ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 850/2025

Obiectul Cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanței ca prin hotărârea care se va pronunța în cauză să se dispună: - constatarea nulității absolute a contractului de donație încheiat cu pârâta în anul 2009, contract constatat prin înscrisul având încheierea de dată certă nr. 3265/15.06.2009, atribuită de notar public C., din BNP D. & C., din localitatea Mihăilești, județul Giurgiu; - repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 271.406 Euro, care a făcut obiectul donației; - instituirea de măsuri asigurătorii constând în sechestru asigurător asupra imobilelor achiziționate de pârâtă conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.07.2009, de notar public C., din cadrul BNP D. si C.,

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1224/24.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1190 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curte de Apel București Prin decizia civilă nr. 130A/01.02.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1224/24.09.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea introductivă și anulat contractul de donație intervenit între părți, a obligat pârâta să restituire reclamantului suma de 271.406 EUR (plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plății), precum și la plata către acesta a sumei de 25.231,71 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare din primă instanță și apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, B. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, solicitând instanței de recurs să admită calea de atac formulată, să caseze în totalitate decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare către Curtea de Apel București, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în data de 09.04.2024, recurenta-pârâtă a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 130A/01.02.2023, dosar nr. x/2022. Prin încheierea din data de 23.04.2024, Înalta Curte a admis cererea petentei și a dispus suspendarea executării a deciziei recurate, până la soluționarea prezentului recurs. În ceea ce privește incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, sub sancțiunile prevăzute de lege, unul dintre cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil fiind reprezentat chiar de rolul judecătorului în aflarea adevărului. În speță, însă, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire această obligație legală și nu numai că nu a stăruit în calificarea corectă a raporturilor de fapt și de drept existente între părți, dar a și făcut abstracție de calificările date de părți și a ignorat în parte motivele de apel invocate, precum și apărările recurentei-pârâte. Din cuprinsul motivării, reiese faptul că instanța a procedat la analiza conversiunii actului juridic al donației în dar manual, aspect care nu a fost solicitat de nicio parte, în loc să analizeze: (i)valabilitatea operațiunii juridice existente în speță ca dar manual;(ii) susținerile intimatului în sensul inexistenței intenției sale de a gratifica, respectiv incidența donației deghizate. De asemenea, instanța nu a analizat potențiala lipsă a cauzei licite a contractului cu toate că aceasta a fost invocată de reclamant atât în faza de fond, cât și prin cererea de apel. Cu alte cuvinte, instanța de apel a ales să nu analizeze calificarea dată de părți actului juridic și faptelor care au condus la încheierea acestuia, înțelegând în schimb să adopte o interpretare care este vădit în favoarea intimatului, interpretare care de altfel nici nu a ținut cont de afirmațiile acestuia. Mai mult decât atât, instanța de apel nu indică în cuprinsul considerentelor niciun motiv pentru care a ales să înlăture interpretarea dată de părți actului juridic și a ales o nouă interpretare care nu a fost invocată de părți și nu a fost pusă în discuția acestora. De asemenea, nu a fost analizată realitatea faptică și efectele juridice ale acesteia pentru a justifica noua calificare dată de către instanță și nu a fost menționat nici motivul pentru care susținerile intimatului în sensul inexistenței intenției de a gratifica nu au fost luate în seamă. Din cuprinsul motivării soluției, rezultă că speța dedusă judecății a fost analizată în mod superficial, pur formal, pentru a se putea obține o soluție în favoarea intimatului, considerând că reprezintă nu numai o încălcare a prevederilor art. 8, 9, 14 și 22 C. proc. civ., ci și a următoarelor articole din C. proc. civ. Drept urmare, soluția atacată a fost pronunțată cu nerespectarea principiilor procesului civil, această încălcare a normelor legale producând un grav prejudiciu recurentei-pârâte prin obligarea sa la plata unei sume însemnate, de natură a-i afecta într-un mod negativ viața. