclamanta avea la îndemână o acțiune în realizare.

Prin sentința civilă nr. 692/2022 din data de 31 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, fiind obligată pârâta să pună la dispoziția reclamantei documentele primare, balanțele și bilanțurile contabile referitoare la asociere, vizate de organele financiare, aferente perioadei 31.05.2017-03.06.2019, potrivit art. 5.13 din contractul de asociere în participațiune nr. x/20.02.2007.

Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cotei de 20% din venitul brut realizat în perioada 31.05.2017-03.06.2019.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru parțială.

De asemenea, s-a luat act de manifestarea de voință a pârâtei de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin sentința civilă nr. 1662/CC/2022 din data de 18 august 2022 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, având ca obiect lămurire dispozitiv, ca neîntemeiată.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de ședință din 05.03.2020 a formulat apel incident pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 101/2023 din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă au fost respinse apelurile formulate de reclamantă și de pârâtă.

A fost respinsă cererea apelantei Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a art. 251 Codul comercial, art. 969 și art. 1.513 C. civ., arătându-se că instanțele de fond au stabilit greșit că, potrivit art. 4.1. din contractul de asociere, reclamanta participă doar la beneficiile asocierii, pierderile fiind suportate numai de pârâtă, constatându-se greșit nulitatea absolută a acestei clauze, apreciată de instanțele de fond ca fiind o clauză leonină.

Dezvoltând aceste critici, recurenta a arătat că, din interpretarea clauzei, rezultă clar că și-a asumat participarea inclusiv la pierderi, câtă vreme a acceptat un venit în procent minim de "nu mai puțin de 5.500 euro lunar", care este menit să acopere cel puțin în parte, folosința exclusivă a imobilului, aflat în proprietatea sa. Or, acest mod de împărțire a beneficiilor, stabilit prin contractul de asociere în participație, nu exclude participarea la pierderi și nu nesocotește scopul și condițiile asocierii în participație conform art. 251 Codul comercial. Dimpotrivă, clauza art. 4.1 din contract reprezintă o modalitate de a reflecta, în profitul asocierii, cheltuielile necesare pentru utilizarea imobilului.

Potrivit recurentei, prin clauza art. 4.1 din contract, părțile, dând expresie principiului libertății de voință, prevăzut de art. 969 C. civ., au înlăturat posibilitatea ca toate pierderile asocierii să fie suportate doar de titularul imobilului.

A mai susținut recurenta caracterul greșit al considerentelor prin care instanțele de fond au stabilit că dispozițiile art. 4.1 din contractul de asociere în participațiune sunt nule absolut, circumscriindu-se unei clauze leonine, în contextul în care această clauză este esențială pentru contract, în absența ei contractul nemaiputând exista, întrucât prin ea se stabilește prețul datorat de pârâtă pentru folosirea și utilizarea imobilului. De asemenea, în condițiile în care în contract nu este prevăzută o clauză expresă cu privire la participarea la pierderi, prin raportare la art. 1 alin. (2) Codul comercial, se impunea aplicarea prevederilor art. 1.511 C. civ.. Potrivit acestor din urmă dispoziții, atunci când în contract nu este prevăzută partea de câștig sau de pierdere a fiecărui asociat, atunci acea parte va fi proporțională cu suma sau bunul adus ca aport.

În continuare, recurenta a susținut că, potrivit art. 1.513 C. civ., este nul contractul prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor ori prin care s-a stipulat că unul sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierdere, însă, în cauză, se afirmă o simplă disproporție între prestații, ipoteză ce nu poate fi asimilată celei interzise de lege. Prin urmare, dispozițiile art. 1.513 C. civ. nu sunt aplicabile, întrucât contractul de asociere în participațiune nr. x/20.02.2007 prevede la art. 4.1 modul de împărțire a rezultatelor financiare, lunar, proporțional cu aportul fiecărui asociat, astfel 80% - pârâta și 20% - reclamanta. Mai mult, procentul minim de 5.500 euro lunar prevăzut în favoarea reclamantei trebuie corelat cu obligația acesteia de a pune la dispoziția pârâtei bunul imobil și de a-i asigura folosința netulburată pe toată durata asocierii.

