ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 745/2025

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Penitenciarul Tulcea, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iași, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12 și Penitenciarul Constanța - Poarta Albă acordarea sumei de 80.000 euro daune morale pentru prejudiciul cauzat prin: abuzul de putere, gravă neglijență în serviciu și reaua-credință în nerespectarea prevederilor din Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 157/2016, OMJ nr. 2772/2017 și CEDO; neluarea măsurilor legale în vederea asigurării condițiilor detenție cu respectarea demnității umane în penitenciarele unde a fost cazat: Penitenciarul Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea și Penitenciarul Iași. Arată în motivare că la 30.06.2016 a fost arestat pentru infracțiunea prevăzută de art. 367 C. pen. - constituirea unui grup infracțional organizat și a fost deținut în condiții degradante, inumane, improprii, vătămătoare, cu încălcarea prevederilor art. 3 CEDO, lucru care a contribuit la declanșarea problemelor de natură psihică și fizică, supunerea la umilințe făcând în continuare parte din sistemul penitenciar din România provocându-i suferințe emoționale și fizice. În drept a invocat dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998, art. 999, art. 1000 C. civ. din 1864.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1900/12.12.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Departamentul de Poliție 12 și a respins cererea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepțiile nulității și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiate, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin MFP ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției acțiunii ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea și Penitenciarul Iași, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de Curte de Apel București Prin decizia civilă nr. 1140A/04.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a-III civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă Administrația Națională A Penitenciarelor, împotriva sentinței civile nr. 1900/12.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român Prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală De Poliție A Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12, Penitenciarul Constanța - Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea și Penitenciarul Iași. A anulat în parte sentința apelată și, în rejudecare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a sumei de 10.000 de RON, reprezentând despăgubiri morale, respingând în rest cererea. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1140A din 4 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea memoriului de recurs, acesta a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a dispus obligarea sa la plata către reclamant a despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 RON deoarece nu este el autorul pretinselor fapte ilicite la care reclamantul a fost supus pe durata detenției sale. Or, reclamantul, în cuprinsul acțiunii sale identifică în mod direct persoanele care au o săvârșit fapta ilicită, respectiv penitenciarele în cadrul cărora acesta a fost deținut și nu Statul Român. Apreciază că în cauză este necesar a se avea în vedere că în cuprinsul Hotărârii nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin art. 8 din Anexa 1 se statuează că penitenciarele se înființează și se desființează prin hotărâre a Guvernului și sunt instituții cu personalitate juridică subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar potrivit art. 10 alin. (1), penitenciarele se organizează și se amenajează astfel încât să asigure condiții necesare aplicării regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, desfășurării activităților de educație și reintegrare socială, muncă sau alte activități lucrative, de cazare, hrănire, echipare, asigurarea asistenței medicale, igienei individuale și colective, precum și realizării tuturor măsurilor de siguranță în raport cu prevederile legale aplicabile fiecărei categorii de persoane private de libertate. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 din Ordinul. nr. 433/C/2010 emis de Ministerul Justiției, "fondurile necesare vor fi asigurate din subvenții și venituri proprii", iar conform art. 4 "direcțiile de specialitate din Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și directorii unităților de penitenciare vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin". În plus, conform art. 2 din Anexa 1 la ordinul 433/C/2010, "Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 (...)". Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 2, penitenciarele se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, organizarea și funcționarea penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiției, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I și pe pagina de internet a Ministerului Justiției și a Administrației Naționale a Penitenciarelor. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul mai sus menționat, "penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive și cu asigurarea intervenției recuperative, în condiții care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale". Precizează, de asemenea, că potrivit art. 2 din regulamentul mai sus menționat, penitenciarele asigură, printre altele, transpunerea în practică a prevederilor legale referitoare la realizarea separațiunii persoanelor private de libertate, acordarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele private de libertate, condițiile tehnico-materiale, financiare și medico-sanitare necesare persoanelor private de libertate în custodie și aplicarea întocmai a prevederilor legale, inclusiv a ordinelor și instrucțiunilor ministrului justiției și a deciziilor directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor care reglementează domeniul de activitate al penitenciarelor. Totodată, potrivit art. 10 din Legea nr. 254/19.07.2013, Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa. Cu alte cuvinte, Administrația Națională a Penitenciarelor este o structură organizațională specializată a Ministerului Justiției din România, care acționează în numele și sub controlul acestuia, înfăptuind hotărârile organelor judiciare în domeniul executării pedepsei cu închisoarea și a altor măsuri dispuse în cursul procesului penal, în scopul reintegrării sociale a persoanelor custodiate. Atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor în domeniu sunt reglementate și în prezent, astfel cum rezultă inclusiv din conținutul dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2010 care statuează că Administrația Națională a Penitenciarelor "organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare", iar conform lit. c) a aceluiași articol, această instituție "elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării". Drept urmare, consideră că în cauză nu a fost probată îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, a prejudiciului cauzat reclamantului de acest pârât, a legăturii de cauzalitate între cele două condiții enumerate și a existenței vinovăției sale, atâta timp cât reclamantul a indicat în mod direct și evident persoana care, în opinia acestuia, a săvârșit o pretinsă încălcare a dreptului său, respectiv penitenciarul în care a fost încarcerat. Deși instanța de apel reține calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor "pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății", în mod greșit a reținut culpa în producerea faptei ilicite și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor morale. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, recurentul-pârât solicită diminuarea acestora, deoarece nu au fost corect stabilite de instanța de apel. Astfel, în stabilirea despăgubirilor morale este necesar să se țină cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiții cumulative: afirmarea dreptului încălcat și circumstanțierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat. Totodată, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este imperios necesar să se aibă în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporționalității, cât și principiul echității. Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, trebuie să se ia în considerare aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor. Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. În raport de considerentele expuse, solicită admiterea recursului formulat schimbarea deciziei civile nr. 1140/2023 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2023 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Apărările formulate în cauză La data de 16.12.2024, intimatul pârât Penitenciarul Constanța - Poarta Albă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării, intimatul-pârât a susținut că potrivit art. 12 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 756/2016 - conducerea fiecărei unități cu personalitate juridică se exercită de către un director, acesta fiind ordonator terțiar de credite, cu alte cuvinte, nu ține exclusiv de administrația Penitenciarului Constanța Poarta Albă aducerea spațiilor de cazare la condițiile din OMJ 2772/2017, ordonatorii principali și secundari de credite putând aloca fonduri pentru derularea unor astfel de lucrări. Din moment ce condițiile de detenție din penitenciare reprezintă o disfuncționalitate structurală, de sistem, asumată și recunoscută de către Statul Român, generată de lipsa sau slaba finanțare a sistemului penitenciar, calitatea procesuală pasivă îi revine Statului Român. Așadar, o posibilă răspundere a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, trebuie analizată din perspectiva obligației acestuia de a asigura și garanta respectarea și aplicarea atât a dispozițiilor Convenției Europene, cât și a art. 22 din Constituția României (dreptul persoanei la demnitate, integritate fizică si psihică). Analizând cererea de chemare în judecată, nu doar prin prisma prevederilor dreptului intern (art. 1349 și urm. C. civ.), ci și a jurisprudenței CEDO dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 3 din Convenție, se constată că responsabil pentru prejudiciul cauzat reclamantului nu este Penitenciarul Constanta-Poarta Albă, ci Statul Român. Statul Român poate răspunde civil, conform dispozițiilor art. 221-224 C. civ., fie în raporturile juridice în care acesta este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice, drept urmare neluarea măsurilor pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare constituie o faptă ilicită a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor si nu a administrației Penitenciarului Constanta-Poarta Albă. La data de 23.12.2024, intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cadrul întâmpinării, intimata a reluat solicitările din etapele procesuale anterioare cu privire la incidența lipsei calității procesuale pasive a acesteia. De asemenea, a arătat că în cazul acesteia, nu a fost îndeplinită nicio condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât centrele de reținere și arestare preventivă au un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare, care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român. Tot la data de 23.12.2024, intimatul-pârât Penitenciarul Tulcea a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat motivată de faptul că numai Statul Român