ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G., H., I., au solicitat instanței, în vederea stabilirii formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, prin gestiune colectivă obligatorie, (denumita in continuare Metodologie) admiterea cererii și stabilirea formei finale a Metodologiei conform Proiectului de Metodologie, anexat cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996.

Prin cererea reconvențională depusă la 13 august 2018, pârâta-reclamantă F. a solicitat instanței de judecată să stabilească forma Metodologiei privind remunerația datorata artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune prin gestiune colectiva obligatorie in varianta propusă de F..

Prin cererea reconvențională depusă la 14 august 2018, pârâta-reclamantă Pârâta E., în contradictoriu cu reclamantele A., B., Asociația pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (ADPFR), Uniunea Naționala a Artiștilor din România (UNART), Asociația Romana pentru Artiștii Interpreți sau Executanți (J.), pentru a da eficienta dispozițiilor legale încălcate prin proiectul de metodologie dedus judecății de către reclamante, a solicitat instanței de judecată următoarele: să respingă, ca nelegale și abuzive, clauzele proiectului de metodologie dedus judecății de către B., A., ADPFR, UNART și J., clauze prezentate în coloana din partea stânga a tabelului comparativ din cererea formulată și să stabilească forma finală a "Metodologiei privind remunerația unică echitabilă datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme prin gestiune colectivă obligatorie pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune", conform proiectului de metodologie propus negocieri de către E. prin prezenta cerere reconvențională, proiect prezentat în coloana din partea dreaptă a tabelului comparativ, cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu .

Prin cererea reconvențională formulată la 14 august 2018, pârâta H. S.A. a solicitat instanței să stabilească forma finală a metodologiei conform variantei propusă de această parte și anexată cererii formulate .

Prin cererea reconvențională formulată la 14 august 2018, pârâta C. a solicitat instanței de judecată să stabilească forma finală a metodologiei, conform variantei propusă de această parte și anexată cererii formulate .

La 14 august 2018, pârâta F. a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) .

La 20 februarie 2018 Uniunea Națională a Artiștilor din România (UNART) a formulat cerere de intervenție principală în cauză .

La 20 august 2018, reclamanții A. și B. au formulat cerere de intervenție forțată a J. și Asociația pentru Drepturilor Producătorilor de Fonograme din România - ADPFR, precum și a Uniunii Naționale a Artiștilor Din România (UNART).

La 28 septembrie 2018, J. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților A. și B. .

La 05 septembrie 2019, Asociatia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România - ADPFR a formulat cerere de intervenție accesorie pentru reclamanții A. și B. .

La 28 decembrie 2020, K. S.A. a depus cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei G. (L.).

La termenul din 20 februarie 2019, Tribunalul București a calificat întâmpinarea depusă de D., ca fiind o cerere reconvențională.

În ședința publică din 22 septembrie 2020, Tribunalul București a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenție în interes propriu formulată de către UNART, conform art. 61 C. proc. civ., și cererea de intervenție forțată formulate de către reclamante în privința J. si ADPFR, conform art. 68 C. proc. civ. a admis cererea de introducere în cauză a ORDA în condițiile art. 78 C. proc. civ.

În ședința publică din 03 februarie 2021, Tribunalul București a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei L., formulată de către intervenienta K. S.A.

I.2. Sentința pronuțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 243 din 17 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ORDA, ca inadmisibilă; a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta Asociația Radiourilor Locale și Regionale; a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G., H. S.A., I., și intervenientul Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă; a admis cererea de sesizare a CCR asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 și art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 19A din 10 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți B., A., Uniunea Națională a Artiștilor din România (UNART), în contradictoriu cu intimatele-pârâte I. S.R.L. (M.), C., Asociația Radiodifuzorilor Mici și Mijlocii Comunicatori de Fonograme, H. S.A. - (N.), G. (L.), D., intimata-reclamantă Oficiul Român pentru Drepturi de Autor - ORDA, împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2020; a admis în principiu cererea de intervenție principală în interes propriu formulată de intervenienta UNART; a admis în principiu cererea reclamantelor B. și A. de chemare în judecată a altor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi și a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamanți a J. și ADPFR; a respins introducerea în cauză a ORDA, ca neîntemeiată; a admis apelul formulat de apelanții reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 243 din 17 februarie 2021; a anulat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare; a respins apelul incident formulat de F., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 19A din 10 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele D. și H. S.A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 ianuarie 2024, sub nr. x/2018, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 20 iunie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut în ceea ce privește recurenta-pârâtă D. că aceasta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pentru care datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, în temeiul dispozițiilor dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru; referitor la recursul declarat de pârâta H. S.A., completul de filtru a constatat că aceasta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