A mai criticat recurenta ignorarea caracterului comercial al contractului de asociere în participațiune, reglementat de art. 251-256 Codul comercial și a regulii potrivit căreia, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după înțelesul literal al termenilor, în cauză fiind omis scopul asocierii dintre părți.

O altă critică a vizat extinderea de către instanțele devolutive, în mod nelegal, a efectelor nulității asupra clauzei prevăzute de art. 4.1 din contract, în întregul său, cu toate că efectele nulității sunt doar parțiale, numai în ceea ce privește modalitatea convenită în legătură cu împărțirea pierderilor. Astfel, nulitatea produce efecte doar asupra clauzei care contravine unei dispoziții legale, restul convenției rămânând în ființă atunci când clauza afectată de nulitate nu este esențială în economia contractului.

Potrivit recurentei, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe de anulare a clauzei art. 4.1 din contract, în întregime, a nesocotit și principiul salvgardării contractului.

Recurenta a criticat, în cele din urmă, concluzia instanței de apel potrivit căreia reclamanta a avut o conduită procesuală lipsită de interes în ceea ce privește completarea probațiunii, deoarece nu a apelat la remediile procesuale oferite de art. 337 și art. 338 C. proc. civ.. S-a arătat în acest sens că prin cererea de apel a învederat instanței că a depus obiecțiuni la raportul de expertiză însă, în mod greșit, prima instanța le-a respins, reținând că sunt vag formulate. Or, în opinia reclamantei, raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză este incomplet, întrucât nu s-a ținut cont de obiectivele încuviințate de instanță, astfel încât s-ar fi impus completarea acestuia.

La data de 23 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea, intimata A. S.A. a formulat și recurs incident, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, întrucât cererea introductivă a fost formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, fiind lovită de nulitate, raportat la prevederile art. 40 alin. (1), art. 56 alin. (3) coroborat cu art. 176 pct. 1, art. 178 alin. (1) și art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea motivelor de casare, s-a arătat faptul că acțiunea a fost introdusă de reclamanta Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, entitate fără personalitate juridică, care a acționat în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societății-mamă, acest fapt fiind confirmat chiar prin ratificarea actelor încheiate de sucursală în cursul procesului.

Recurenta a criticat și considerentele instanței de apel în ceea ce privește valabilitatea mandatului de delegare a puterii de reprezentare dat de directorul general al Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. către directorul sucursalei, atât din perspectiva încetării funcțiilor mandantului și mandatarului indicați în procura notarială din 28.04.2009, cât și din perspectiva principiului ocrotirii terților de bună-credință.

Reiterând teza lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei, recurenta a învederat că, potrivit art. 47 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. are statut de societate comercială pe acțiuni, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990, sens în care poate înființa sucursale. Conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale, prin urmare, neavând personalitate juridică și un patrimoniu propriu, sucursala nu deține aptitudinea sau capacitatea juridică de a fi titulara unor drepturi sau obligații proprii.

Or, contrar celor reținute de instanța de apel, Sucursala Regională nu a făcut nicio mențiune în cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la împrejurarea că acționează în calitate de reprezentant al societății-mamă, așa cum prevede art. 194 lit. b) C. proc. civ., toate datele de identificare indicate în antetul cererii aparținând sucursalei.

A concluzionat recurenta că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., deoarece instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, lipsa capacității de folosință a părții fiind sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 56 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 19 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. cu privire la recursul incident, prin care s-a invocat excepția netimbrării acestuia.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

La data de 2 noiembrie 2023 recurenta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a depus note scrise.

