ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 61/2023

Obiectul cauzei Prin cerere înregistrată la 23 aprilie 2020 la Judecătoria Medgidia și ulterior precizată, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Constanța - Poarta Albă obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubiri morale și materiale pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, în cuantum total de 50.000 euro pentru reclamantul A. și de 100.000 euro pentru reclamantul B.. Prin sentința civilă nr. 1314 din 20 octombrie 2020, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 3342 din 22 septembrie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondate, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, cât și cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3342 din 22 septembrie 2021 a Tribunalului Constanța, secția I civilă și schimbată în parte sentința apelată în sensul că: A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Poarta Albă, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor și obligați pârâții să plătească în solidar reclamantului A. suma de 2000 euro, în RON la cursul de referință al BNR din ziua plății, reprezentând daune morale pentru condiții necorespunzătoare de detenție. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Penitenciarul Poarta Labă și pârâta Amdinistrația Națională a Penitenciarelor. i) Recursul reclamantului A. În dezvoltarea cererii de recurs, neîncadrată în drept, reclamantul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Reclamantul a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a concluzionat că nu i se cuvin daune pentru perioada 19.02.2021 - 12.12.2021, deoarece CEDO a stabilit daune pentru perioada efectivă petrecută în condiții inumane și degradante. A arătat că Penitenciarul Poarta Albă avea posibilitatea de a-i relaxa regimul de efectuare a pedepsei, să-i îmbunătățească condițiile sau să-l libereze condiționat, însă a reacționat contrar, prelungind intenționat perioada de executare a pedepsei și obligându-l la plata unor cheltuieli judiciare enorme în cauzele formulate de reclamant. În concluzie, a solicitat să se recalculeze suma reprezentând daune, pentru toată perioada în care a fost încarcerat în cadrul Penitenciarului Poarta Albă. ii)Recursul pârâtului Penitenciarul Poarta Albă În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Pârâtul a apreciat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea normelor s-a făcut prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, faptele fiind reținute greșit în raport de exigențele textului de lege aplicabil speței, întrucât Penitenciarul Poarta Albă este ordonator terțiar de credite, aflat în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor (ordonator secundar de credite) și a Ministerului Justiției (ordonator principal de credite). Pârâtul a mai arătat și faptul că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a Penitenciarului Poarta Albă. A considerat că neîndeplinirea uneia dintre condiții exonerează de răspundere pârâtul. Pe tot parcursul judecării cauzei de față a arătat faptul că nu există o neglijență manifestată chiar și sub forma culpei de Penitenciarul Poarta Albă în exercitarea atribuțiilor legale, în condițiile în care acesta a fost preocupat permanent de îmbunătățirea condițiilor de cazare, a investit în reparații ale spațiilor de detenție, s-a preocupat de construirea altor spatii în limita bugetelor alocate, formulând permanent cereri pentru, transferarea deținuților la alte penitenciare tocmai pentru evitarea supraaglomerării. Având în vedere cele de mai sus și fiind de notorietate faptul că penitenciarul nu poate refuza încarcerarea deținuților condamnați de instanțele de judecată motivând că "a fost depășită capacitatea de cazare" și faptul că politica penală și execuțional penală a Statului Român nu o face Penitenciarul Poarta Albă, este neîntemeiată aprecierea instanței în sensul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește unitatea recurentă. Măsurile luate de administrația penitenciarului în ceea ce-l privește pe reclamant au fost cele legale, iar drepturile acestuia nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne și nici din perspectiva reglementărilor europene. Potrivit jurisprudenței CEDO, obligația de a asigura condițiile optime de detenție pentru cei aflați în grija și paza statului nu este doar o obligație de mijloace, ci una de rezultat. Prin urmare, în condițiile în care Statul Român este parte în dosar în calitate de pârât, rezultă că vinovat pentru încălcarea cu privire la reclamantul condamnat a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare, în sensul că în celula unde a fost cazat reclamantul nu a fost asigurat un spațiu util de 4 mp sau 6 mc de aer, este Statul Român. Astfel, neluarea măsurilor pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare constituie o faptă ilicită a acestuia și nu a administrației penitenciarului pârât. Pe de altă parte, obligarea administrației penitenciarului la despăgubiri, poate ridica probleme serioase din punct de vedere financiar și indirect poate afecta calitatea condițiilor acordate celorlalte persoane deținute, în condițiile în care conducerea instituției are ca obligație și asigurarea unui just echilibru între interesele instituției, ale celorlalte persoane condamnate și interesele particulare ale deținutului din cauza de față. Faptul că nu au fost alocate fonduri pentru aducerea la standarde a condițiilor de cazare din penitenciare