II.1. Recursul declarat de pârâta D.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, cu menționarea ca obligatorii pentru instanța de apel, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. a următoarelor: menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 243 din 17 februarie 2021, precum și a încheierii de ședință din 22 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, cu consecinta menținerii soluțiilor de: respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată; respinger,e ca neîntemeiată, a cererii de admitere în principiu a intervenției forțate formulată de reclamante în privința J., UNART și ADPFR; respingere, ca inadmisibilă, în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de către UNART; admitere a cererii de introducerere în cauză a Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA).

După prezentarea succintă a situației de fapt, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază deoarece motivarea hotărârii atacate se axează, în principal, asupra fondului cererii de apel, din problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii reclamantelor, eludând celelalte teze ale dispozitivului hotărârii pronunțate.

În această privință, a susținut că instanța de apel a motivat în câteva fraze formale admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta UNART, admiterea cererii reclamantelor de introducere forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă J. și ADPFR, respingerea cererii de introducere în cauză a ORDA, precum și respingerea apelului incident formulat de F..

Din perspectiva aceluiași motiv de casare, o altă critică vizează existența unei motivări contradictorii, în sensul că instanța de apel, după ce a admis ideea de litisconsorțiu procesual obligatoriu între entitățile ce compun "partea negociatoare" în procesul de negociere a Metodologiei, litisconsorțiu pe care îl consideră necesar și obligatoriu, adică exact argumentul juridic al primei instanțe în pronunțarea soluției, și-a întemeiat soluția pe ideea admisibilității acțiunii făcute doar de către o parte a entităților părți ale acestui litisconsorțiu, aspect contrar primei susțineri.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în contextul în care soluția primei instanțe de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamantelor a fost corectă și legală, motivat de faptul că aceasta nu a fost exercitată împreună cu toate celelalte organisme de gestiune din cadrul comisiei de negociere, între acestea existând un litisconsorțiu obligatoriu, o coparticipare procesuală activă obligatorie, acestea formând "partea negociatoare".

În continuare, a enumerat mai multe elemente faptico-juridice ce ar atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, elemente pe care, de altfel, prima instanță le-a valorificat, admițând excepția inadmisibilității, precum și faptul că metodologiile nu sunt nominale, ci au un caracter colectiv și se aplică tuturor utilizatorilor și tuturor organismelor de gestiune colectivă, astfel încât neparticiparea unuia dintre organisme la derularea procedurii atrage invaliditatea acesteia și inadmisibilitatea acțiunii.

Conform dispozițiilor art. 163 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, "Comisia de negociere a metodologiilor este constituită din: a) câte un reprezentant al fiecărui organism de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte un domeniu de creatie și pentru o categorie de drepturi".

Recurenta-pârâtă a mai susținut că este obligatorie depunerea unui protocol de împărțire a remunerațiilor între organisme/desemnarea unui colector unic pentru fiecare metodologie nouă negociată, invocând în acest sens dispozițiile art. 168 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar propunerea de metodologie din partea organismelor de gestiune colectivă trebuie să vină din partea tuturor organismelor existente în domeniul de creație în care se organizează potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

A precizat că anterior modificării Legii nr. 8/1996, prin Legea nr. 74/2018, dispozițiile legale reglementau două părți participante la negocierea metodologiilor, pe de o parte reprezentanții OGC-urilor, iar pe de cealaltă parte reprezentanții utilizatorilor, părți compuse fiecare din mai multe enități pe care legea le privea ca făcând parte din câte un litisconsorțiu obligatoriu.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut faptul că prevederile art. 131

2

alin. (2) al Legii nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr. 74/2018, la lit. a) și b), vorbesc, pe de o parte, de două părți aflate în negociere, respectiv de entitățile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere.