Prin recursul incident, așa cum însăși pârâta arată, aceasta reia criticile pe care le-a invocat și în fața primei instanțe, dar și în fața instanței de apel, privitoare la formularea cererii de chemare în judecată de către o persoană fără capacitate procesuală de folosință și în lipsa unui mandat de reprezentare valabil, fapt ce atrage nulitatea cererii de chemare în judecată, critici pe care le-a încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta critică modalitatea în care instanța de apel a respins apelul incident, confirmând raționamentul primei instanțe, care a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj și a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată. De asemenea, criticile vizează și considerentele instanței de apel privitoare la mandatul de delegare a puterii de reprezentare acordat de reclamantă sucursalei.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta a expus propria analiză a actelor procedurale și propriul raționament, reiterând faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de reclamanta Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, entitate fără personalitate juridică, care a acționat în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societății-mamă. Totodată, a susținut și caducitatea mandatului de delegare a puterii de reprezentare dat de directorul general al Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. directorului sucursalei, atât din perspectiva încetării funcțiilor mandantului și mandatarului, indicați în procura notarială din 28.04.2009, cât și din perspectiva principiului ocrotirii terților de bună-credință.

Față de aceste critici, Înalta Curte constată că pârâta și-a fundamentat argumentația pe o situație factuală eronată, contrară celei reținute de ambele instanțe devolutive. Astfel, atât prima instanță de fond, cât și instanța de apel, în urma analizei înscrisurilor depuse la dosar pentru probarea aspectelor criticate de recurentă, respectiv: cererea de chemare în judecată, împuternicirea nr. x/2019 și împuternicirea acordată consilierului juridic, au stabilit că acțiunea nu a fost formulată de către Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, ci de către Compania Națională de Căi Ferate S.A. prin mandatar.

În mod expres a arătat instanța de apel că în cuprinsul cererii de chemare în judecată- fila x fond, la indicarea denumirii persoanei juridice care se pretinde reclamantă a dreptului afirmat s-a menționat Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj. Apoi, în împuternicirea nr. x, anexată cererii de chemare în judecată la dosar fond vol. 1, se menționează " Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj.".

Pe baza acestor elemente de fapt, instanța de apel a concluzionat că nu există nici o rațiune care să justifice indicarea denumirii Companiei în cuprinsul cererii de chemare în judecată, decât aceea că cererea nu a fost formulată de către Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, ci în calitate de mandatar al societății-mamă CNCF CFR S.A., conchizând în sensul că exigențele prevederilor art. art. 194 lit. b) C. proc. civ. au fost respectate.

Or, în acest context, recurenta-pârâtă deși invocă aplicarea greșită a disp. art. 40 alin. (1), art. 56 alin. (3) coroborat cu art. 176 pct. 1, art. 178 alin. (1) și art. 247 alin. (1) C. proc. civ., în realitate aceasta contestă concluziile la care a ajuns instanța de apel ca urmare a interpretării înscrisurilor atașate cererii de chemare în judecată, în sensul că cererea de chemare în judecată nu este formulată de reclamanta Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, ci în calitate de mandatar.

Este evident că numai în ipoteza în care instanțele devolutive ar fi stabilit că cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată de Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, pârâta ar fi putut solicita cu succes anularea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană juridică fără capacitate de folosință, respectiv de o sucursală, în nume propriu. Or, câtă vreme evaluarea actelor de procedură depuse la dosar a impus concluzia formulării cererii de chemare în judecată de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București, apare ca lipsită de fundament critica pârâtei în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 40 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică formulată pe calea recursului incident vizează validitatea împuternicirii acordate de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București Sucursalei Regională de Căi Ferate Cluj, recurenta criticând raționamentul instanței de apel privitor la caducitatea mandatului și la mandatul aparent.

Instanța de recurs constată că și aceste critici sunt nefondate.

Așa cum s-a precizat deja mai sus, instanța de apel a evaluat înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată și a stabilit că împuternicirea a fost acordată consilierului juridic de către directorul general al Companiei Naționale de Căi Ferate S.A., stabilindu-se că acesta este și președintele consiliului de administrației, are calitatea de a împuternici o altă persoană, respectiv pe consilierul juridic, iar cererea de chemare în judecată a fost confirmată de către președintele consiliului de administrație, acesta fiind identic cu directorul general al reclamantei Compania Națională de Căi Ferate S.A..

De asemenea, privitor la mandatul de delegare a puterii de reprezentare dat de Directorul General al CNCF CFR S.A. către Directorul Sucursalei Regionale s-a reținut că simplul fapt că dl. B., care și-a delegat puterile de reprezentare prin procura judiciară notarială de la data de 28.04.2009, cât și directorul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj, nu mai exercită în prezent aceleași funcții în cadrul CNCF CFR S.A. sau Sucursala Regională Cluj, nu atrage caducitatea mandatului, câtă vreme mandatul nu a fost revocat de următorul director în funcție.

