ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 677/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 11.04.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/30.06.2011 de BNP E., intervenit între pârâții B. (donator), F. (donator, decedată la 22.07.2014, al cărei unic moștenitor este pârâtul C.) și D. (donatar), cu privire la imobilul situat în București, str. x, imobil ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamant. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 966 - 968 C. civ. de la 1865. Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, având în vedere că în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2017, reclamantul a solicitat, în subsidiar, acordarea de măsuri compensatorii, în situația în care se va aprecia că nu poate dobândi imobilul în natură. În condițiile în care reclamantul obține nulitatea actului de donație, pârâtul a considerat că bunul donat nu poate ajunge la reclamant. La 21.06.2018 a decedat pârâtul B., iar la 06.05.2019 a survenit decesul reclamantului A.. Prin încheierea din 06.09.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la indicarea moștenitorilor defuncților B. și A.. La 25.03.2021, moștenitorii reclamantului A., G. și H., au depus note de ședință prin care au solicitat repunerea cauzei pe rol și respingerea excepției de perimare a cererii de chemare în judecată.

Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 463/25.03.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat perimată cererea. Prin decizia civilă nr. 854/R/25.11.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții G. și H. împotriva încheierii de ședință din 25.03.2021 și a sentinței nr. 463/25.03.2021; a casat în tot încheierea de ședință din 25.03.2021 și sentința nr. 463/25.03.2021; a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 03.02.2022 sub nr. x/2018*.

Al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 972/09.06.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., prin moștenitori G. și H., în contradictoriu cu pârâții B.-decedat, C. și D., și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/30.06.2011 de BNP Asociați "I. și E.". Prin decizia civilă nr. 1233/A/03.10.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția nulității și a anulat, ca nesemnat, apelul pârâtului C. împotriva sentinței civile nr. 972/09.06.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului D. împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe fiecare dintre apelanții-pârâți la plata, către intimata-reclamantă G., a sumei de 3722,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1233/A/03.10.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul D.. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea conexării dosarului nr. x/2018 la dosarul civil nr. x/2017 În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane lipsite de interes și neîntemeiată. Printr-o prima critică, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 139 C. proc. civ. și a respins în mod nejustificat excepția conexității dosarelor nr. x/2017 și nr. y/2018, ignorând faptul că legea nu interzice conexarea dosarelor pe motiv că unul dintre ele este suspendat. Totodată, această conexare era necesară pentru a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii și pentru o bună administrare a justiției, întrucât între dosarul nr. x/2017 și dosarul pendinte există o strânsă legătură, deoarece ambele privesc același imobil și aceleași părți. Astfel, conexarea dosarelor era necesară pentru a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii și pentru a asigura o soluționare unitară și echitabilă a cauzei. Or, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ., cerința ca ambele procese să fie în curs de judecată nefiind o condiție prevăzută de vreo dispoziție legală și nu poate fi dedusă de instanța de apel. Interpretarea dată de curtea de apel dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ. reprezintă o adăugare la lege, contrar principiului unde legea nu distinge nici noi nu distingem. Printr-o a doua critică, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 32 lit. d) și art. 33 C. proc. civ. În acest sens, recurentul arată că reclamanții intimați nu au un interes legitim, personal și actual în promovarea acțiunii, deoarece nu sunt proprietarii imobilului în litigiu. Aceștia sunt doar cesionari ai unor drepturi litigioase, iar restituirea imobilului în natură nu le este aplicabilă conform Legii nr. 165/2013, singura modalitate de despăgubire fiind compensarea prin puncte. Reclamanții nu au un interes actual si născut în promovarea acțiunii, întrucât imobilul nu ar putea să se întoarcă în patrimoniul lor, ci în patrimoniul statului. Or, instanțele au respins această excepție, ceea ce reprezintă o aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 32 lit. d) și art. 33 din C. proc. civ.. Interesul reclamantilor-intimati nu este un interes actual și născut, contrar celor 7 menționate de instanța de apel, cât timp în acest moment intimații nu au un drept de proprietate recunoscut, doar prin soluționarea dosarului nr. x/2017 urmând să se stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile restituirii în natură sau de acordare de puncte către reclamanți. Prin urmare, recurentul apreciază că refuzul instanței de fond și a celei de apel de a analiza dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, în condițiile în care aceste dispoziții legale au legătură strânsă cu cauza, îi prejudiciază grav interesul, lipsindu-1 de posibilitatea de a se analiza excepția lipsei de interes a intimaților în promovarea acțiunii prezente, în raport de aceste dispoziții legale, soluționarea excepțiilor invocate fiind realizate în mod incomplet. Printr-o a treia critică, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 633 și urm. C. proc. civ. și a respins în mod eronat excepția prescripției executării silite a deciziei invocate, făcând aplicarea greșită a textului legal menționat. Faptul că instanța de apel a invocat jurisprudența ca motiv de respingere a excepției prescripției executării silite a hotărârii invocate poate reprezenta, în opinia recurentului, o încălcare a dispozițiilor legale, o adăugare la lege. Atâta timp cât nu există un recurs în interesul legii sau o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care să fie obligatorie, cu referire la caracterul susceptibil sau nesusceptibil al unei hotărâri de a fi pusă în executare, jurisprudența, deși reprezintă un izvor formal de drept, nu poate să fie invocată prioritar față de dispozițiile clare ale C. proc. civ.. Recurentul învederează că, având în vedere pasivitatea reclamanților-intimați timp de 12 ani și lipsa oricărei acțiuni pentru punerea în executare a deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004, dreptul de a cere executarea silită a fost prescris și că această pasivitate arată dezinteresul reclamanților față de imobilul în litigiu. Printr-o altă critică, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 7/1996, respectiv nu a dat relevanță dispozițiilor referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară, și anume efectul opozabilității reglementat în art. 56 din Legea nr. 71/2011, efectul constitutiv reglementat de art. 885 C. civ. și efectul achizitiv reglementat de art. 901 C. civ., efecte care se produc din momentul înscrierii unui imobil în cartea funciară. Astfel, dreptul de proprietate al donatarilor este înscris în cartea funciară anterior obținerii de către intimații-reclamanți a unui titlu de proprietate, fiind un drept dobândit și opozabil terților, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate. Într-o ultimă critică, recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 968 C. civ. referitoare la nulitatea actului juridic. Instanța de apel a concluzionat în mod eronat că actul juridic (contractul de donație) a fost încheiat cu o cauză ilicită și argumentează că, la data încheierii contractului, atât donatorii, cât și recurentul în calitate de donatar, aveau convingerea că bunul donat se afla în proprietatea donatorilor, aceștia comportându-se ca adevărați proprietari. Primăria Municipiului București, parte în dosar, nu a întreprins niciun demers, nu a trimis nicio notificare prin care să comunice despre vreo modalitate de punere în executare a deciziei nr. 531/A/02.06.2004, lăsându-1 să locuiască în acel imobil, să se comporte alături de părinții săi ca proprietari, fără să existe vreo acțiune, din care s-ar fi putut deduce intenția de punere în executare a acestei decizii. Apreciază că, în momentul încheierii contractului, nu a existat nicio cauză ilicită și, având în vedere aspectele referitoare la prescripția dreptului de a pune în executare decizia civilă nr. 531/A/02.06.2005 a Curții de Apel București, nu se poate aprecia reaua-credință și existența unei cauze ilicite la data încheierii contractului de donație a cărui nulitate se solicită. Concluzionând, recurentul precizează că a fost singurul care s-a ocupat de administrarea imobilului, întreținându-1 corespunzător în toată perioada în care intimații-reclamanți au fost complet dezinteresați de starea acestuia. Mai mult chiar, primăria a închiriat spațiul de la parter unor persoane care au adus prejudicii însemnate imobilului, distrugând parterul, planșeul de la parter căzând, chiriașii părăsind imobilul, în timp ce el a fost amendat cu 4000 RON, deși nu a avut nicio vină.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la 02.09.2024 peste termenul legal, intimații-reclamanți G. și H. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuitelor de judecată. Referitor la excepția de conexitate, intimații arată că, prin respingerea acestei excepții, recurentul nu a indicat vreo vătămare ce nu ar putea fi remediată, iar conexarea celor două cauze este imposibilă, câtă vreme dosarul nr. x/2017 este suspendat până la soluționarea prezentei cauze. Referitor la excepția lipsei de interes și a calității procesuale active, intimații arată că prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, s-a stabilit că autorul lor, A., este moștenitorul persoanei de la care a fost preluat abuziv imobilul, situație față de care reclamanții justifică interes. După ce au expus pe larg situația de fapt, intimații au concluzionat că atât donatorii, cât și donatorul, sunt de rea-credință întrucât au încheiat un act juridic cu titlu gratuit în privința unui imobil ce nu le aparține. Întrucât părțile cunoșteau că bunul donat nu era proprietatea donatorului, contractul astfel încheiat este lovit de nulitate absolută. Critica vizând presupus împlinire a prescripției executării silite este una expusă într-o manieră confuză, întrucât o hotărâre judecătorească prin care se constată nulitatea unui act juridic nu poate fi pusă în executare. Recurentul face confuzie între hotărârile susceptibile de executare silită și cele nesusceptibile de executare silită. O a doua confuzie a recurentului este în sensul că autorul reclamanților ar fi trebuit să intabuleze un drept pe care nu îl avea recunoscut, când efectul anulării vânzării către soții Lăscae era că bunul nu le aparținea acestora. Doar Municipiului București era singurul în măsură să intabuleze în cartea funciară un drept de proprietate. Contrar susținerilor recurentului, autorii săi au mințit cu scopul producerii de efecte juridice, săvârșind infracțiunea de fals în declarații, atunci când au afirmat că nu cunosc despre existența vreunei notificări. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului așa cum a fost motivat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport, prin care a învederat că este de acord cu concluziile din actul procedural. Prin încheierea din 15.01.2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1233/A din 03 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 19 martie 2025, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși recurentul-pârât a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de casare potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când este pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, parte din criticile dezvoltate prin intermediul memoriului de recurs sunt subsumate într-un alt motiv de casare, și anume art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, criticile privind modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 139 din C. proc. civ. (excepția de conexitate), art. 32 lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. (excepția lipsei de interes), precum și art. 633 și urm. din C. proc. civ. (hotărârile executorii), se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., întrucât vizează norme de drept procesual, iar nu norme de drept material astfel cum impun dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. Criticile privind modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 7/1996, cu trimitere la dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, art. 885 și art. 901 C. civ., precum și interpretarea/aplicarea dispozițiilor art. 968 C. civ., sunt încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., astfel cum a fost indicat prin memoriul de recurs. Pentru evaluarea cazurilor de casare astfel cum au fost expuse anterior, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea, pe scurt, a circumstanțelor esențiale ale cauzei, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond și necontestate de părți. Astfel, obiectul litigiului este reprezentat de solicitarea formulată de reclamantul A. (în prezent decedat, acțiunea fiind continuată de H. și G.), în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/30.06.2011 de BNP E., intervenit între pârâții B. și F., în calitate de donatori (în prezent decedați, având ca moștenitor pârâtul C.) și D. (donatar), cu privire la imobilul situat în București, str. x, imobil ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamant. Demersul judiciar a fost determinat de faptul că, deși imobilul în litigiu a făcut obiectul unei notificări întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 formulate de către autorul reclamanților, A., Primăria Municipiului București a vândut imobilul către chiriașii care îl ocupau, respectiv B., F. și J., prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 și nr. y/27.02.1997. Aceste contracte au fost constatate nule absolut prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosar nr. x/2003, irevocabilă prin decizia nr. 641/12.05.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosar nr. x/2004. Ulterior anulării pe cale judecătorească a contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menționate, numiții B. și F. au donat imobilul obiect al respectivelor contracte către pârâtul D., prin contractul de donație nr. x/30.06.2011 a cărui anulare se solicită în prezenta cauză. Întrucât notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată, autorul reclamanților a formulat acțiune, în condițiile acestei legi, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2017, dosar a cărui judecată a fost suspendată la data de 11.06.2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1) din C. proc. civ., până la soluționarea prezentei cauze. Față de contextul factual prezentat, se subliniază că, în cauză, se contestă valabilitatea unui contract de donație, având ca obiect un bun referitor la care proprietarii prezumtivi (donatorii) și-au pierdut dreptul de proprietate pe cale judecătorească, dat fiind că există o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către autorul reclamanților. Din perspectiva aspectelor de nelegalitate ce urmează a fi analizate, recurentul-pârât critică soluția de constatare a nulității contractului de donație pronunțată de prima instanță în al doilea ciclu procesual și menținută prin decizia recurată în prezenta cauză, prin efectul respingerii apelului recurentului-pârât. Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 139 din C. proc. civ., respingând, în mod nejustificat, excepția conexității dosarelor nr. x/2017 și nr. y/2018, Înalta Curte constată că potrivit normei juridice incidente- art. 139 din C. proc. civ. " (1) Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură. (2) Excepția conexității poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunța asupra excepției. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul. (3) Dosarul va fi trimis instanței mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul și pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanțe. Dacă instanțele sunt de grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanța superioară în grad. (4) Când una dintre cereri este de competența exclusivă a unei instanțe, conexarea se face la acea instanță. Dispozițiile art. 99 alin. (2) sunt aplicabile. (5) În orice stare a judecății procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată." Din conținutul normei procesuale evocate, rezultă că pentru existența conexității, trebuie întrunite în mod cumulativ mai multe condiții: să existe două sau mai multe procese distincte între aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți, între obiectul și cauza cererilor să existe o strânsă legătură, procesele să fie în curs de judecată, iar cererile să fie în cursul judecății în primă instanță. În susținerea motivului de recurs, recurentul-pârât arată că legea nu interzice conexarea dosarelor în ipoteza în care un dosar este suspendat, iar interpretarea dată de curtea de apel în acest sens dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ. reprezintă o adăugare la lege, contrară principiului unde legea nu distinge nici interpretul ei nu trebuie să o facă. În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte reține că pentru a se dispune conexarea a două dosare este necesar ca ambele procese să fie în curs de judecată, condiție care se deduce din rezultatul urmărit prin conexitate, care apare ca o măsură necesară pentru buna administrare a justiției și pentru evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii, care să afecteze principiul securității raporturilor juridice civile. Or, prin măsura suspendării dispuse în dosarul nr. x/2017, cursul judecății a fost sistat, cel puțin temporar, până la soluționarea prezentului dosar, temeiul suspendării fiind dat de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia această măsură se justifică și poate fi luată de către instanță atunci "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți." Mai mult, măsura suspendării judecății în dosarul nr. x/2017 a fost determinată tocmai de existența dosarului nr. x/2018 și de soluția ce se va da în acest din urmă dosar cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în jurul căruia gravitează pretențiile părților în ambele litigii. Totodată, se constată că prin întâmpinarea depusă cu prilejul judecății în primă instanță și înregistrată la data de 19.07.2018, recurentul-pârât a invocat excepția de litispendență raportat la existența pe rolul Tribunalului București, a dosarului nr. x/2017, iar prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 08.11.2018, intimatul-reclamant A. a invocat excepția de conexitate cu referire la același dosar. Astfel, la momentul invocării celor două excepții (19.07.2018 și 08.11.2018), judecata cauzei în dosarul nr. x/2017 era deja suspendată, întrucât aceasta fusese dispusă la termenul din data de 11.06.2018, anterior formulării celor două cereri din dosarul nr. x/2018. Întrucât suspendarea dispusă în dosarul nr. x/2017 a fost justificată prin necesitatea soluționării prezentei cauze și a fost anterioară solicitării de conexare formulate de către recurentul-pârât, este evident că nu se mai justifica conexarea cu un proces în care judecata fusese suspendată până la soluționarea dosarului, în care s-a invocat excepția de conexitate. În acest sens, prin încheierea din 11.06.2018 pronunțată în dosar nr. x, prin care s-a luat măsura suspendării judecății, s-a reținut că, întrucât în cadrul acelui dosar reclamantul A. solicită restituirea în natură a imobilului din București în întregime, iar unul dintre apartamentele situate în acel imobil face obiectul dosarului nr. x/2018, soluționarea dosarului nr. x/2017 depinde în parte de soluția ce se va în dosarul nr. x/2018, având în vedere că pentru se putea dispune restituirea în natură a unui imobil, trebuie ca imobilul să fie în patrimoniul pârâtului ce urmează a fi, eventual, obligat la restituirea în natură. În acest context, finalitatea urmărită prin conexarea celor două dosare a fost atinsă prin măsura suspendării dispuse în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., în dosarul nr. x/2017, măsură justificată prin legătura dintre cele două pricini sub aspectul identificării și stabilirii titularului dreptului de proprietate. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel care a confirmat respingerea, ca rămasă fără obiect, a excepției conexității, dispusă de prima instanță, este una conformă legii, iar critica sub acest aspect nu poate fi primită și va fi respinsă, ca nefondată. Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 32 lit. d) și art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul apreciază că reclamanții nu au interes în promovarea prezentei acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, întrucât bunul donat nu ar putea să se întoarcă în patrimoniul acestora, reclamanții nefiind proprietari, astfel că dacă s-ar admite acțiunea bunul s-ar întoarce în patrimoniul statului. Lipsa de interes este justificată de către recurent și prin aceea că notificarea autorului reclamanților este formulată doar pentru 1/2 din imobil, în care nu este inclus și apartamentul pentru care recurentul a încheiat contractul de donație a cărui nulitate se solicită. Mai arată recurentul că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.02.2013, numita K. a vândut lui A. drepturile sale succesorale cu privire la imobilul situat în București, str. x, vânzare referindu-se inclusiv la etajul 1 apartamentul 2 care face obiectul prezentului dosar, situație față de care acest apartament nu poate face obiect al notificării pe Legea nr. 10/2001. Prin cumpărarea drepturilor succesorale de la K., autorul reclamanților și-a întregit dreptul de proprietate cu privire la imobilul din str. x, partea cumpărată intrând în indiviziune cu cota pe care o avea deja, motiv pentru care sunt aplicabile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, singura modalitate de despăgubire a reclamanților fiind aceea a compensării prin puncte. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Dispozițiile art. 33 din C. proc. civ. statuează că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara." Din economia dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că interesul reprezintă folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanșarea procedurii judiciare, respectiv avantajul efectiv pe care îl poate obține cel care acționează și care trebuie să îndeplinească anumite condiții, așa cum sunt enumerate de art. 33 din C. proc. civ. Astfel, interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual ce intră în conținutul acțiunii civile poate fi justificată de un avantaj, de un folos practic concret. De asemenea, interesul este legitim când corespunde cerințelor legii materiale și procesuale și este personal atunci când folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare aparține celui care recurge la acțiune. Totodată, interesul trebuie să fie născut și actual, adică să existe în momentul în care se apelează la mijlocul procesual din conținutul acțiunii. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate permite formularea unei cereri în justiție. În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte constată că intimații-reclamanți justifică un interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/30.06.2011, întrucât notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care autorul lor a solicitat restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, compus din teren și construcție, trecut în proprietatea statutului în baza Decretului nr. 92/1950, de la fostul proprietar, H., tatăl notificatorului, nu a fost soluționată până la acest moment, fiind, în prezent, obiect al dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, a cărui judecată a fost suspendată până la soluționarea prezentei cauze. Interesul intimaților-reclamanți îndeplinește condițiile prevăzute de lege (este determinat, legitim, născut și actual) întrucât prin anularea contractului de donație menționat anterior, dreptul de proprietate asupra ap. 2 din imobilul situat în București reintră în patrimoniul Municipiului București și va putea fi restituit în natură (total sau parțial), în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, condiții care vor fi analizate în dosarul nr. x/2017, cu luarea în considerare a faptului că prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunțată în dosarul nr. x/2003 s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. Prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, S.C. Cotroceni S.A., B., F. și J. și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 și nr. y/27.02.1997. În ceea ce privește interesul autorului intimaților-reclamanți în introducerea acțiunii având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare, prin această decizie s-a reținut că este dovedit prin depunerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 . Prin urmare, întrucât autorul intimaților-reclamanți a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și a obținut anularea pe cale judecătorească a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în litigiu, aceștia justifică interesul în promovarea prezentei acțiuni, care vizează anularea contractului de donație privind apartamentul situat în imobilul, obiect al procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură aflată în curs de desfășurare în cadrul dosarului nr. x/2017 (a cărui judecată a fost suspendată până la finalizarea prezentului litigiu). Demersul judiciar este determinat de faptul că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate prin decizia nr. 531/A/02.06.2004, ignorând această hotărâre judecătorească și existența notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, au procedat la înstrăinarea bunului obiect al acelor contracte în forma donației către recurentul-pârât. Susținerea recurentului că imobilul nu mai poate fi restituit în natură intimaților-reclamanți, aceștia beneficiind doar de măsuri reparatorii prin echivalent, este lipsită de relevanță în ce privește aprecierea asupra existenței interesului în cauza pendinte, întrucât o asemenea chestiune excedează prezentului cadru procesual, în care