poate fi chemat în judecată pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, în speță prin raportare la fenomenul de supraaglomerare cu care se confruntă întregul sistem penitenciar românesc. La aceeași dată, intimatul reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor și menținerea deciziei recurate. La data de 30.12.2024, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât pentru prejudiciile ce izvorăsc din condițiile de detenție - supraaglomerare, calitatea procesuală pasivă este a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor deoarece el este cel care stabilește politica penală și financiară a satului, intimata având doar rolul de a aplică această politică și care gestionează resursele financiare puse la dispoziție de către stat. La data de 28.01.2025, intimatele-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București au formulat răspuns la întâmpinările formulate în cauză, în cuprinsul cărora și-au reluat solicitările din întâmpinări în sensul respingerii recursului formulat de Statul Român, incluzând și precizarea Administrației Naționale a Penitenciarelor de achiesare la apărările formulate de celelalte intimate-pârâte motivată de faptul că s-au invocat concluzii asemănătoare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul - pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor a susținut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că în speță, instanța de apel, în mod eronat, a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 RON, în cauză nefiind probată îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite a Statului Român. Astfel, în esență, recurentul susține că astfel cum rezultă din acțiunea formulată, pretinsele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii au constat în faptul că reclamantul a executat pedeapsa cu închisoarea în cadrul mai multor penitenciare în condiții necorespunzătoare de detenție ceea ce a condus la apariția unor probleme de sănătate a acestuia, or, atât timp cât reclamantul identifică în mod direct persoanele care, în opinia acestuia au săvârșit o încălcare a dreptului său, Statul Român nu poate fi ținut responsabil pentru decizii care nu au fost luate de acesta. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susține că, deși instanța de apel reține calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății alături de pârâtul Statul Român, în mod greșit doar acesta a fost obligat la plata despăgubirilor morale. În acest context, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, instanța de apel a apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligației de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanțiilor Convenției, din perspectiva supraaglomerării carcerale, reținând în mod corect astfel: "Administrația Națională a Penitenciarelor și cele trei penitenciare la care acesta s-a aflat în stare de deținere, sunt într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema de natură sistemică și structurală existentă în penitenciarele din România, în special suprapopularea, câtă vreme titularul obligației pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și acordarea condițiilor minime de detenție, este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului de încarcerare, privită ca o consecință a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă și atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil." În continuare, având a dezlega aceste critici, care au fost subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția instanței de apel privește admiterea în parte a pretențiilor reclamantului A., prin care Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, respingând în rest acțiunea. În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut că "numai fapta ilicită constând în neasigurarea suprafeței minime obligatorii este dovedită în speță, în vreme ce toate celelalte aspecte fie nu sunt probate, fie nu ating gradul de intensitate necesar pentru a intra în categoria tratamentelor degradante". În consecință, instanța de apel a respins ca nefondate pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Tulcea, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iași, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12 și Penitenciarul Constanța - Poarta Albă, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat de supraaglomerarea din aceste penitenciare, reținând că acești pârâți nu pot fi considerați autori ai faptei ilicite. În același timp, calitatea procesuală pasivă a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor a fost recunoscută, alături de cea a pârâtului Statul român, nu în considerarea stabilirii de către instanța de apel a săvârșirii de către aceasta a vreunei fapte ilicite dintre cele deduse judecății, ci strict prin raportare la modul în care și-a justificat pretențiile reclamantul în cuprinsul cererii sale, potrivit considerentelor hotărârii din apel "calitatea procesuală pasivă aparține peroanelor în privința cărora reclamantul pretinde săvârșirea unei fapte ilicite prin care s-a produs un prejudiciu a cărui reparare se solicită. Aspectele vizând întrunirea condițiilor prevăzute în mod cumulativ de art. 1349 și următ. C. civ. respectiv săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârâți vizează fondul litigiului dedus judecății". Totodată, prin memoriul de recurs, pârâtul a învederat că, dacă ar fi aplicat corect normele de drept material cuprinse în H.G. nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006, Ordinul nr. 433/C/2010, anexa nr. 1 la acest ordin, Legea nr. 254/2013, precum și H.G. nr. 756/2016, instanța de apel ar fi reținut că Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și celelalte pârâte, Penitenciarul Tulcea, Penitenciarul Iași și Penitenciarul Constanța - Poarta Albă sunt cele care au atribuții pentru asigurarea unor condiții minime de detenție, și în special ANP care este responsabilă pentru reamenajarea spațiilor de deținere existente și de construirea unor spații de deținere noi, acești pârâți fiind responsabili pentru prejudiciul moral și nu Statul Român. Aceste critici sunt nefondate. Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecății o acțiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale și a art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12, Penitenciarul Constanța - Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea și Penitenciarul Iași, la plata sumei de 80.000 euro pentru prejudiciul cauzat prin: abuzul de putere, grava neglijență în serviciu și reaua-credință în nerespectarea prevederilor din Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 157/2016, OMJ nr. 2772/2017 și CEDO, precum și neluarea măsurilor legale în vederea asigurării condițiilor detenție cu respectarea demnității umane în penitenciarele unde a fost cazat. În fapt, s-a reținut că reclamantul A. se află în executarea unei pedepse privative de libertate la Penitenciarul Iași, de 18 ani și 5 luni pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate prevăzută de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, fiind condamnat în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanța, prin sentința penală nr. 27/2018 a Tribunalului Constanța, pedeapsă care a început la data de 30.06.2016 și ar urma să expire în termen la data de 22.03.2034. De asemenea, s-a stabilit că, în temeiul art. 55 1 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reclamantul a beneficiat de compensarea unui număr de 252 zile din pedeapsă pentru perioada anterioară datei de 23.12.2019, ca urmare a faptului că acestuia nu i s-a asigurat suprafața minimă necesară în cadrul penitenciarelor în care a fost cazat, aspecte reținute în considerentele deciziei recurate la pag. 41 și necontestate de părți. Deși prin actul normativ menționat au fost reglementate condițiile de detenție și drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziții cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferințe determinate de precaritatea condițiilor din penitenciare. Dimpotrivă, prin Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administrației Naționale a Penitenciarelor (instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției) doar sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa, organizarea, funcționarea și atribuțiile acestei entități fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanțarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii. Față de contextul arătat, în situația reclamantului - care s-a plâns de condițiile precare de detenție din penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate, acuzații despre care s-a reținut că au fost confirmate pe baza înscrisurilor din dosar - responsabilitatea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, că, în ceea ce privește condițiile materiale de detenție și tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către Statul Român, a obligației prevăzute de art. 46 din Convenție cu privire la forța obligatorie și executarea hotărârilor CEDO. Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condițiile de detenție necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților." În același sens, s-a pronunțat Curtea Europeană și în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în Cauza Rezmiveș și alții contra României, stabilind că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (Cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenție fiind instituită, în sarcina autorităților, obligația pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiții care nu o supun unei suferințe sau încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (Cauzele Kudla contra Poloniei și Enășoaie contra României). În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte. De altfel, dispozițiile art. 221-224 din C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice. Ca atare, în mod corect, instanța de apel a reținut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficiențele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană. Înalta Curte reține, întocmai ca instanța de apel, că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 11, a art. 30 și a art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010, a art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, și a art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, rezultă că pârâtelor Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților penitenciare ca și Centrelor de Reținere și Arest Preventiv, le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziție în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenței fenomenului supraaglomerării și înaintarea propunerilor către organele administrației publice centrale privind extinderea capacității de cazare. Dat fiind cadrul normativ intern, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile penitenciare, inclusiv centrele de reținere și arest preventiv, sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării existentă în penitenciarele din România, câtă vreme titularul obligației pozitive de a lua măsurile necesare este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului de încarcerare, privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă și atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ. Adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condițiilor de încarcerare este o obligație plasată de către Curtea Europeană, în primul rând, în sarcina Statului Român, cât timp tratamentul degradant