Critica pârâtei față de aceste considerente, care învederează caracterul intuituu personae al mandatului, este neîntemeiată, întrucât recurenta substituie persoanelor juridice, care au calitatea de mandant și mandatar, persoanele fizice învestite în funcția de director. Or, delegarea atribuțiilor și competențelor de reprezentare s-a realizat de către mandantul-persoană juridică Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București, fiind împuternicit mandatarul- Sucursala Regională Cluj, astfel că, independent de persoanele fizice învestite în funcția de director, acest mandat este valabil atât timp cât nu a fost revocat.

În ceea ce privește criticile privitoare la mandatul-aparent și ocrotirea terților de bună - credință, instanța de recurs constată înțelegerea greșită de către pârâtă a considerentelor deciziei recurate, instanța de apel raportându-se în mod evident la terții cu care societatea reclamantă se află în raporturi juridice încheiate prin actele organelor sale. Sunt astfel corecte concluziile instanței de apel în sensul că toate actele încheiate de director sunt considerate valabile din punct de vedere juridic și angajează societatea, chiar dacă mandatul ar fi încetat prin expirarea termenului.

De altfel, cum judicios a reținut instanța de apel, lipsa calității de reprezentant a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj putea fi complinită, conform prevederilor art. 82 C. proc. civ., prin acordarea unui termen scurt și, numai în cazul neacoperirii lipsurilor, s-ar fi impus anularea cererii. Constatându-se însă depunerea înscrisurilor necesare probării calității de reprezentant, în mod corect a fost respins apelul incident și din această perspectivă.

În consecință, reținând că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București prin mandatar, cu împuternicire valabilă, atașată cererii de chemare în judecată și că mandatul de reprezentare nu a devenit caduc, instanța de apel a aplicat judicios dispozițiile legale privitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile și la capacitatea procesuală de folosință, motivele de nelegalitate invocate de pârâtă sub acest aspect fiind nefondate.

Se mai constată că, deși pârâta și-a întemeiat cererea de recurs și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat nici o critică prin care să releve aplicarea sau interpretarea greșită a vreunei norme de drept material, astfel că acest motiv de casare a fost invocat formal.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 C. proc. civ., recursul incident va fi respins ca nefondat.

În continuare, Înalta Curte reține că prin recursul principal reclamanta a invocat cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevedere legală potrivit căreia hotărârea atacată va fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică prezentată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modalitatea în care instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe, a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.1 din contractul de asociere în participațiune nr. x/20.02.2007.

Reclamanta a arătat că instanțele de fond și de apel au interpretat eronat prevederile contractuale și au aplicat greșit dispozițiile art. 251 Codul comercial, art. 969 și art. 1.513 C. civ., stabilind neîntemeiat că, potrivit art. 4.1. din contractul de asociere, reclamanta participă doar la beneficiile asocierii, pierderile fiind suportate numai de pârâtă, cu consecința constatării nulității absolute a acestei clauze, apreciată de instanțele de fond ca fiind o clauză leonină.

A susținut reclamanta că o corectă interpretare a clauzelor contractuale ar fi impus concluzia că reclamanta nu și-a atribuit totalitatea câștigului și nici nu a fost scutită de la pierderi, acceptarea unui procent minim, de nu mai puțin 5.500 de euro lunar, reflectând tocmai participarea reclamantei la pierderi dincolo de acest prag. Altfel spus, părțile, conform principiului libertății contractuale, au plafonat pierderile la suma de 5500 de euro, menită să acopere în parte folosința exclusivă a imobilului. A subliniat recurenta că acest mod de împărțire a beneficiilor nu exclude participarea la suportarea pierderilor și nu nesocotește scopul și condițiile asocierii în participațiune prevăzute de art. 251 Codul comercial

Instanța de recurs constată că aceste critici sunt întemeiate.