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a arătat care sunt probele pe care le-a avut în vedere pentru pronunțarea soluției, invocând mai degrabă o lipsă a probelor care ar fi susținut o altă interpretare a situației de fapt. Astfel, în speță, instanța de apel: (i) a făcut abstracție totală de susținerile intimatului în sensul că nu ar fi avut intenția de a face o liberalitate și că ar fi avut așteptarea ca sumele de bani virate să îi fie restituite; (ii) nu a analizat susținerile intimatului privind pretinsa lipsă de cauză licită a contractului, acest motiv de nulitate care a fost invocat atât în faza de fond, cât și prin apel fiind ignorat cu desăvârșire; (iii) nu a motivat de ce a înlăturat culpa proprie a intimatului la încheierea actului nul, reținând sec că "nu s-a făcut dovada unei cauze imorale"; or, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei a arătat în mod clar faptul că decizia de a nu încheia contractul în formă autentică a aparținut intimatului, acesta fiind de altfel singurul care ar fi putut să profite de pe urma nulității donației; (iv) nu a analizat modalitatea de aplicare a prescripției extinctive prin raportare la momentul efectuării plăților și incidența excepțiilor de la principiul restitutio in integrum, ci a înlăturat apărarea recurentei ca un pretins efect direct al admiterii apelului. Or, aceste afirmații sumare care nu se întemeiază pe texte legale, probe sau susținerile părților, nu îndeplinesc condițiile de exigență impuse de articolul 425 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a motivat necorespunzător soluția pronunțată, și a omis să soluționeze în mod echidistant și complet cererea de apel formulată, ignorând aspectele nefavorabile intimatului. De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat argumentele părților, reținând că nu ar fi exclusă conversia donației în dar manual pentru lipsa formei autentice, în continuare statuând că această conversie nu este posibilă deoarece tradițiunea nu ar fi avut loc la momentul încheierii contractului, în condițiile în care aceasta, în niciun moment nu a invocat intervenția conversiunii donației în dar manual în sensul că ar fi intervenit o preschimbare a contractului în sine în dar manual, ci apărările acesteia au fost de la început în sensul că, deși contractul este nul, sumele de bani virate de intimat reprezintă daruri manuale succesive independente și autonome, care îndeplinesc toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe o interpretare eronată a normelor legale și pe ignorarea completă a principiilor de drept aplicabile în speță, după cum urmează: - aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute în art. 644, 978 și 1191 C. civ. din 1864. Instanța de apel, în loc să respecte prevederile articolului 978 C. civ. din 1864 și să interpreteze situația juridică care a dat naștere darurilor manuale, perfect valabile în conformitate cu dispozițiile din acest cod, și să le califice ca fiind acte juridice distincte, a ales să lege valabilitatea acestora de un înscris independent (care preconiza o operațiune juridică distinctă) și nul, creând premisa în care valabilitatea unui contract, respectiv a darului manual, ar fi legată de existența unui înscris, care, odată anulat/constatată nulitatea acestuia, invalidează și contractul ulterior. Așadar, și în cazul recalificării unei donații nule pentru vicii de formă în dar manual, darul manual în sine nu izvorăște din contractul de donație nul (care nu poate produce efecte), ci are loc la momentul îndeplinirii condițiilor legale, respectiv la momentul tradițiunii, drept urmare, nu contractul de donație se transformă într-un contract de dar manual, cum greșit a reținut instanța de apel, ci contractul de donație reprezintă dovada existenței intenției de a gratifica necesară perfectării ulterioare a darului manual la momentul tradițiunii. Astfel cum a arătat și în faza de fond și de apel a prezentei cauze, instituția darului manual, reglementată de altfel în mod expres în