Or, prima instanța a apreciat în mod corect că această condiție de a se stabili o singură formă a metodologiei între organismele de gestiune colectivă înainte de a fi supusă negocierii cu reprezentanții utilizatorilor a rămas valabilă și după modificarea procedurii de negociere a metodologiilor și transpunerea procedurii anterioare de a arbitra în procedura în fața unei instanțe de judecată, iar formularea din art. 165 alin. (6) al Legii nr. 8/1996 potrivit căruia "părțile (…) pot să se adreseze instanței de judecată" ar trebui înțeleasă drept un litisconsorțiu obligatoriu între entitățile ce compun "partea negociatoare", adică fie OGC-urile, fie utilizatorii, apreciind ca, inadmisibilă, cererea formulată doar de către unele dintre entitățile componenete.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel pentru faptul că aceasta din urmă a disociat intelectiv între ideea de litisconsorțiu procesual obligatoriu între entitățile ce compun "partea negociatoare", pe care a acceptat-o ca necesitate și admisibilitatea acțiunii făcute doar de către o parte a entităților părți ale acestui litisconsorțiu, fapt ce reprezintă o extensie logică nepermisă care nu poate acoperi încălcarea normelor legale substanțiale citate prin memoriul de recurs. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a omis faptul că admisibilitatea unei cereri de chemare în judecată se apreciază la momentul formulării acesteia, nu prin raportare la proceduri efectuate ulterior. Or, introducerea forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă este inadmisibilă, întrucât încalcă prevederile legale referitoare la formularea cererii de chemare în judecată, iar admiterea cererii de intervenție principală formulată de o entitate care nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei și au parcurs în mod real această procedură este inadmisibilă.

Un alt motiv de recurs subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a privit admiterea apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2020 și a respingerii cererii de introducere în cauză a ORDA, ca neîntemeiată.

În baza dispozițiilor art. 151 alin. (19, art. 165 alin. (6), art. 180 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, recurenta-pârâtă a susținut că întreaga activitate a organismelor de gestiune colectivă, încă de la înființarea acestora, este subordonată controlului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor care reprezintă, potrivit legii, unica autoritate de reglementare, evidență prin registre naționale, supraveghere, autorizare, arbitraj și constatare tehnico-știintifică în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe.

În mod particular, ORDA are un rol esențial, sine qua non, în declanșarea și derularea procedurilor de negociere a metodologiilor între organismele de gestiune colectivă și utilizatori sau structurile asociative ale utilizatorilor.

Chiar dacă prevederile art. 78 C. proc. civ. și art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 conturează cadrul procesual al cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, acestea nu prevăd expresis verbis prezența ORDA în acest cadru procesual, recurenta-pârâtă a considerat că includerea acestea este considerată implicită în viziunea legii.

Sub acest aspect, a invocat prevederile art. 163-165 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 ce stabilesc procedura de negociere a metodologiilor cu participarea expresă a ORDA, aceasta stabilind cadrul negocierilor, prin emiterea Deciziei nr. 49/03.05.2018 și asigurând acest cadru pe toată durata negocierilor. În acest sens, întreaga procedură prealabilă sesizării instanței de judecată a fost derulată la nivelul și cu participarea Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, iar în acest context a centralizat și deține toate datele și documentele relevante privind negocierea.

În final, recurenta-pârâtă a susținut faptul că este necesară introducerea în cauză a ORDA și pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă, asigurându-se astfel celeritatea publicării metodologiei.

Un alt motiv de recurs, subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a privit admiterea apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2020 și admiterea cererii reclamantelor de introducere forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă J. și ADPFR, recurenta-pârâtă arătând că, în cauză, nu au fost respectate dispozițiile art. 68 C. proc. civ. astfel că introducerea forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă UNART, J. și ADPFR este inadmisibilă, întrucât acestea nu au participat pe deplin în procedura prealabilă de negociere a metodologiei și nu au parcurs în mod real și complet această procedură, context în care nu puteau formula, în mod legal, cererea de chemare în judecată similară cu cea a reclamantelor.

De vreme ce introducerea în cauză a unei terțe persoane presupune ca aceasta să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, o asemenea posibilitatea nu ar exista deoarece UNART, J. și ADPFR nu au participat la întocmirea și transmiterea inițială a propunerii de metodologie și nici la procedura finală de întocmire și transmitere către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a protocolului de împărțire a remunerațiilor între organisme, invocând incidența dispozițiilor art. 163 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv art. 168 alin. (29 din Legea nr. 8/1996.