Natura contractului de asociere în participațiune are un pregnant caracter comercial deoarece se încheie cu scopul vădit de a împărți beneficiile și pierderile unei afaceri comerciale. Din această cauză, Codul comercial a reglementat contractul de asociere în participațiune, în cuprinsul art. 251-256 Codul comercial, norme reținute corect și de instanța de apel. Aspectele de regim juridic referitoare la validitatea clauzelor din contractul de asociere în participațiune, prin care un asociat și-ar stipula totalitatea câștigurilor sau ar fi scutit de participare la eventuale pierderi, care nu sunt reglementate prin normele prevăzute de art. 251-256 Codul comercial, rezervate contractului de asociere în participațiune, sunt supuse prevederilor art. 1513 C. civ. de la 1864, care reglementează obligațiile între asociații din cadrul contractului de societate.

Ca urmare, atunci când se invocă nulitatea absolută a clauzei prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor sau este scutit de a participa la pierderi devine aplicabil art. 1513 C. civ. de la 1864.

Potrivit acestui text de lege, este nul contractul prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor. Asemenea, nulă este convenția prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierdere.

Clauza contractuală reclamată ca fiind contrară art. 1513 C. civ. se regăsește la art. 4.1 din contract, intitulat "Repartizarea veniturilor" și este redactată după cum urmează:

"Venitul realizat din obiectul de activitate al asocierii se va repartiza lunar între asociați și va fi virat în conturile bancare ale fiecărui asociat în primele 15 zile de la încheierea calendaristică a lunii, după cum urmează:

- asociatul 1: 20% din venitul brut realizat, dar nu mai puțin de 5500 euro/luna la care se adaugă TVA-ul aferent, venit minim garantat, care în lipsa fondurilor asocierii va fi achitat de către asociatul 2;

- asociatul 2: 80% din venitul brut realizat, la care se adaugă TVA-ul aferent."

Este de observat că prin această clauză contractuală părțile au convenit modul de împărțire a rezultatelor financiare ale asociației, raportând procentele cuvenite ambilor asociați la venitul brut realizat. În plus, pentru asociatul 1 s-a convenit ca cel puțin suma de 5.500 de euro lunar, plus TVA, să fie achitată din veniturile obținute de asociere sau, în lipsa unor astfel de venituri, suma să fie achitată de asociatul 2.

Instanța de recurs reține că împărțirea câștigului altfel decât proporțional cu participarea la capitalul constitutiv al asocierii în participațiune, este posibilă și legală, întrucât niciun text de lege sau principiu de drept nu se opune ca beneficiile, dar și pagubele fiecărui asociat, să fie determinate de voința părților contractante. Ceea ce legea interzice, calificând-o drept clauză leonină, este fie neparticiparea totală la pierderi, fie participarea vădit disproporționată la profitul rezultat ca urmare a formei de asociere.

Din analiza de conținut a clauzei din cuprinsul art. 4.1 din contract, prin prisma dispoziției art. 1513 C. civ. de la 1864, rezultă că ar fi intrat sub incidența regimului sancționator al efectelor nulității doar prevederile relative la modalitatea de repartizare a pierderilor. Aceasta deoarece, doar în această privință clauza cuprinsă în art. 4.1 ar fi putut fi lovită de nulitate și numai în partea prin care s-ar fi conveni că unul dintre asociați suportă eventualele pierderi înregistrate de rezultatul financiar al asociației, iar celălalt participant nu suportă eventualele pierderi.

Or, din conținutul clauzei nu rezultă că vreunul dintre asociați și-a rezervat doar câștigurile și că nu participă la pierderi, clauza fiind clară sub acest aspect, în sensul că aceste câștiguri se repartizează celor doi asociați în procente de 20% și 80%, procente raportate în cazul ambilor asociați la venitul brut. Implicit, pierderile sunt suportate de ambii asociați, însă în cuantumuri diferite, de vreme ce pentru asociatul 1 părțile au prevăzut o sumă lunară de cel puțin 5500 de euro, cuvenită fie din fondurile asocierii, fie, în lipsă, din cele ale asociatului 2. Însă, stabilirea unor cuantumuri sau cote inegale de participare la pierderi, dincolo de faptul că reflectă expresia libertății de a contracta, nu echivalează cu scutirea vreuneia dintre părți de participarea la pierderi. Din această clauză contractuală nu rezultă că reclamanta nu participă în nici o ipoteză la pierderile asocierii, ci că și-a asumat participarea la pierderi câtă vreme a acceptat un cuantum minim, "...nu mai puțin de ...", care este menit să acopere cel puțin în parte contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Se constată că o astfel de clauză nu este contrară dispozițiilor art. 1513 C. civ., care sancționează cu nulitatea numai scutirea unui asociat de participarea la pierderi.