cuprinsul C. civ. actual, are la bază prezumția de proprietate instituită de art. 1191 C. civ. din 1864 coroborată cu consfințirea tradițiunii ca o modalitate de dobândire a proprietății, conform art. 644 C. civ. din 1864. Prin urmare, nu este vorba de un singur dar manual care ar fi trebuit perfectat la momentul încheierii contractului, ci de mai multe liberalități efectuate de intimat în temeiul unei voințe exprimată atât prin contract, cât și la fiecare moment al tradițiunii sumelor de bani virate cu titlu de dar manual. De asemenea, menționează că legea nu interzice executarea succesivă a unui act juridic, fie acesta și de donație, sau încheierea unei promisiuni cu referire la orice act juridic. Interpretarea oferită de normelor legale incidente este restrictivă și încalcă principiul securității juridice, lipsind de efecte juridice o situație de fapt care s-a produs în urmă cu mai bine de un deceniu. Or, conform principiilor generale ale dreptului civil, sancțiunile și excepțiile trebuie să fie prevăzute în mod expres și sunt de strictă interpretare. Drept urmare, atâta timp cât legea nu impune necesitatea formei scrise pentru darul manual și nici limitarea acestuia la un singur act, interpretarea dată de instanța de apel apare ca fiind restrictivă și contrară legii. De asemenea, instanța a recalificat actul juridic nu în sensul în care acesta să producă efecte, ci în sens contrar, paralizând îndeplinirea voinței reale a părților concretizată prin contract, și lipsind de efecte contracte ulterioare independente de cel nul. În acest sens prezintă deosebită importanță faptul că viciile contractului sunt unele de formă și nu de fond, sens în care intenția părților de a încheia operațiunea juridică și de a produce efecte juridice nu este viciată. Aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel care s-a limitat la o interpretare trunchiată a situației de fapt și efectelor reale ale premiselor care au condus la încheierea actului juridic. În acest sens, este important de menționat că instanța de apel nu a negat relația de familie între părți, însă nici nu i-a dat vreun efect. Cu alte cuvinte, instanța de apel a analizat exclusiv condițiile de formă ale contractului, făcând abstracție de voința părților și de realitatea faptică și juridică. - aplicarea greșită a normelor legale aplicabile principiului restitutio in integrum Independent de natura operațiunii juridice, instanța de apel a interpretat în mod greșit și normele legale aplicabile principiului restitutio in integrum. Astfel, prin formularea acțiunii introductive, intimatul își invocă propria culpă având în vedere că a încheiat cu bună-știință un contract de donație nevalabil de ale cărui vicii încearcă acum să profite. Mai mult decât atât, pretinde că scopul contractului ar fi fost menținerea relației de concubinaj cu mama recurentei, invocându-și astfel propria imoralitate. În acest sens, menționează recurenta că premisa viciilor de fond ale donației constă în pretinsul șantaj emoțional al mamei acesteia. Or, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1510/2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București, recurenta, mama acesteia și intimatul au format o familie de facto timp de 20 de ani, respectiv până în anul 2016. Așadar, la momentul încheierii contractului, respectiv anul 2009, părțile formau o familie, acesta prezentând instanței o situație de fapt falsă care să conducă la anularea liberalității pe care la momentul respectiv i-a făcut-o în deplină cunoștință de cauză, urmărind în mod activ încălcarea principiului irevocabilității liberalităților. În opinia recurentei, trebuie avut în vedere faptul că intimatul a ales să încheie contractul într-o formă profund viciată, ceea ce îi dă posibilitatea de a se sustrage obligației asumate în cuprinsul acestuia. Or, în măsura în care intimatul-reclamant ar putea să solicite oricând anularea contractului și restituirea sumei, raportat la particularitățile donației, nu numai că se încalcă irevocabilitatea de grad II, dar s-ar ajunge în ipoteza în care acesta și-a asumat o obligație pur potestativă. - aplicarea greșită a normelor legale privind prescripția extinctivă În ceea ce privește prescripția extinctivă, acțiunea în restituirea prestațiilor este, ca principiu, prescriptibilă extinctiv, indiferent dacă actul juridic este afectat de nulitate relativă sau nulitate absolută. În