În plus, introducerea în cauză a celor trei organisme de gestiune colectivă ar reprezenta o conferire ilicită a calității de reclamant a acestora, cu eludarea prevederilor legale care impun formularea cererii de chemare în judecată, făcând trimitere la prevederile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind termenul de maxim 60 de zile pentru negocierea metodologiilor, la cele ale art. 165 alin. (5) din același act normativ ce reglementează termenul de 30 de zile de la finalizarea procedurii de mediere în care părțile au obligația notificării ORDA asupra rezultatului obținut, precum și la dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd un termen de 15 zile în care părțile se pot adresa instanței de judecată în cazul în care acestea nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere.

Or, în cazul de față, termenul de depunere a cererii de chemare în judecată de 15 zile a expirat fără ca organismele de gestiune colectivă UNART, J. și ADPFR să formuleze o astfel de cerere.

A punctat recurenta-pârâtă că, deși, le-au fost comunicate cererea de chemare în judecată, intervenientele J. și ADPFR au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantelor ceea ce conduce la concluzia că acestea nu au pretenții proprii similare cu cele ale reclamantelor. În ceea ce privește UNART, aceasta a formuat cerere de intervenție în interes propriu, dar cu un conținut diferit față de reclamantele A. și B., chiar cu motive contradictorii, aspecte din care rezultă faptul că nici această entitate nu se află pe aceeași poziție procesuală cu reclamantele.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de către UNART, recurenta-pârâtă a criticat soluția de admitere în principiu a acesteia din perspectiva neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 61 și urm. C. proc. civ., reiterând argumentul potrivit căruia nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei, precum și incidența dispozițiilor art. 163 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv art. 168 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar cererea de chemare în judecată cu privire la stabilirea metodologiei putea fi formulată doar înăuntrul unui termen de decădere care, în speță, a fost depășit, neputând să-și valorifice pretențiile într-un cadru procesual generat de alți reclamanți și nejustificând un interes licit, legitim, care să fie valorificat pe această cale chiar dacă i-ar profita o anumită formă a metodologiei.

II.2. Recursul declarat de pârâta H. S.A.

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, în sensul respingerii apelurilor formulate de către A. și B. și cel formulat de UNART, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 243/17.02.2021 și a încheierii din 22 septembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, cu obligarea intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

După prezentarea detaliată a situației de fapt, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 162, art. 163, art. 165 și 168 din Legea nr. 8/1996, prin raportare la principiul disponibilității și al litisconsorțiului necesar.

Astfel, raportându-se la modul de formulare al cererii de chemare în judecată, calitatea de reclamante a revenit apelantelor A. și B., care au chemat în judecată utilizatorii și celelalte trei organisme de gestionare colectivă ce nu sunt semnatare ale cererii.

Cele 3 organisme de gestionare colectivă, nesemnare ale cererii de chemare în judecată (J., ADPFR și UNART), nu au avut niciodată calitatea de inițiatori ai procedurii de negociere anterior cererii de chemare în judecată, după cum nu au depus în termen o cerere de chemare în iudecată în termenul prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată, făcând trimitere la dispozițiile art. 162 alin. (1) lit. c), art. 163, art. 164 alin. (1), art. 165, art. 168 alin. (1) - (3) din Legea nr. 8/1998, din analiza cărora rezultă, în interpretarea gramaticală [art. 165 alin. (2) care menționează în mod expres cele 2 părți], dar și teleologică (a scopului urmărit de legiuitor la edictarea textelor legate de modul de negociere al metodologiei privitoare la drepturile patrimoniale), că legea specială, Legea nr. 8/1996, conferă celor 2 părți ale raportului juridic al negocierii implicate (organismelor de gestionare colectivă, pe de o parte, utilizatorilor pe de altă parte) posibilitatea inițierii și participării la negociere și de stabilire în acest mod a metodologiei de aplicare a legii în materia drepturilor patrimoniale.

A mai arătat că Legea nr. 8/1996 stabilește celor 2 părți ale acestui raport juridic și drepturi procesuale (acela de a se adresa instanțelor judecătorești, în art. 165 alin. (6) din Lege), sensul noțiunii de părți din acest text fiind acela de 2 părți ale raportului juridic, respectiv organisme de gestionare colectivă membrii fiecăruia aflându-se într-un litisconsorțiu obligatoriu/necesar, impus de legea specială.

Această tratare unitară face ca Legea 8/1996, în forma în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, să nască o situație a unui litisconsorțiu procesual obligatoriu/necesar între acele entități-organisme de gestiune colectivă, legitimitate procesual activă având doar toate organismele de gestionare colectivă împreună.