nu implică vina administrației Penitenciarului Constanța - Poarta Albă, penitenciar preocupat permanent a asigura condiții decente pentru toate persoanele aflate în custodia acestuia. De altfel, prin Hotărârea pilot pronunțată de CEDO privind condițiile de detenție în cauza Rezmiveș si alții împotriva României (nr. 61467/12, 39516/13, 48231/13 și 68191/13) în ceea ce privește condițiile de detenție din închisorile și centrele de reținere și arest preventiv din România, Curtea a solicitat Statului român ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să prezinte, în cooperare cu Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei, un calendar pentru punerea în aplicare a măsurilor care să soiuționeze problema supra-aglomerării carcerale și a condițiilor de detenție. Prin respectiva decizie s-a reținut că în ce privește condițiile de detenție din penitenciarele din România acestea contravin Convenției Europene pentru Drepturile Omului și arată o disfuncționaiitate structurală care necesită adoptarea de măsuri generale de către stat. Ca urmare, se poate constata cu ușurință faptul că supraaglomerarea spațiilor de deținere și a condițiilor aferente detenției nu pot fi imputate vreunei unități penitenciare, în particular Penitenciarului Constanța - Poarta Albă, din moment ce aceste aspecte privesc, per ansamblu, întreg sistemul penitenciar În ceea ce privește situația recurentului-reclamant, a arătat că acestuia i-au fost respectate drepturile, după cum a probat cu documentele depuse la dosar. Accesul la activitățile de sport de plimbare, socio-educaționale, participarea la activitățile productive, au contribuit la crearea unui climat educațional și de viață în mediul carceral, care în nici un caz nu poate fi asimilat cu rele tratamente, tratamente inumane sau degradante. În cazul de față, în raport și cu jurisprudența CEDO din care citează, nu se poate susține că reclamantul a suferit traume, umilințe și a fost supus la rele tratamente, în condițiile în care cât a fost custodiat în Penitenciarul Poarta Albă, i-a fost asigurat un confort psihic constant, asistență medicală și condiții de detenție corespunzătoare, a participat la activități productive și socio-educative, care în nici un caz nu poate fi asimilat cu rele tratamente, tratament inuman sau degradant. A menționat că, efectele asupra personalității recurentului-reclamant trebuie susținute prin documente de specialitate concludente din care să rezulte emoțiile negative, problemele de relaționare, starea de sănătate psihică alterată sau faptul că a fost nevoit sau va fi nevoit să urmeze un demers de intervenție psihologică, ca urmare a privării de libertate. Privarea de libertate prin depunerea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voință sau a unei obligații cetățenești (cum este cazul internării într-un spital), ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. Odată cu intrarea în penitenciar, acesta resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație. Iar conform studiilor din domeniu, efectele privării de libertate sub diferite aspecte emoționale și cognitive sunt resimțite și de foști condamnați care au executat o pedeapsă în locuri de deținere din statele europene în care sunt asigurate condiții de detenție optime. Prin urmare, a considerat că producerea unor suferințe psihice/fizice (termen medical de specialitate), trebuie dovedită cu documente de specialitate din care să rezulte că acestea sunt determinate de condiții de detenție precare, Existența prejudiciului moral trebuie să fie susținut în primul rând de un probatoriu adecvat care să reflecte întinderea sa, precum și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. Potrivit C. civ. român, trebuie să existe o echivalență între valoarea prejudiciului și valoarea despăgubirii și, în mod similar dacă dauna morală nu prezintă nicio gravitate, nici reparația echitabilă nu poate fi acordată. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată. iii)Recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor În dezvoltarea cererii de recurs, pârâtul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 36 C. proc. civ. și H.G. nr. 756/2016. Pe de o parte, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor în condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă aparține persoanei căreia i se impută săvârșirea faptei ilicite. Instanța de apel a stabilit în mod eronat că răspunderea Administrației Națională Penitenciarelor pentru fapta ilicită dedusă judecății, supraglomerarea penitenciarelor, în condițiile în care, conform jurisprudenței naționale, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Rezmiveș contra României și cauza Polgar contra României, aceasta revine Statului Român. În al doilea rând, instanța de apel reține că "tratamentul degradant a produs, în mod inerent, o suferință fizică și psihică reclamantului, ceea ce constituie un prejudiciu moral, întrucât nu poate fi evaluai în bani. Între acest prejudiciu și tratamentul degradant există o evidentă legătură de cauzalitate." Reclamantul însă, nu a dovedit existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate prin cererea de chemare în judecată și nici prin înscrisuri, în ce fel și sub ce aspect au fost lezate și nici ce valori au fost lezate. În măsura în care instanța de apel a apreciat faptul că existența prejudiciului reiese din însăși materialitatea faptei, constând în neasigurarea spațiului minim, aceasta nefiind imputabilă instituției