cauză, pe tot parcursul procesului, reclamantul a afirmat că la momentul încheierii contractului ar fi avut reprezentarea faptului că suma avansată urmează să-i fie restituită, sens în care în mod evident dorea încheierea unui contract. Astfel, în oricare dintre aceste două ipoteze instanța ar fi trebui să constate intervenită prescripția extinctivă cu privire la restituirea sumelor, termenul aplicabil fiind cel general de trei ani în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Deși acțiunea în anulare a contractului pentru lipsa formei este imprescriptibilă, acest lucru nu este valabil și în ceea ce privește restituirea prestațiilor în temeiul darurilor manuale care sunt operațiuni juridice distincte și perfect valabile. Așadar, instanța de apel în mod greșit a considerat că reclamantul are dreptul la restituire la 11 ani de la data efectuării darurilor manuale, termenul de trei ani aplicabil fiind cu mult depășit. În vederea soluționării cauzei, instanța nu a analizat aceste aspecte, neaplicând astfel prevederile legale incidente în materia prescripției dreptului la restituirea prestațiilor în temeiul contractelor reprezentând daruri manuale, această eroare fiind flagrantă raportat la faptul că prin actele procesuale depuse la dosar intimata ridicat excepția prescripției, iar, față de încheierea contractelor în timp ce era în vigoare C. civ. din 1864, instanța trebuia chiar din oficiu să ridice această excepție. - aplicarea greșită a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans Recurenta intimată consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans precizând că nu ar fi fost dovedită cauza imorală. Cu toate acestea, principiul redat anterior este pe deplin aplicabil în cauză, având în vedere următoarele aspecte: (i) prin invocarea unei situații de fapt nereale (respectiv încheierea contractului ca urmare a unui șantaj) urmărește să înlăture irevocabilitatea de grad II a liberalităților; (ii) intimatul-reclamant a trebuit sau ar fi trebuit să cunoască la momentul semnării contractului că acesta necesită formă autentică și că această condiție nu a fost îndeplinită; astfel, încheierea neconformă a contractului este imputabilă cel puțin ambelor părți, cu toate că, astfel cum a arătat anterior, recurenta a avut încredere în deciziile persoanei pe care o considera tatăl său și nu a verificat condițiile de valabilitate ale contractului; (iii) decizia de a oferi dată certă actului pentru a evita taxele notariale i-a aparținut intimatului-reclamant, acesta având rolul de părinte, și nu a recurentei; scopul ilicit al deciziei (de a evita taxele notariale) în sine relevă turpitudinea în cauză; (iv) intimatul-reclamant este singura persoană căreia îi profită forma neconformă a contractului; (v) însuși intimatul-reclamant a susținut încă de la formularea cererii introductive faptul că donația ar fi avut o cauză imorală; nici acest aspect nu a fost analizat de instanța de apel. Or, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa imoralitate pentru a valorifica un drept. În acest context, solicită instanței de control judiciar să constate că reclamantul însuși a decis încheierea contractului cu dată certă și nu în formă autentică, inclusiv anularea acestuia pentru lipsa formei prevăzute de lege fiind o invocare a propriei culpe. Având vedere carențele de aplicare și interpretare a legii și a principiilor de drept redate anterior, aceasta solicită instanței de control judiciar să constate incidența motivului de recurs prevăzut de articolul 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., să caseze în totalitate decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare instanței de apel. În data de 31.03.2025, recurenta-pârâtă, prin avocat, E. a transmis pe e-mail, concluzii scrise.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, însă la termenul din data 25.03.2025, când au avut loc dezbaterile în ședința publică, acesta, prin reprezentant convențional, doamna avocat, F. a solicitat amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise. Astfel, în data de 31.03.2025, acesta, prin avocat, F. a depus prin e-mail, concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, având în vedere că niciunul dintre motivele de casare invocate de către recurentă nu este fondat. De asemenea, a menționat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Subsumat motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta pârâtă susține, în esență, faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu nerespectarea principiilor procesului civil, respectiv a dispozițiilor art. 8, art. 9, art. 14, art. 22 și urm. C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel nu a stăruit în calificarea corectă a raporturilor de fapt și de drept existente între părți, a făcut abstracție de calificările date de părți și a ignorat în parte motivele de apel, precum și apărările formulate. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui prim motiv de recurs din perspectiva faptului că, invocându-se într-o formulare generală nerespectarea principiilor care guvernează procesul civil, recurenta pârâtă nu le individualizează și nu indică, în concret, conduita pe care instanța de apel a adoptat-o în sensul în care ar justifica o asemenea critică de nelegalitate, conduită care să poată fi cenzurată în calea de atac a recursului. De altfel, unicul principiu la care face trimitere în mod expres recurenta în cererea de recurs, este cel reglementat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., ce privește rolul judecătorului în aflarea adevărului. Însă, verificând susținerea recurentei vizând faptul că instanța de apel nu a dovedit rol activ, lăsând neanalizată valabilitatea operațiunii juridice existente în cauză ca dar manual, apărare de care s-a prevalat pârâta în apel, Înalta Curte reține că, dimpotrivă, răspunzând expres acestei susțineri, instanța a conchis că "Intimata-pârâtă a susținut că predarea-primirea sumelor de bani s-a făcut în executarea contractului de donație încheiat cu nerespectarea formei autentice. Or, tocmai în acest caz darul manual este lovit de nulitate absolută, întrucât el nu apare ca o construcție juridică autonomă, ca un act de sine stătător, ci reprezintă doar executarea unei convenții nule și este lovit, la rândul său, de aceeași sancțiune ca actul principal." În concluziile formulate oral, făcând referire și la principiile egalității părților în justiție, disponibilității și contradictorialității, se afirmă că, subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost încălcat și principiul contradictorialității în ceea ce privește distincția realizată de instanța de apel cu referire la conversia actului juridic și la autonomia darului manual. Faptul că recurenta pârâtă este nemulțumită de concluzia la care a ajuns curtea de apel, nu echivalează cu încălcarea principiilor contradictorialității și rolului activ, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din analiza hotărârii recurate, aceasta s-a preocupat de stabilirea corectă a raporturilor juridice încheiate între părți, în condițiile în care, învestită fiind cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de donație având ca obiect o sumă de bani, cu consecința restituirii acesteia, instanța a analizat și posibila valabilitate a donației din perspectiva juridică a unui dar manual, astfel cum a susținut în apărare pârâta. Recurenta pârâta a mai formulat critici relativ la faptul că au fost ignorate parțial motivele de apel invocate de apelantul reclamant, cum ar fi cele vizând inexistența intenției de a gratifica, respectiv incidența donației deghizate, după cum, nu a fost analizată nici potențiala lipsă a cauzei licite a contractului de donație, critică adusă, de asemenea, de reclamant prin cererea de apel. Inalta Curte constată însă că, interesul în valorificarea unor asemenea susțineri aparține celui care le-a formulat, respectiv reclamantului, iar nu pârâtei și, în orice caz, nu constituie motive care să justifice încălcarea principiilor care guvernează procesul civil. Astfel, egalitatea între părți și disponibilitatea, principii a căror încălcare o clamează recurenta pârâtă, presupun teoretic ca în procesul civil, pe de o parte, părților să le fie garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări iar, pe de altă parte, părțile să aibă posibilitatea de a controla atât obiectul procesului, cât și mijloacele procesuale de apărare a acestuia. În acest context, criticile recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor invocate de intimatul reclamant, optând să le ignore pe cele care nu îi erau favorabile acestuia, nu sunt în măsură, chiar presupunând că ar fi reale, să reprezinte o încălcarea a principiilor mai sus enunțate. Mai mult, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente vizând acele aspecte susținute de apelantul reclamant și considerate de instanța de apel ca fiind relevante și esențiale în soluționarea cauzei, iar respectarea principiilor care guvernează procesul civil nu impun instanței obligația de a oferi un răspuns detaliat tuturor susținerilor formulate de părți. Este eronată și critica formulată de recurentă în privința a ceea ce consideră aceasta că s-a realizat în apel, respectiv că, fără să fi fost invocată sau pusă în discuție, a fost schimbată calificarea dată de părți actului juridic, întrucât, în baza unei situații factuale recunoscută de ambele părți și valorificându-le susținerile, curtea de apel a reținut corect faptul că "este nul absolut pentru lipsa formei contractul de donație în litigiu, iar acesta nu poate fi convertit într-un dar manual întrucât predarea sumelor de bani nu au un caracter autonom și distinct de actul nul, ci sunt efectuate în executarea acestuia". Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) coroborat cu art. 22 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., contradictorialitatea presupune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea de a se exprima asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu, iar în temeiul rolului său activ, judecătorul are obligația ca, într-o astfel de ipoteză, să pună în dezbaterea contradictorie a părților aspectele pe care le invocă, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. În cauză însă, nu se poate pune problema ca instanța de apel să fi procedat, din oficiu, la analiza conversiunii actului juridic al donației în dar manual, fără ca acest aspect să fi fost solicitat de vreuna dintre părți, de vreme ce, în cuprinsul întâmpinărilor formulate atât la judecata pe fond, cât și în apel, invocând aplicabilitatea în cauză a instituției darului manual, însăși pârâta a concluzionat că: " Astfel, în cazul nostru, se poate observa că suma care mi-a fost înaintată de MI ca urmare a încheierii contractului în anul 2009 reprezintă un dar manual valabil, sens în care forma autentică nu era necesară." Referitor la motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a argumentat în sensul că instanța de apel nu a arătat probele pe care le-a avut în vedere pentru pronunțarea soluției și nu a răspuns tuturor argumentelor invocate de părți, oferind o motivare sumară, ce nu îndeplinește condițiile de exigență impuse de art. 425 C. proc. civ. Critica este nefondată căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră convingătoare argumentele pentru care au fost respinse susținerile pârâtei. Înalta Curte reamintește că, în acord cu jurisprudența sa constantă, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanța să răspundă tuturor susținerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențiale, astfel încât potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulțumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, și, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susținerile și apărările formulate de părți. Așadar, doar în condițiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de "ascultare" a părții, poate genera casarea sentinței. Or, în cauză, recurenta susține că prin omisiunea de a se pronunța asupra unor motive de apel invocate de partea adversă, respectiv cele vizând lipsa intenției de a gratifica și pretinsa lipsă a cauzei licite, instanța de control judiciar nu a soluționat în mod echidistant și complet cererea de apel, ignorând aspectele nefavorabile reclamantului. Înalta Curte constată însă că aceste argumente nu pot fi circumscrise unei vătămări aduse drepturilor recurentei pârâte, omisiunea verificării tuturor susținerilor părții adverse neavând potențialul de a afecta echitatea procedurii în ceea ce o privește pe recurentă. Pe de altă parte, recurenta a afirmat și că instanța de apel a oferit o motivare sumară apărărilor sale privind conduita culpabilă a reclamantului și incidența prescripției extinctive și a excepțiilor de la principiul restitutio in integrum. Faptul că, în opinia recurentei, argumentarea instanței de apel este insuficientă în privința anumitor aspecte, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, căci motivarea nu trebuie privită din perspectiva volumului și întinderii considerentelor, ci a esenței și concludenței acestora. Or, analizând apărările la care a făcut referire pârâta, curtea de apel a apreciat