reținut de către instanța de apel, respectiv supraaglomerarea, reprezintă rezultatul unor deficiențe structurale și sistemice existente în penitenciarele din România, care nu sunt imputabile administrației penitenciarului, ci provin din factori complecși. Mai este de notat că, prin hotărârea pronunțată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar contra României, Curtea Europeană a menționat decizia civilă nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, la par. 38 din această hotărâre fiind reținute următoarele aspecte: "În 2019, la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost declarat un recurs formulat de Statul Român în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru condiții necorespunzătoare de detenție (supraaglomerare). Prin decizia din 19.02.2020, Înalta Curte a statuat că, în acest tip de litigiu, răspunderea aparținea Statului, nu instituțiilor din subordine. Instanța a ajuns la această concluzie referindu-se la disfuncționalitățile structurale caracteristice sistemului penitenciar din România, astfel cum s-a constatat în hotărârea-pilot Rezmiveș, pentru a demonstra că la originea problemei sistemice se află cauze ce pot fi atribuite nu penitenciarelor, ci numai Statului, care este singurul responsabil de politica penală. Înalta Curte a constatat imposibilitatea obiectivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația națională, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, deoarece instituția nu avea competența de decizie și control în acest domeniu. (…)" În acest sens, Înalta Curte reamintește că răspunderea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, a Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12, a Penitenciarului Constanța - Poarta Albă, Penitenciarului Tulcea și Penitenciarul Iași ar fi fost incidentă doar dacă aceștia ar fi fost chemați a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condițiilor efective de detenție, altele decât supraaglomerarea din penitenciare și problema condițiilor precare de detenție, ce reprezintă, astfel cum s-a enunțat, o problemă sistemică a însuși Statului român. Or, cu privire la celelalte condiții de detenție din penitenciarele în care reclamantul s-a aflat în custodie instanța de apel a reținut următoarele: "din materialul probator administrat nu au rezultat date din care să rezulte lipsa igienei saltelelor, lenjeriilor sau spațiilor de cazare sau prezența ploșnițelor, ci dimpotrivă, rezultă că dezinsecția era organizată periodic, iar elementele de lenjerie și saltelele erau corespunzătoare. Nu a fost probată alimentarea deținuților cu hrană de proastă calitate care să cauzeze probele de sănătate la nivelul vederii sau danturii. De asemenea, nu a fost probată nici cazarea împreună cu persoane cu probleme psihice a reclamantului, iar potrivit evidențelor, reclamantului i s-a respectat dreptul la o oră de plimbare pe zi. În plus, atât ANP, cât și penitenciarele pârâte au prezentat liste impresionante de cursuri și programe la care reclamantul a participat sau ar fi putut să participe, unele dintre acestea chiar parcurse integral de către reclamant, iar altele întrerupte după o perioadă de participare . De asemenea, potrivit relațiilor primite de la penitenciarele pârâte, reclamantul a beneficiat de iluminat natural, iar simpla sa susținere în sens contrar nu este suficientă." Aceste statuări ale instanței de apel nu au fost contestate de părți, astfel singura încălcare constatată în speță prin decizia recurată a vizat doar problema supraaglomerării în penitenciarele în care a fost cazat reclamantul, prin care acestuia nu i-a fost asigurată suprafața minimă de 4 mp în anumite intervale de timp ulterioare datei de 23.12.2019. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, în mod corect, pârâtului Statul Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute (neasigurarea suprafeței minime obligatorii), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă în sarcina sa, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii sale penale. În mod nefondat prin critica subsumată tot pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins că în cauză nu a fost probată îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român, respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între acestea, precum și a existenței vinovăției Statului Român, atât timp cât reclamantul a indicat persoanele care în opinia acestuia, au săvârșit fapta, respectiv penitenciarele pârâte. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin raportare la încălcarea constatată - supraaglomerarea din penitenciarele în care reclamantul s-a aflat în custodie, instanța de apel, în mod corect, s-a raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezmireș împotriva României, mai sus menționată, și a apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligației de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanțiilor Convenției, din perspectiva supraaglomerării carcerale. În consecință, în mod corect, instanța de apel a respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu Penitenciarul Tulcea, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iași, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12 și Penitenciarul Constanța - Poarta Albă, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat de supraaglomerarea din penitenciarele în care reclamantul a fost cazat, reținând că acești pârâți nu pot fi considerați autori ai acestei fapte ilicite. În primul rând, ținând cont de cadrul fixat prin decizia recurată, în mod corect, instanța de apel a obligat în nume propriu doar Statul Român la plata daunelor morale, din moment ce reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru fapta ilicită