În consecință, dispozițiile contractuale cuprinse în clauza art. 4.1, prin care părțile au convenit modul de împărțire a beneficiilor și implicit a pierderilor, scapă sancțiunii nulității instituite prin art. 1513 alin. (1) C. civ. de la 1864, incidente doar pentru situația în care asociatul 1 și-ar fi stipulat totalitatea câștigurilor sau ar fi fost exclus de la pierderi. O asemenea ipoteză nu se regăsește în clauza stipulată la art. 4.1 din contract, nici în partea referitoare la modalitatea convenită de părți pentru împărțirea beneficiilor și nici în ceea ce privește suma minimă garantată, respectiv cel puțin 5500 euro/luna la care se adaugă TVA-ul aferent. Această sumă, care în lipsa fondurilor asocierii va fi achitată de către asociatul 2, are menirea să acopere cel puțin în parte contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, după ce o atare obligație devine exigibilă și să garanteze un venit minim al asociatului al cărui aport în natură este esențial pentru asociere.

În consecință, clauza cuprinsă în art. 4.1, prin care părțile au convenit, în cunoștință de cauză, modalitatea de împărțire a beneficiilor este, așa cum corect a invocat și recurenta, expresia libertății de voință a părților și se impune cu putere de lege, potrivit principiului "pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864.

Instanța de recurs reamintește practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care a făcut trimitere și reclamanta, cristalizată în sensul că o clauză înserată în contractul de asociere în participațiune, prin care se stabilește în favoarea uneia dintre părți dreptul la un procent sau cuantum minim, indiferent de profitul realizat, nu este o clauză leonină, lovită de nulitate, conform art. 1513 C. civ., pentru că, în acest mod, partea nu și-a atribuit totalitatea câștigurilor și neparticiparea la pierderi. Acceptarea unui procent minim, care este menit să acopere cel puțin în parte locațiunea spațiului dă expresie principiului libertății de voință, prevăzut de art. 969 C. civ., părțile înlăturând posibilitatea ca toate pierderile asocierii să fie suportate doar de titularul spațiului.(Secția comercială, decizia nr. 1851 din 26 martie 2003; secția comercială, decizia nr. 1851 din 26 martie 2003; secția a II-a civilă, decizia nr. 1535/24.10.2017)

Apoi, instanța supremă constată că în fazele procesuale anterioare, instanțele devolutive au analizat și clauza 3.10 din contract, statuând că, deși este adevărată susținerea reclamantei că nu se stipulează nicăieri în contract că pierderile se impun a fi suportate de unul dintre asociați, respectiv de pârâtă, prin coroborarea clauzelor contractuale 4.1 și 3.10 tocmai la acest rezultat se ajunge, în contextul scutirii apelantei reclamante de la plata oricăror cheltuieli. Similar, clauza prevăzută în art. 4.1 din contract nu reflectă prin conținutul său cheltuielile necesare pentru exploatarea asocierii cât timp face referire la venitul brut, iar nu la profit, doar ultima noțiune contabilă implicând deducerea prealabilă a cheltuielilor.

Aceste statuări ale instanței de apel, pe de o parte nu țin seama de faptul că prin clauza de la art. 4.1 din contract veniturile datorate ambilor asociați sunt exprimate în procent raportat la venitul brut, nu numai veniturile datorate reclamantei, iar pe de altă parte suportarea anumitor cheltuieli de către unul dintre asociați reflectă libertatea de voință a părților și se impune cu putere de lege, potrivit principiului " pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864.