În acest context, invocând principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a fost investită cu o cerere de chemare în judecată ce a fost formulată doar de 2 dintre cele 5 organisme de gestionare, iar una dintre cele care nu au formulat cererea de chemare în judecată a înțeles să fomuleze o cerere de intervenție principală, în temeiul art. 61 C. proc. civ., dar cu depășirea termenului instituit de lege (15 zile) în art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996.

A mai susținut faptul că prima instanță a calificat natura cererii reclamantelor în raport cu celelalte 3 organisme de gestiune colectivă ca fiind de intervenție forțată în temeiul art. 68 C. proc. civ., calificare ce nu a fost contestată de părți, motiv pentru care acest aspect a intrat în putere de lucru judecat.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat puterea de lucru judecat și cu privire la stabilirea, de către instanța de fond, în ceea ce o privește pe UNART, că prioritară este, în raport de principiul disponibilității, cererea de intervenție principală întemeiată pe art. 61 C. proc. civ. în raport de cererea de intervenție forțată a reclamantelor.

În acest context, a susținut că ipoteza în care cu putere de lucru judecat 2 din organismele de gestionare colectivă sunt reclamante, 2 sunt interveniente forțate și una intervenientă principală, în condițiile în care, după cum s-a arătat în cele ce preced, legea specială consacră situația unui consorțiu obligatoriu/necesar pentru aceste organisme de gestionare colectivă, prin soluția dată de instanța de apel se ajunge la situația în care deși doar două organisme de gestionare colectivă din cele 5 au formulat cerere de chemare în judecată, soluția se va răsfrânge și asupra celorlalte 3, deși acestea nu și-au manifestat voința în formularea cererii.

De asemenea, recurenta a invocat dispozițiile art. 68 C. proc. civ., susținând că nici unul dintre organismele de gestionare colectivă chemate alături de reclamante nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul deoarece, pe deoparte, legea specială nu le conferă legitimitate procesuală individuală, iar pe de altă parte, nici nu se mai află în termenul de formulare a unei cereri, acest termen fiind de 15 zile de la încetarea negocierilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că deși nu a existat o manifestare de voință din partea acestor organisme în sensul de a negocia și a supune instanței o cerere precum cea din prezenta cauză, întrucât nu și-au însușit cererea în calitate de reclamante, aceste organisme devin reclamante la cererea altor persoane, aspect ce contravine principiului disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Așa cum a reținut și prima instanță, făcând trimitere la dispozițiile art. 165 (art. 131 din forma veche a Legii nr. 8/1996), legea specială instituie acest consorțiu processual în virtutea căruia o cerere, care nu este însușită de toți cei care formau partea negocierii, să devină inadmisibilă raportat la legea specială.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de 2 organisme de gestionare colectivă, iar prin cea de-a 3-a s-a solicitat intervenția cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Referitor la cererea formulată de UNART, recurenta-pârâtă a susținut că în mod corect instanța de fond a respins-o, ca inadmisibilă, și în mod greșit instanța de apel a admis apelul acestei părți, întrucât, pe de o parte, acest organism de gestionare colectivă nu a inițiat niciodată negocierea metodologiei și nici nu și-a manifestat în termen util (15 zile) voința formulării cererii sale, aceasta fiind depusă abia în 20 septembrie 2019 în ședință publică, la primul termen de judecată, fiind așadar, în raport de dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 tardiv formulată/inadmisibilă în raport de lipsa calității de parte care a demarat negocierea anterior procedurii în fața instanței.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 07 august 2024, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în etapele procesuale anterioare, susținând că soluția instanței de apel referitoare la respingerea cererii privind introducerea sa în cauză este corectă motivat de faptul că entitățile care pot fi incluse în comisiei de negociere pentru metodologia ce face obiectul cererii de chemare în judecată sunt enumarate limitativ de art. 163 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată.

A invocat faptul că este autoritate publică central și nu are în temeiul legii atribuția de a-i reprezenta pe titularii de drepturi sau pe utilizatori și nici atribuția de a negocia remunerații în numele vreuneia dintre cele două categorii.

De asemenea, niciun text de lege nu reglementează atribuția acestuia de a face parte, respectiv de a se include în comisia de negociere constituită prin decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

La 14 august 2024, în termen legal, intimata-pârâtă I. S.R.L. a depus întâmpinări la recursurile formulate de recurentele H. S.A. și Societatea Română de Radiodifuziune, cu același conținut, solicitând admiterea acestora motivat de faptul că procedură prealabilă sesizării instanței de judecată cu privire la stabilirea Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, prin gestiune colectivă obligatorie, nu s-a finalizat cu un rezultat pozitiv.