proprie, iar nu pentru faptele autorităților și instituțiilor publice chemate, de asemenea, în judecată (Penitenciarul Tulcea, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iași, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Departament de Poliție nr. 12 și Penitenciarul Constanța - Poarta Albă). În al doilea rând, plecând de la realitatea că, dintre relele condiții de detenție alegate, instanța de apel a reținut că s-a probat doar supraaglomerarea din camerele de cazare din penitenciare, se reține că este corect raționamentul expus în decizia recurată, în sensul că legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român se justifică în cauză, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenție. Astfel, din moment ce faptele au fost reclamate ca reprezentând delicte civile nu numai prin prisma dispozițiilor art. 998-1000 și art. 1002 din C. civ. din 1864, ci și prin raportare la prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în mod corect instanța de apel a analizat pricina și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, care, împreună cu Convenția, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale. În ceea ce privește condițiile mediului penitenciar din România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului tot prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, a reținut următoarele aspecte: (i) în ciuda măsurilor legislative, administrative și bugetare luate pe plan intern, persistă natura sistemică a problemei structurale identificate în anul 2012 în cauza Iacov Stanciu (parag. 107); (ii) situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta în viitor numeroase persoane (parag. 110); (iii) relele condiții de detenție din România nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi probleme de politică penală (parag. 124); (iv) în ciuda eforturilor depuse, indicele de ocupare a penitenciarelor din România rămâne foarte ridicat, astfel că Statul este obligat, în pofida problemelor logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea umană (parag. 113). Se observă că adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condițiilor de încarcerare este o obligație plasată de către Curtea Europeană, în primul rând, în sarcina Statului Român, cât timp tratamentul degradant reținut de către instanța de apel, respectiv supraaglomerarea, reprezintă rezultatul unor deficiențe structurale și sistemice existente în penitenciarele din România, care nu sunt imputabile administrației penitenciarului, ci provin din factori complecși. În acest context, contrar susținerilor recurentului, se constată că instanța de apel a valorificat în mod corect jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când a reținut că, în ceea ce privește tratamentul degradant reținut ca fiind singurul probat în cauză (supraaglomerarea din camerele de cazare din penitenciare), se poate angaja răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât acesta este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligației pozitive de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanțiilor instituite de art. 3 din Convenție, din perspectiva supraaglomerării carcerale. Tot subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică soluția instanței de apel și sub aspectul referitor la cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, susținând că acestea nu au fost în mod corect stabilite și solicită diminuarea acestora, invocând motive generice în sensul că acestea nu ar trebui să tindă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, fără a arăta însă în concret care sunt criteriile pe care instanța de apel trebuia să la aibă în vedere prin raportare la încălcarea constatată în cauză. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a reținut că " Sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, Curtea constată că, dată fiind natura prejudiciului care le generează și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare și se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite.", și că suma de 80.000 euro, solicitată de reclamant este exagerat de mare, drept urmare, în mod corect instanța de apel "verificând și jurisprudența CEDO în cauze similare și raportat la perioada în care reclamantului i-au fost încălcate drepturile mai sus menționate, va stabili cu titlu de despăgubire suma de 10.000 RON, ce reprezintă o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de apelantul-reclamant". Astfel, se constată că în mod corect, instanța de apel valorificat toate criteriile necesare pentru evaluarea prejudiciului și a stabilit suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului, în raport de circumstanțele de fapt particulare ale cauzei, de probatoriile administrate, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale și jurisprudențiale, pe care le-a analizat pe larg în partea finală a deciziei recurate. Ca atare, în absența unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează niciunei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ. Așa fiind, solicitările prin care partea reclamantă pretinde instanței de recurs să constate că suma de 10.000 RON nu ar semnifica o justă despăgubire morală, precum și acelea prin care recurentul pretinde că suma ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, și că ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului, nu pot fi primite spre examinare, știut fiind că instanța de recurs controlează doar modalitatea în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modalitatea în care au stabilit și apreciat faptele. Pentru considerentele arătate, reținând că în speță nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1140A din 4 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.