că "nu va putea reține că în cauză s-ar aplica principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans cu scopul de a împiedica repunerea părților în situația anterioară, deoarece nu s-a făcut dovada unei cauze imorale - turpitudine însemnând imoralitate. Totodată, nu se poate pune problema prescripției dreptului material la acțiune în a obține restituirea prestațiilor, întrucât termenul nu începe să curgă decât în momentul anulării definitive a actului juridic". În consecință, Înalta Curte constată că, deși concise, apreciate prin raportare la întregul context juridic și factual al cauzei, considerentele curții de apel sunt apte să ofere un răspuns pertinent apărărilor invocate de către recurenta pârâtă. Dintr-o altă perspectivă, recurenta impută instanței de apel și faptul că nu a analizat argumentele sale cu privire la darul manual, nefiind avute în vedere susținerile potrivit cărora, deși contractul este nul, sumele de bani virate de intimat reprezintă daruri manuale succesive, independente și autonome, care îndeplinesc toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege. Un asemenea motiv de nelegalitate nu își găsește corespondență în raționamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În considerentele deciziei recurate sunt expuse argumente referitoare la nulitatea contractului de donație pentru lipsa formei autentice și la potențiala valabilitate ca daruri manuale a remiterilor succesive, instanța apreciind că darul manual ar fi putut să fie valabil, cu condiția ca predarea-primirea sumelor de bani să se fi făcut cu titlu autonom și separat de contractul de donație, împrejurare care însă nu a fost susținută și dovedită de către niciuna din părți. Altfel spus, instanța de apel a analizat distincția dintre cele două instituții juridice, reținând că în cauză, darul manual este lovit de nulitate absolută, întrucât el nu apare ca o construcție juridică autonomă, ca un act de sine stătător, ci reprezintă doar executarea unei convenții nule, fiind afectat, la rândul său, de aceeași sancțiune ca și actul principal. Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentei, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulțumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării exigențelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe o interpretare eronată a normelor legale și pe ignorarea completă a principiilor de drept aplicabile în cauză, sub mai multe aspecte. În primul rând, se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 644, 978 și 1191 C. civ. din 1864, în sensul că instanța de apel nu a reținut faptul că situația juridică circumscrisă cauzei a dat naștere unor daruri manuale, ca acte juridice distincte și perfect valabile, alegând, în schimb, să condiționeze valabilitatea acestora de un alt înscris, respectiv contractul de donație. În opinia recurentei, în cazul recalificării unei donații, nule pentru vicii de formă, în dar manual, acesta din urmă nu izvorăște din contractul de donație, ci se realizează la momentul îndeplinirii condițiilor legale, respectiv la momentul tradițiunii. Ca urmare, contractul de donație nu se transformă într-un dar manual, ci reprezintă dovada existenței intenției de a gratifica, necesară perfectării ulterioare a darului manual, la momentul tradițiunii. Argumentația susținută de recurentă este greșită, raportat atât la situația de fapt recunoscută de ambele părți, cât și la dispozițiile legale incidente. Astfel, potrivit dispozițiilor legale, donația se realizează, sub sancțiunea nulității absolute, prin act autentic, condiția formei solemne impusă de legiuitor găsindu-și rațiunea, deopotrivă, în asigurarea unei garanții a intenției reale a donatorului și în prevenirea unor posibile divergențe de interpretare a clauzelor contractuale. În cauză, prin contractul de donație încheiat la data de 15 iulie 2009, a fost donată în vederea utilizării în scopuri personale de către donatar, suma de 271.406 euro, sumă pe care donatorul s-a obligat să o pună la dispoziție etapizat, pe o perioadă de 3 ani de la semnarea contractului, prin transfer bancar. Chiar dacă poartă dată certă, fiind încheiat în fața notarului, contractul de donație nu respectă forma autentică, motiv pentru care instanța de apel a constatat că este nul absolut. Or, această chestiune nu constituie obiect de dispută, nefiind contestată de către recurenta pârâtă. Ceea ce