se analizează valabilitatea contractului de donație încheiat de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate pe cale judiciară, cu un terț (recurentul-pârât), iar nu procedura de restituire decurgând din formularea notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Forma de despăgubire de care vor beneficia intimații-reclamanți revine spre analiză instanței învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2017, ca instanță în cadrul căreia se judecă cererea de restituire formulată de autorul reclamanților în temeiul legii speciale de reparație, urmare a nesoluționării notificării formulate de acesta. Este adevărat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.02.2013, numita K. i-a vândut lui A. drepturile sale succesorale cu privire la imobilul situat în București, str. x, însă cesiunea a privit doar cota de 1/5 din imobil întrucât cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, compus din teren și construcție, a aparținut tatălui notificatorului. Dacă prin această cumpărare s-a intrat sub incidența dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu privire la întreaga cotă de 7/10 (1/2 + 1/5) sau doar cu privire la cota de 1/5 care a făcut obiectul cesiunii este, de asemenea, o chestiune care urmează să fie dezlegată în dosarul nr. x/2017, care are ca obiect soluționarea pe fond a notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Față de cele arătate, critica va fi respinsă, ca nefondată. Referitor la critica în sensul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 633 și urm. C. proc. civ. și a respins în mod eronat excepția prescripției executării silite a deciziei invocate, Înalta Curte constată că recurentul-pârât confundă instituția juridică a prescripției executării silite cu efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. În susținerea motivului de recurs, recurentul-pârât învederează, în esență, că, față de pasivitatea reclamantului A. timp de 12 ani, decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, prin care contractul de vânzare-cumpărare al pârâților B. și F. a fost anulat, și-a pierdut puterea executorie, în cauză intervenind prescripția executării silite, iar nulitatea constatată prin această decizie a rămas fără efect. Recurentul mai arată că Primăria Municipiului București, parte în dosar, nu a întreprins niciun demers prin care acesta să fie înștiințat despre modalitatea de punere în executare a deciziei civile anterior menționate, lăsând recurentul să locuiască în acel imobil și să se comporte ca proprietar, fără să exercite vreo acțiune din care să rezulte intenția acesteia de punere în executare a hotărârii judecătorești în discuție. Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosar nr. x/2003 (irevocabilă prin decizia nr. 641/12.05.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosar nr. x/2004) a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, S.C. Cotroceni S.A., B., F. și J. și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 și nr. y/27.02.1997. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că statuările cu caracter irevocabil din hotărârea mai sus menționată, indiferent de punerea sa în executare sau nu, beneficiază de unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătorești, respectiv puterea de lucru judecat, instituție juridică ce are la bază regula că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre, scopul fiind acela al asigurării stabilității raporturilor juridice. Această regulă reprezintă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în virtutea căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, nefiind necesară tripla identitate, ci doar ca la judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă soluționată anterior. În actuala reglementare, efectul pozitiv al lucrului judecat este conținut în dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Jurisprudența Curții Constituționale a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, atât în ce privește dispozitivul, cât și considerentele (Decizia Curții Constituționale nr. 495/25.06.2020, paragraful 18), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra imposibilității de a se contrazice hotărârile definitive anterioare și a necesității asigurării unei practici judiciare unitare (Ex:Hotărârea din Cauza Amurăriței vs. României). În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că instanțele sunt obligate să țină seama de constatările și dezlegările date de instanțe în procedurile anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție. În cauză, împrejurarea că decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2003 nu a făcut obiectul procedurii executării silite nu afectează statuările cu putere de lucru judecat conținute în această decizie, cum eronat pretinde recurentul-pârât și nu dă dreptul părții să nesocotească ceea ce o instanță de judecată a consfințit în mod irevocabil, respectiv nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către proprietarii donatori L.. În analiza contractului de donație a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată prin acțiunea reclamantului, instanța de judecată nu poate face abstracție de faptul că într-un alt litigiu, la care reclamantul și o parte din pârâții din prezenta cauză au făcut parte din cadrul procesual, dreptul de proprietate