În continuare, instanța de recurs mai reține că, deși efectele nulității sunt doar parțiale, numai în ceea ce privește modalitatea convenită în legătură cu împărțirea pierderilor, instanța de apel, reținând nulitatea clauzei de la art. 4.1 din contract, a extins în mod nelegal efectele nulității și asupra modului de împărțire a beneficiilor, fiind astfel întemeiată și cea de a doua critică invocată de recurentă, privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1513 C. civ. de la 1864.

De asemenea, sub acest aspect, este întemeiată și critica potrivit căreia instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe de anulare a clauzei nr. 4.1 din contractul părților în întregul ei, a nesocotit și principiul salvgardării contractului, ceea ce presupune că nulitatea produce efecte doar asupra clauzei care contravine unei dispoziții legale, restul convenției rămânând în ființă atunci când clauza afectată de nulitate nu este esențială pentru derularea ei.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată și incongruența raționamentului expus de instanța de apel în calificarea clauzei 4.1 din contract ca fiind esențială. Astfel, pe de o parte reține instanța de apel că această clauză nu este una esențială întrucât, potrivit art. 4.3, părțile au agreat ca la finalizarea investițiilor să fie reanalizată repartizarea venitului realizat din obiectul de activitate a asocierii, în funcție de aportul efectiv cu care părțile participă la asociere. Totuși, a constatat instanța de apel că o astfel de analiză nu a avut loc după finalizarea investițiilor. Aceasta presupune că părțile nu au modificat clauza, astfel că modul de împărțire a beneficiilor și pierderilor a rămas același. Pe de altă parte însă, instanța de apel reține implicit caracterul esențial al clauzei, arătând că prin constatarea nulității absolute a art. 4.1 din contract nu s-a golit de conținut întregul contract de asociere în participațiune, întrucât continuarea raportului contractual este posibilă, sarcina reglementării unei maniere de repartizare a beneficiilor și a cotei de participare la pierderi, în acord cu prevederile legale anterior menționate, revenind ambelor părți. Or, o astfel de concluzie echivalează cu statuarea înlăturării din contract a clauzei privind modul de împărțire a beneficiilor și pierderilor, în procentele convenite de părți și nemodificate, contractul rămânând fără această clauză esențială, care relevă tocmai scopul și condițiile asocierii în participațiune, respectiv împărțirea beneficiilor și pierderilor afacerii comerciale.

În fine, instanța de recurs observă că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate privitoare la aplicarea art. 1.511 C. civ., față de limitele învestirii reținute de instanța de apel. Astfel, instanța de apel a reținut că obiectul pretențiilor deduse judecății constă în cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cotei de 20% din venitul brut realizat, aferentă perioadei 31.05.2017-03.06.2019, în temeiul art. 4.1 din contractul de asociere în participațiune nr. x/20.02.2007 și că nu s-a formulat o cerere subsidiară de plată a veniturilor asocierii proporțională cu aportul pus în comun de fiecare, astfel că aplicarea art. 1511 C. civ. ar echivala cu încălcarea principiului disponibilității. Recurenta nu a formulat nici o critică de nelegalitate împotriva acestor statuări ale instanței de apel, astfel că susținerile sale în sensul necesității aplicării art. 1511 C. civ. nu sunt apte de a fi încadrate în motive de nelegalitate conform exigențelor stabilite de art. 488 C. proc. civ.

Identic, afirmațiile referitoare la constatările instanței de apel privitoare la lipsa de interes în completarea probatoriilor nu reflectă nici o critică de nelegalitate.

Concluzionând, față de toate considerentele expuse mai sus, instanța de recurs constată că sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la interpretarea eronată a clauzelor contractuale și la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1513 și art. 969 C. civ., astfel că, potrivit art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului principal declarat de reclamantă, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu privire la apelul principal al reclamantei.

Vor fi menținute în rest dispozițiile din decizia recurată, conform celor dezvoltate mai sus.

Raportat la soluția de admitere a recursului principal și casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părți nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 101/2023 din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Admite recursul principal declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu privire la apelul principal al reclamantei.

Menține în rest dispozițiile din decizia recurată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.