Având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de către A. și B., a apreciat intimata că instanța de judecată trebuie să verifice dacă aceasta a fost formulată de către una sau de către cele două părți prevăzute de Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 74/2018, reprezentanții OGC-urilor sau reprezentanții utilizatorilor, ce făceau parte dintr-un litisconsorțiu obligatoriu. De asemenea instanța de judecată trebuia să se pronunțe asupra formei definitive a metodologiei, cereri de metodologii care trebuiau să facă parte din cererea de chemare în judecată, iar doar în situația în care niciuna din metodologiile propuse de cele două părți nu ar fi avut temeiuri de legalitate, instanța ar fi avut posibilitatea să stabilească forma finală a metodologiei.

Intimata-pârâtă a arătat faptul că niciuna dintre cele două cerințe ale legii nu erau îndeplinite la 03 mai 2018 data constituirii Comisiei de negociere a metodologiei în cauză.

Prima condiție prevăzută de art. 165 alin. (6) din lege nu a fost îndeplinită, deoarece doar A. și B. au formulat acțiunea și nu partea în întregul său, respectiv împreună cu toate entitățile componente, iar încercările ulterioare de introducere în cauză a acestora din urmă au fost contrare legii.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, intimata a precizat faptul că alături de cererea de chemare in judecata nu a fost depusă și o cerere care să cuprindă conținutul metodologiei solicitate, cererea fiind, în opinia intimatei, lipsită de obiect.

Față de aceste considerente, intimata a solicitat admiterea recursurilor formulate în cauză.

La 19 august 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă Asociația Română de Comunicații Audiovizuale a depus întâmpinări la recursurile formulate în cauză, cu conținut similar, prin care a solicitat admiterea acestora.

Intimata-pârâtă a formulat susțineri similare cu cele ale intimatei I. S.R.L., arătând, în esență, faptul că nu sunt îndeplinite cele două condiții pentru admiterea acțiunii, litisconsorțiul obligatoriu prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, respectiv lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că aceasta nu a fost însoțită de metodologia solicitată.

La 20 august 2024, în termen legal, intimatele-reclamante Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți A. și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România au depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D., prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., au arătat că hotărârea instanței de apel este temeinic motivată și nu cuprinde motive contradictorii.

Astfel, instanța de apel nu s-a contrazis în ceea ce privește obligativitatea unui litisconsorțiu, deoarece această a reținut faptul că, desi acesta este unul obligatoriu, raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât intimatele-apelante, deja, uzaseră remediile prevăzute de legiuitor pentru crearea cadrului procesual necesar. Instanța de apel a enumerat, în penultima pagină a deciziei recurate la paragraful 8, cererile formulate în cauză și, care dacă ar fi fost admise, ar fi condus la stabilirea cadrului procesual legal și necesar. Soluția instanței de apel a avut ca temei remediul procesual pe care-l oferă C. proc. civ. pentru introducerea în cauză a altor persoane.

Cu privire la cel de-al II-lea motiv de recurs formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele-reclamante au solicitat respingerea acestuia motivat de faptul că nu sunt indicate normele de drept material ce au fost încălcate de instanța de apel, fiind reluate, în mare parte, susținerile din fața instanței de apel.

În mod corect instanța de apel a stabilit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996, în forma modificată de Legea nr. 74/2018, deoarece modificarea legii a fost anterioară inițierii negocierilor, și nu invers.

Faptul pretins că organismele de gestiune colectivă nu ar putea să se adreseze instanței decât printr-o cerere comună este de natură a restricționa în mod nepermis accesul la justiție și la un proces echitabil.

Practic, în situația refuzului (sau stării de pasivitate) a unuia dintre organismele de gestiune colectivă, de a semna cererea de chemare în judecată, intimatele-reclamante s-ar afla în imposibilitatea de a se adresa instanței de judecată în ciuda faptului că acestea au participat la negocieri, au calitate procesuală și justifică un interes legitim, personal și actual (legat de protecția drepturilor gestionate și remunerarea propriilor membri) pentru soluționarea în justiție a formei metodologiei care nu a fost agreată de părți în cadrul negocierilor.