al donatorilor a fost desființat urmare a constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii speciale. Contrar susținerilor recurentului, pasivitatea părților în ce privește valorificarea, în concret, a aspectelor stabilite prin respectiva hotărâre, nu este aptă să justifice valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare desființate în acel proces și nici să confere aparența de legalitate pe care acesta tinde să o demonstreze. Prescripția executării silite împiedică o eventuală valorificare a dreptului dedus judecății, în măsura în care acesta are o componentă aptă de executare silită, însă nu poate lipsi partea de dreptul substanțial obținut pe cale judecătorească. O hotărâre, prin care se constată nulitatea absolută a unor acte având ca obiect înstrăinarea dreptului de proprietate, indiferent dacă și în ce măsură este sau nu susceptibilă de executare silită, nu poate justifica legalitatea actelor anulate pe motivul nepunerii ei în executare, cum în mod eronat susține recurentul. Înalta Curte reține ca valabile și considerentele instanței de apel, prin care s-a reținut că decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunțată în dosarul nr. x/2003 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 și nr. y/27.02.1997, nu este susceptibilă de executare silită în ceea ce privește capătul principal. Poate fi pusă în executare silită doar dispoziția de obligare a chemaților în garanție la plata prețului actualizat de 7.175.152 RON către intimații-pârâți B. și F., respectiv de 5.877.241 RON către intimatul-pârât J.. Întrucât decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 nu este susceptibilă de executare silită în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, nu se pune problema prescripției dreptului de a cere executarea silită, iar nulitatea constatată nu a rămas fără efect. Prin urmare, critica va fi respinsă, ca nefondată, nefiind incident motivul de recurs invocat. Referitor la critica conform căreia instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 7/1996, respectiv nu a dat relevanță dispozițiilor referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară, și anume efectul opozabilității reglementat în art. 56 din Legea nr. 71/2011, efectul constitutiv reglementat de art. 885 din C. civ. și efectul achizitiv reglementat de art. 901 C. civ., Înalta Curte reține că, în susținerea motivului de recurs, recurentul arată că dreptul de proprietate al donatarilor este înscris în cartea funciară anterior obținerii de către intimații-reclamanți a unui titlu de proprietate, fiind un drept dobândit și opozabil terților, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate. Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Conform art. 885 din C. civ., "(1) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. (2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest consimțământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenței juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică. (3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terțe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. (4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative va înlocui acordul de voință sau, după caz, consimțământul titularului." De asemenea, conform art. 901 din C. civ., "(1) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară. (2) Terțul dobânditor este considerat de bună-credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții: a)nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare. (3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile și terțului care a dobândit cu bună-credință un drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în drepturi, după caz. (4) Dispozițiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte și nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz." Prin afirmarea unei pretinse încălcări a acestor norme de drept material, recurentul încearcă, în realitate, să convingă instanța de judecată că, dat fiind înscrierea în cartea funciară realizată de către pârâții B. și F. cu privire la apartamentul nr. x situat în imobilul din București, str. x, perfectarea contractului de donație s-a realizat în condițiile legii. Aceasta întrucât donatorii și-au înscris dreptul de proprietate și au plătit impozite, în timp ce reclamanții au stat în pasivitate și nu au procedat la înscrieri de carte funciară, care să atragă atenția donatorilor că există impedimente legale la înstrăinarea bunului. Este de observat că recurentul dezvoltă această critică prin raportare la starea de pasivitate a intimaților-reclamanți, așa cum de altfel a procedat și în ce privește prescripția executării silite, aspect de nelegalitate justificat tot din perspectiva unei pretinse pasivități a intimaților-reclamanți în ce privește punerea în executare a deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2003. În acest context, dispozițiile legale despre care recurentul susține că au fost greșit interpretate sau aplicate de către instanța de apel sunt invocate pur formal, fundamentul criticii fiind dat nu de încălcarea textelor de lege indicate punctual, de către recurent, ci de faptul că intimații-reclamanți nu au efectuat demersuri la cartea funciară cu privire la imobilul în litigiu pe o perioadă suficient de lungă pentru a crea impresia pârâților