recurente-pârâte, ci, după cum a arătat, Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, consideră că, chiar dacă și instanța de recurs ar reține aceleași circumstanțe, nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată și răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor și să fie obligată ea la plata în solidar a despăgubirilor către reclamant, astfel cum în mod greșit s-a reținut în prezenta cauză. În al treilea rând, în mod eronat instanța a reținut, în ciuda înscrisurilor depuse de recurentă la dosar, care dovedesc veridicitatea celor argumentate, că articolul 3 din CEDO a mai fost încălcat, în afară de supraaglomerare, prin faptul că reclamantul a fost supus, la, condiții precare de igienă, constând în prezența igrasiei și a mucegaiului, a gândacilor si a ploșnițelor, neasigurarea unui spațiu adecvat servirii mesei, precum și neasigurarea încălzirii corespunzătoare a camerei de deținere pe timpul iernii. În acest sens, a solicitat instanței de recurs reanalizarea înscrisurilor depuse la dosar de pârâtă, decizia instanței de apel fiind, în mod evident, bazată pe interpretarea eronată a probelor deja existente la dosar, din înscrisurile depuse la dosar reieșind, atât condițiile de detenție corespunzătoare, cât și acțiunile de dezinfecție dispuse, nu numai de dezinsecție. Administrația Națională a Penitenciarelor, pe baza datelor primite de la unitatea penitenciară unde a fost custodiat reclamantul, în speță, Penitenciarul Poarta Albă, a prezentat modul în care au fost asigurate drepturile acestuia, sens în care au fost depuse la dosarul cauzei documente justificative, care relevă că acestuia i-au fost acordate toate drepturile, în conformitate cu legea de executare a pedepselor privative de libertate. În speță, nu s-a făcut dovada în concret cu privire la existența vreunei fapte culpabile a pârâtei, în ceea ce privește condițiile materiale de detenție de care a beneficiat reclamantul, eventuala răspundere în acest sens fiind în sarcina unității penitenciare care l-a custodiat, în speță, a Penitenciarului Constanța -Poarta Albă, iar referitor la supraaglomerare, este de notorietate că răspunderea în acest caz, nu-i poate reveni decât Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor. A subliniat faptul că instituția pârâtă nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare, în prezenta cauză, pentru condițiile materiale de detenție oferite reclamantului, persoana juridică de drept public responsabilă este unitatea penitenciară, unde acesta a fost custodiat, invocând în acest sens jurisprudența națională. Cum penitenciarele au personalitate juridică, a considerat că doar unitatea penitenciară care l-a custodiat în, perioada indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să stea în nume propriu în cauza de față, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acesteia. A mai arătat că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. Cererea de chemare în judecată nu poate fi admisă de vreme ce reclamantul nu a fost supus, astfel cum afirmă, la tratamente inumane, degradante sau umilitoare, penitenciarul depunând eforturi constante pentru a asigura condițiile minime de cazare pentru toate persoanele cazate inclusiv cele arestate preventiv, în vederea respectării demnității umane și asigurarea dreptului la integritatea și sănătatea fizică a deținuților. Respectarea condițiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, acesta fiind un concept mai vast, care chiar și în viziunea Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant astfel cum a reținut instanța de apel invocând prevederile CEDO. Reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în ce fel și sub ce aspect au fost lezate drepturile sale. Suma solicitată cu titlu de despăgubiri este excesivă în condițiile în care răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câștig. În consecință, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Apărările formulate de părți Recurentul-pârât Penitenciarul Poarta Albă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului reclamantului și în subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat. Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și în subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat, iar cu privire la recursul pârâtului Penitenciarul Poarta Albă a achiesat la motivele acestuia. De asemenea, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepțiilor netimbrării și nulității recursului reclamantului, invocate de recurentul-pârât prin întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 8 iunie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 23 aprilie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 19 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a respins excepția netimbrării recursului reclamantului, rămânând în pronunțare asupra excepției nulității recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și asupra recursurilor pârâților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție i)Cu privire la recursul declarat de reclamantul A. Examinând recursul, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Poarta Albă, Înalta Curte urmează a anula recursul reclamantului, pentru următoarele considerente: Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului. Se constată că, prin memoriul de recurs, reclamantul A. nu aduce nicio critică de nelegalitate deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., ci susține doar să se recalculeze suma reprezentând daune, pentru toată perioada în care a fost încarcerat în cadrul Penitenciarului Poarta Albă, aspect ce reprezintă o chestiune de netemeinicie și de apreciere a probelor, prin care se pretinde că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă și fără corelare între prejudiciul suferit și despăgubirile acordate. Una dintre trăsăturile esențiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale extraordinară de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel. Un atare context legal nu permite o reapreciere a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Or, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol. Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reținute de instanță în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În speță, se constată că susținerile invocate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs nu răspund cerințelor prevăzute de dispozițiile procedurale citate, fără a dezvolta și a arăta în concret însă motivele pentru care decizia ar trebui casată în raport cu considerentele reținute de instanța de apel. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. c), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, ceea ce nu implică recunoașterea posibilității părților de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcende interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, cel care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). Din moment ce în recurs nu se poate cenzura situația de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunțate în apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanța de recurs nu are competența de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond și nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanței de apel. Or, în prezenta cauză, se constată că argumentele invocate prin memoriul de recurs privesc fondul pretențiilor deduse judecății și nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Mai mult, recurentul nu argumentează în vreun fel nelegalitatea deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022, prin raportare la soluția de admitere a cererii de apel a reclamantului și la considerentele care o susțin, limitându-se la a-și exprima nemulțumirea față de modul de soluționare a pretențiilor sale de către instanța de apel și a solicita recalcularea sumei acordate drept despăgubire. Prin urmare, memoriul de recurs nu conține critici propriu-zise de nelegalitate a deciziei recurate, ci prezentarea unor aspecte care sunt străine de soluția și de considerentele instanței de apel, deși condiția esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate instanței, în raport cu soluția pronunțată în privința cererii cu care a fost învestită, precum și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Această cerință nu este satisfăcută de conținutul cererii de recurs, atâta timp cât criticile formulate nu au legătură cu soluția și argumentația logico-juridică avută în vedere de către instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate. O atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Față de aceste considerente, reținând, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A.. ii)Cu privire la recursul pârâtului Penitenciarul Poarta Albă, Înalta Curte reține următoarele: Critica din recurs, întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1357 C. civ., cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, nu este fondată. Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administrația Penitenciarului Poarta Albă, astfel încât nu există nici prejudiciu, în raport cu perioada de timp petrecută în Penitenciarul Poarta Albă și, drept urmare, nu există nici vinovăția recurentului. Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condițiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naționale și internaționale, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale pârâților și prejudiciul cauzat reclamantului, care a fost supus unor "încercări care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent detenției", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a reținut că prejudiciul moral produs apelantului prin condițiile necorespunzătoare de detenție în perioada 19.02 - 12.12.2019 a fost deja reparat prin aplicarea art. 551 din Legea nr. 254/2013, fiind acordate daune morale pentru perioada cu privire la care prejudiciul cauzat reclamantului nu a fost încă reparat, adică pentru perioada 13.12.2019 - 16.04.2021, cu excepția perioadei 7 - 24.01.2021, în care s-a aflat în Penitenciarul Spital Dej și pentru care nu a formulat pretenții, și respectiv a perioadelor 3-14.02.2020 și 17-26.06.2020, în care s-a aflat în Penitenciarul Spital Constanța - Poarta Albă și pentru care cererea a fost respinsă ca nefondată. Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanței de apel, se constată că s-a reținut, pe baza probelor cauzei și a situației de fapt ce nu mai poate fi contestată în recurs, supraaglomerarea penitenciarului, caracterul precar al condițiilor de detenție, condiții de precare de igienă, constând în prezența igrasiei și a mucegaiului, ca și a gândacilor și a ploșnițelor, precum și în neasigurarea unui spațiu adecvat servirii mesei, anexe sanitare necorespunzătoare, slaba calitate a hranei și, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecința asigurării în concret a unei suprafețe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană. Totodată, nu a fost asigurată încălzirea corespunzătoare a camerei de deținere în timpul iernii Or, așa cum reiese din cele reținute de instanța de apel, această circumstanță a supraaglomerării din penitenciarele unde a fost cazat reclamantul, nu a putut fi anihilată prin constatarea altor eventuale aspecte pozitive pentru condițiile de cazare din aceleași spații, ci, dimpotrivă, efectul cumulat al acestora nu a fost de natură a răsturna prezumția încălcării art. 3 din Convenție, ci de a confirma caracterul "degradant" al tratamentului suportat de reclamant în penitenciarele unde a fost deținut, din perspectiva art. 3 din Convenție. Totodată, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanța de apel a făcut referire în acest sens la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, subordonându-le conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, precum și raportat la perioada de timp petrecută la fiecare din pârâți. Se reține, ca atare, că instanța de apel raportându-se la criteriile sus-menționate și având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule. Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerința justului raport de proporționalitate între prejudiciu și reparația acordată, rezonabilă, echilibrată și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenție. În același context, este necesar să se sublinieze, față de critica de recurs aferentă, că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane au fost reclamate drept consecință a condițiilor de detenție, nu a altor fapte. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile indicate în susținerea cererii de recurs, confirmate doctrinar și jurisprudențial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, în aprecierea existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumții, raționament confirmat de instanța de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege în respectarea demnității umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral reclamantului. Inexistența fondurilor bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu constituie un element care să înlăture caracterul culpabil al faptei, pârâtul având obligația de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de detenție. Împrejurarea că fondurile bugetare trebuiesc aprobate de organele ierarhic superioare, respectiv Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, ține de raporturile specifice în care își desfășoară activitatea aceste instituții, și nu de dreptul reclamantului de a i se asigura condiții minime de cazare pe perioada detenției. În ceea ce privește motivele de recurs prin care se reliefează responsabilitatea statului pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate, acestea nu pot fi primite. În acest sens, dispozițiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuții exprese și distincte în acest sens în sarcina unităților de detenție, dar și a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele sunt locuri anume destinate unde se execută pedeapsa detențiunii pe viață și a închisorii, se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/17.10.2017, în vigoare la data sesizării instanței, au fost aprobate Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condițiile pe care trebuie să le îndeplinească spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate. Prin art. 1 alin. (1) din normele aprobate de O.M.J. nr. 2772/2017 s-a prevăzut, ca regulă generală, că aceste spații trebuie să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cont de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație, prin raportare la condițiile climatice, în continuare fiind reglementate cerințe referitoare la spațiul minim pentru fiecare deținut, instalații de iluminat și încălzire, dotarea și echiparea camerelor, amenajarea grupului sanitar, etc. Prin art. 4 din Ordinul nr. 2772/2017 s-a stabilit că Direcțiile de specialitate din Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și directorii locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor duc la îndeplinire dispozițiile prezentului ordin. Pe de altă parte, se constată că aceste norme legale au fost avute în vedere de instanța de fond atunci când a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, iar soluția nu a fost apelată de pârâți sub acest aspect, prin urmare această motivare a recurentului - pârât este formulată cu încălcarea prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a fi dezvoltată cu ocazia motivării recursului declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. De altfel, în cauză nu s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Penitenciarului Poarta Albă, iar motivele pentru care instanța de fond a constatat că Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă, potrivit unei dispoziții definitive a primei instanțe, sunt valabile și în ceea ce privește Penitenciarul Poarta Albă, care are calitate procesuală pasivă pentru identitate de rațiune. De asemenea, în ceea ce privește jurisprudența națională invocată în cauză, Înalta Curte reține, pe o parte, că potrivit art. 5 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta nu constituie izvor de drept, iar, pe de altă parte, că fiecare decizie de speță trebuie înțeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunțată și a situației de fapt reținute de instanțele respective. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., astfel încât, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Poarta Albă urmează a fi respins, ca nefondat. iii)Cu privire la recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte reține următoarele: Criticile din recurs privesc, pe de o parte, lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar, pe de altă parte, neîndeplinirea cerințelor privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în cauză. Prin motivele de recurs formulate de pârâtă se reiterează, în primul rând, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în cauza dedusă judecății. Or, respectiva excepție a fost invocată de către Administrația Națională a Penitenciarelor prin întâmpinarea formulată la data de 13 octombrie 2020 în fața Judecătoriei Medgidia, cauza fiind ulterior declinată la Tribunalul Constanța. Prin sentința civilă nr. 3342/2021, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, reținând că în raport de obiectul cererii deduse judecății, respectiv plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat pentru condițiile de detenție din unitatea de penitenciar subordonată pârâtei, Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă. Împotriva hotărârii de respingere a calității procesuale pasive, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor nu a declarat apel, astfel încât respectiva soluție a intrat în puterea lucrului judecat. În aceste condiții, critica din recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel, prin reiterarea aspectelor privind lipsa calității procesuale pasive, soluționată definitiv de prima instanță, nu poate fi primită. Se rețin ca atare dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, textul menționat consacră legislativ o practică constantă potrivit căreia, așa cum recursul nu poate fi exercitat fără să se fi uzat de calea apelului, tot astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel. Cum pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanță, pentru a putea fi ridicate în recurs, trebuie să fie în primul rând valorificate în termenele și condițiile prevăzute de lege. Totodată, cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute la alin. (1) rezultă că nici atunci când este vorba de excepții, cum este cazul în speță, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului, atâta timp cât legea condiționează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară în apel. Întrucât pârâta nu a făcut acest lucru, aspectul legat de calitatea sa procesual pasivă a intrat în putere de lucru judecat și nu mai poate fi dedus analizei instanței de recurs, critica din motivele de recurs fiind formulată omisso medio. În atare condiții, formularea direct în recurs a unor atare critici încalcă dispozițiile procedurale, întrucât recursul, ca o cale extraordinară de atac subsecventă apelului, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunțate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., rezultând că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speței. Nu poate fi criticată soluția instanței de apel pentru aspecte nedezlegate, deoarece nu au fost deduse cercetării ei judecătorești, după cum nu se poate tinde la schimbarea unei soluții care nu se referă la chestiunile criticate. Prin urmare, în condițiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate. Conchizând, cum pârâta nu a declarat apel împotriva soluției tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, urmează a se constata că reiterarea excepției prin întâmpinarea din apel (ca mijloc de apărare) nu este permisă ca mijloc procedural pentru declararea omisso medio a recursului. În ceea ce privește referințele la cauza Polgar contra României și cauza Remziveș contra României, la care au făcut referire ambii pârâți prin recursurile lor, acestea au fost avute în vedere de instanța de apel ce a reținut că "referirea CEDO din hotărârea din cauza Polgar c. României (par. 95) la decizia civilă nr. 460/19.02.2020 a Înalta Curte de Casație și Justiție a fost făcută în sprijinul concluziei că acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată împotriva statului constituie un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție (idem, par. 96). Dar aceasta nu înseamnă că Penitenciarul Constanța - Poarta Albă, cât și Administrația Națională a Penitenciarelor, nu au calitate procesuală pasivă în astfel de cauze. O hotărâre a CEDO nu poate servi drept prilej sau argument pentru negarea unui drept consfințit de dreptul național, în speță a dreptului deținutului de a acționa, în baza art. 21 din Constituție și a art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a penitenciarului și a Administrației Naționale a Penitenciarelor, respectiv pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin condițiile de detenție contrare art. 3 din Convenție.". Or aceste rețineri ale instanței de apel nu au fost criticate de pârâți care au făcut doar referire la aceste cauze în susținerea criticilor prin care se reliefează responsabilitatea statului, iar nu a pârâților. În privința cerințelor referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, sunt aplicabile mutatis mutandis motivele dezvoltate de instanța de recurs de la punctul anterior, cu ocazia soluționării recursului declarat de pârâtul Penitenciarul Poarta Albă, motiv pentru care acestea nu vor mai fi reluate, urmând a fi respinse ca nefondate, pentru aceleași considerente. Pentru toate cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, iar recursurile declarate de pârâții Penitenciarul Poarta Albă și Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași decizii, urmează a fi respinse, ca nefondate.