În mod corect a reținut instanța de apel că, deși, lisconsorțiul este unul obligatoriu, raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât prin demersurile procesuale întreprinse de intimatele-reclamante, respectiv cele de introducere forțată a UNART, J. și ADPFR în temeiul art. 68 C. proc. civ., au avut în vedere crearea cadrului procesual necesar astfel că nu se impunea respingerea cererii în cauză.

Intimatele-reclamante au arătat că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că J. si ADPFR au formulat cereri de intervenție accesorie, iar UNART cerere de intervenție principală ce reprezintă o modalitate procesuală de asigurare a participării la judecată, precum și faptul că din analiza cererilor formulare de către cele 3 organisme se poate deduce că organismele de gestiune colectivă au avut o poziție comună în ceea ce privește propunerea de metodologie supusă negocierii în cadrul comisiei de negociere.

Faptul că nu toate organismele de gestiune colectivă au avut calitatea de reclamante la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor C. proc. civ. care oferă mijloace pentru crearea cadrului legal conform legii speciale, iar susținerile recurentelor nu înseamnă decât blocarea accesului la justiție și la un proces echitabil.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-reclamante au susținut și faptul că din perspectiva art. 162 (fostul art. 130) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe drepturile și obligațiile stabilite în sarcina organismelor de gestiune colectivă, printre care și dreptul/obligația de a elabora metodologii, sunt individuale, nicidecum comune, astfel nu se poate vorbi despre o indiviziune în ceea ce privește exercitarea acestui drept/îndeplinirea obligației în sensul pretins de recurentă, acela de a avea o cerere de chemare în judecată din partea tuturor organismelor de gestiune la momentul introducerii acestora.

De asemenea, intimatele-reclamante au mai invocat dispozițiile art. 78 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. privind posibilitatea instanței de judecată de a dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, instanța de fond respingând demersurile intimatelor de introducere forțată în cauză a celor 3 organisme de gestiune colectivă.

Referitor la soluția instanței de apel de respingere a cererii de introducere în cauză a ORDA, intimatele-reclamante au arătat că aceasta este corectă, deoarece ORDA are un rol administrativ, neavând niciun rol în ceea ce privește stabilirea conținutului, obligațiilor, drepturilor, termenelor pe care metodologie le poate avea.

Prin întâmpinarea formulate la 20 august 2024, prin poștă electronică, împotriva recursului depus de H. S.A, intimatele-reclamante au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

În susținerea soluției de respingere a recursului, intimatele-reclamante au reluat apărările formulate prin întâmpinarea formulate la recursul declarat de pârâta Societatea Română de Radiodifuziune, apreciind că decizia recurată este legală și temeinică.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 20 septembrie 2024, prin poștă, recurenta-pârâtă H. S.A a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

În ceea ce privește întâmpinarea depusă de ORDA, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu a formulat apărari în cauză, ci doar a reiterat excepția lipsei calității sale procesual pasive invocată în primă instanță și în apel, motiv pentru care a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, și menținerea în cauză a ORDA.

Referitor la întâmpinările formulate de intimatele I. S.R.L. și C., având în vedere că acestea solicită admiterea recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea argumentele expuse care vin în completarea și susținerea cererii de recurs.

Prin intermediul răspunsului său, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante A. și B., ca neîntemeiate.

A reiterat susținerile privind puterea de lucru judecat în raport de partea din hotărârea de fond neapelată, respectiv cea referitoare la calificarea dată de instanța de fond asupra calității părților și a cererilor formulate de acestea și calificarea raportului juridic dintre reglamante drept un litisconsorțiu obligatoriu, aspect cu care și instanța de apel a fost de acord.

În acest context, a susținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că 2 din organismele de gestionare colectivă sunt reclamante, 2 sunt interveniente forțate și una intervenientă principală, în condițiile în care, legea specială consacră situația unui consorțiu obligatoriu/necesar pentru aceste organisme de gestionare colectivă.

Consideră că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 68 C. proc. civ. motivat de faptul că niciunul din organismele de gestionare colectivă chemate ulterior nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, pe de o parte, pentru că legea specială nu le conferă legitimitate procesuală individuală, iar pe de altă parte, că nu se mai află în termenul de formulare a unei cereri, acest termen fiind de 15 zile de la încetarea negocierilor.