L. (donatorii din prezenta cauză) că dreptul lor de proprietate asupra bunului pe care l-au donat ulterior este unul dobândit în condiții de legalitate. Înalta Curte reține că, întrucât notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată nici până în prezent, reclamantul nu avea cum să recurgă la formalitățile de înscriere în cartea funciară a imobilului în litigiu, întrucât nu deținea un titlu de proprietate, acesta fiind și motivul pentru care a inițiat procedurile judiciare de obținere a dreptului de proprietate, printre care și prezenta acțiune. Pe de altă parte, recurentul-pârât nu se poate prevala de lipsa unei astfel de înscrieri în cartea funciară din partea reclamantului, întrucât atât donatorii (pârâții L.), cât și donatarul (recurentul-pârât) aveau cunoștință despre existența notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dovadă fiind ștampila și semnătura recurentului-pârât D. pe cererea de recurs formulată de pârâtul J. împotriva deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosar nr. x/2003 . În cadrul dosarului în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu de stat și că cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate de părți, cu rea-credință, după înregistrarea cererii de restituire în natură a imobilului. Prin urmare, atât recurentul-pârât, care a oferit servicii juridice avocațiale pârâtului J., pârât în dosarul nr. x/2003 în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, dar și pârâții L., care au avut această calitate și în acel dosar, nu pot pretinde că nu cunoșteau situația juridică a imobilului, împrejurare față de care atitudinea pasivă a intimaților-reclamanți în ce privește procedurile de înscriere la cartea funciară este lipsită de relevanță. În plus, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 901 din C. civ., întrucât recurenții nu au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului litigios printr-un act juridic cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit și nu pot fi considerați terți de bună-credință în accepțiunea normei juridice invocate, dat fiind atitudinea subiectivă a acestora, care a fost de rea-credință cunoscând situația juridică a imobilului litigios, așa cum s-a reținut anterior. De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 885 din C. civ., întrucât, în litigiul pendinte, se contestă valabilitatea actului juridic care a justificat înscrierea dreptului de proprietatea în cartea funciară. Pentru considerentele expuse, critica va fi respinsă, ca nefondată. Referitor la critica în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 968 din C. civ., Înalta Curte constată că parte din argumentele care susțin această critică au fost expuse în cadrul criticii privind consolidarea dreptului de proprietate al pârâților L. prin pierderea puterii executorii a deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004 a Tribunalului București, argumente cărora instanța de recurs le-a dat răspuns prin considerentele anterioare deja expuse. În plus față de susținerile pe care recurentul-pârât le reiterează, se invocă faptul că instanța de apel nu a analizat existența cauzei prin raportare la dispozițiile art. 968 din C. civ. din 1865, în sensul că instanța de apel nu a precizat care este legea care interzicea încheierea actului juridic, în ce consta încălcarea bunelor moravuri și dacă a intervenit o încălcare a ordinii publice prin încheierea contractului de donație. Înalta Curte constată însă că aceste aspecte sunt formulate omisso medio, respectiv, prin motivele de apel nu a fost contestată hotărârea de primă instanță din perspectiva considerentelor privind existența cauzei ilicite. Astfel, prin motivele de apel au fost deduse judecății chestiunile privind excepția de conexitate, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes, excepția prescripției executării silite și pasivitatea intimaților-reclamanți manifestată prin neînscrierea mențiunilor de carte funciară. Pe cale de consecință, instanța de apel a motivat hotărârea pronunțată răspunzând motivelor de apel cu care a fost învestită, în cadrul cărora nu se regăsesc considerente cu privire la cauza ilicită a contractului de donație, întrucât nu s-au formulat critici concrete pe calea apelului în acest sens. Este adevărat că prin hotărârea de primă instanță s-a constatat că donația s-a fundamentat pe cauza ilicită, însă câtă vreme recurentul-pârât nu a criticat acest considerent în calea de atac a apelului, nu o poate face direct în calea extraordinară de atac, întrucât instanța de recurs nu poate analiza considerentele primei instanțe. Critica va fi respinsă, ca fiind formulată omisso medio, potrivit celor arătate. Față de soluția ce se va pronunța și având în vedere că intimata-reclamantă G. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plății cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul. Întrucât intimata-reclamantă a dovedit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 7465 RON cu factura nr. x/18.04.2024, aflată la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât la plata acestora, în cuantumul menționat, în favoarea intimatei-reclamante G.. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1233/A din 03 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante G. cheltuieli de judecată în cuantum de 7465 RON.