se afirmă prin motivele de recurs este faptul că, remiterea sumei de bani, realizată etapizat prin plăți succesive, respectă condițiile de valabilitate necesare pentru ca aceste plăți să fie calificate ca daruri manuale, având caracter independent și autonom față de contractul de donație, acesta făcând doar dovada intenției de a gratifica a donatorului. Or, o asemenea calificare juridică nu este fundamentată, în contextul factual și juridic al cauzei. Contractul de donație, a cărui nulitate pentru lipsa formei autentice operează ab initio și de plin drept, nu produce niciun efect juridic, neputând reprezenta așadar temei juridic valabil pentru remiterea etapizată a sumei donate, astfel cum părțile conveniseră la încheierea acestuia. Totuși, suma ce a constituit obiectul donației a fost plătită eșalonat, în termenul de 3 ani prevăzut în contract și, în mod evident și necontestat de către recurenta pârâtă, în temeiul aceleiași rezoluții de gratificare. Prin urmare, în mod corect a reținut curtea de apel că o remitere în rate a sumei donate, nu întrunește condiția esențială a predării imediate și totale a darului manual, știut fiind că, de esența darului manual, este predarea efectivă, integrală și imediată a bunului donat. Mai mult, această plată etapizată, prestabilită prin contractul de donație, exprimă o intenție contractuală complexă și nu o simplă liberalitate executată spontan, ceea ce contravine spiritului donației manuale care, la rândul său, trebuie să respecte toate condițiile de formă și de fond edictate de legea în vigoare la momentul tradițiunii, pentru a fi considerată valabilă. În egală măsură, Înalta Curte reține și că, pentru validitatea fiecărui dar manual trebuie dovedit că la momentul predării donatorul a avut intenția de a gratifica, însă, în cauză, plățile succesive s-au efectuat în executarea unei obligații asumate printr-un contract nul, și în temeiul aceleiași rezoluții de gratificare, neexistând o intenție de a dona exprimată distinct și individual pentru fiecare remitere. Ca atare, remiterile succesive nu pot fi considerate donații autonome, ci simple acte de executare vizând un titlu afectat de nulitate. Așadar, nu este posibilă calificarea juridică a remiterilor succesive de bani realizate în temeiul unui contract de donație, nul pentru lipsa formei autentice, într-o serie de daruri manuale valabile, o astfel de operațiune fiind în măsură să eludeze regimul juridic al donațiilor, prin golirea de conținut a cerinței formei autentice, și, totodată, să lezeze principiul securității juridice. O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că, în cauză, nu era aplicabil principiul restitutio in integrum, întrucât reclamantul și-a invocat propria culpă, în condițiile în care a încheiat cu bună știință un contract de donație nevalabil. Și această critică este nefondată, dat fiind că, pentru a limita efectul restituirii, este necesar ca partea care solicită repunerea în situația anterioară să fi fost de rea - credință, aspect neconfirmat în cauză, reținându-se corect că nu au fost identificate împrejurări care să releve o atare ipoteză. În privința greșitei aplicări a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, astfel cum s-a susținut de către recurentă, Înalta Curte validează raționamentul instanței de apel, în sensul că nu este incidentă prescripția dreptului material la acțiunea în restituirea sumei donate, întrucât termenul începe să curgă din momentul anulării definitive a contractului de donație, și nu de la data remiterilor succesive, recurenta pârâtă invocând prescripția prin prisma posibilității de a solicita restituirea darurilor manuale, ceea ce nu se susține în cauză. Un alt aspect criticat prin motivele de recurs se referă la aplicarea greșită a principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans, în opinia recurentei fiind dovedită cauza imorală a donației. În susținerea acestei critici, recurenta face referire la o serie de aspecte ce vizează stabilirea stării de fapt astfel cum a fost reținută de instanțele fondului, aspecte care însă nu pot fi cenzurate în recurs câtă vreme, prin intermediul acestei căi de atac se pot verifica doar criticile de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie a deciziei recurate. În consecință, față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurentă, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.