În ceea ce privește cererea UNART, calificată cu putere de lucru judecat ca o cerere de intervenție în interes propriu, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins-o, ca inadmisibilă, și în mod greșit instanța de apel a admis apelul acestei părți, întrucât, pe de o parte, acest organism de gestionare colectivă nu a inițiat niciodată negocierea metodologiei și nici nu și-a manifestat în termen util (15 zile) voința formulării cererii sale, aceasta fiind depusă abia în 20 septembrie 2019, în ședință publică, la primul termen de judecată, fiind așadar, în raport de dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, tardiv formulată și inadmisibilă în raport de lipsa calității de parte care a inițiat negocierea anterior procedurii în fața instanței.

De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor legate de inexistența unui litisconsorțiu obligatoriu, ca inadmisibile, deoarece acestea au fost formulate direct prin întâmpinarea la recurs și vizează hotărârea de fond, care nu a fost apelată pe acest aspect, dar și ale deciziei de apel, de asemenea nerecurate de intimate, acest aspect fiind tranșat deja cu putere de lucru judecat de ambele instanțe.

În final, recurenta-pârâtă a arătat că nu era necesar ca toate organismele să semneze cererea de chemare în judecată, după cum pretind intimatele, însă, în momentul în care această cerere le-a fost comunicată, fiind chemate în cauză trebuiau să își manifeste voința de a susține această cerere într-o formă sau alta, însă acest lucru nu s-a întâmplat în prezenta cauză, acest aspect fiind reținut corect de instanța fond și greșit de instanța de apel, motiv al recurării deciziei de apel.

La data de 19 septembrie 2024, prin firma de curierat O., recurenta-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-reclamante Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți A. și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, prin care a reiterat, în esență, susținerile din cererea de recurs solicitând admiterea căii de atac și respingerea apărărilor formulate, ca neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că este fondat, având în vedere faptul că a formulat critici de legalitate legate de caracterul insuficient al motivării hotărârii în discuție.

În ceea ce privește motivarea contradictorie, a reiterat susținerile din recurs conform cărora instanța de apel a reținut litisconsorțiu procesual obligatoriu, dar își întemeiază propria soluție pe ideea admisibilității acțiunii formulate doar de către o parte a entităților ce fac parte din acest litisconsortiu, adică exact contrariul primei susțineri.

Referitor la motivele de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a reluat atât dispozițiile legale pe care le consideră incidente în cauză și pe care instanța de apel le-a nesocotit la pronunțarea deciziei recurate, dar și motivele de recurs în baza cărora a solicitat admiterea căii sale de atac.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la 04 noiembrie 2024, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, la 14 noiembrie 2024, 19 noiembrie 2024, 20 noiembrie 2024 și 21 noiembrie 2024, potrivit listei de comunicări și proceselor-verbale de înmânare aflate la filele x, iar acesteia nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 21 ianuarie 2025, instanța a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele D. și H. S.A. împotriva deciziei civile nr. 19A din 10 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fixat termen de judecată la 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă categorie de critici, recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece motivarea hotărârii atacate se axează, în principal, asupra problemei admisibilității sau inadmisibilității acțiunii reclamantelor, eludând celelalte teze ale dispozitivului hotărârii pronunțate. S-a susținut că instanța de apel a motivat în câteva fraze formale admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta UNART, admiterea cererii reclamantelor de introducere forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă J. și ADPFR, respingerea cererii de introducere în cauză a ORDA, precum și respingerea apelului incident formulat de F..

De asemenea, se invocă natura contradictorie a motivării din care rezultă că, deși litisconsorțiul este obligatoriu, acțiunea în justiție nu trebuie inițiată de toate organismele de gestiune colectivă care alcătuiesc o parte a negocierii.

Aceste critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătorești trebuie să fie clară și completă. În acest sens, instanța are obligația de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desfiin­țarea hotărârii.

În același timp, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile lor. În jurisprudența dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligației instanțelor de a-și motiva hotărâ­rile pronunțate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligația tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argu­­mentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reamintește că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în Hotărârea pronunțată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absența sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­torești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, la un proces echitabil și violează art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancționată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reține în jurisprudența Curții că «dacă un justițiabil invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, pe deasupra susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific».

În același timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligație de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cauzei. Chiar și omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenției, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluționarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke și Lenoble c. Franței).

La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. În principiu, și gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Specificul prezentei cauze constă în respingerea de către prima instanță a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în considerarea lipsei coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, precum și