ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 67/2025

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 9 august 2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/20.05.2021 la Biroul Individual Notarial E.; să constate că a intervenit pactul comisoriu expres, în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/20.05.2021 de Biroul Individual Notarial E.; să oblige pe pârâți să îi achite suma de 88.712 RON (echivalent al sumei de 10.000 de euro, la cursul de 1 euro = 4,93 RON, la data de 05.08.2022 + 39.412 RON), reprezentând prețul achitat, cu titlul de avans, de către reclamantă; să oblige pârâții să îi achite reclamantei suma de 88.712 RON (echivalent al sumei de 10.000 de euro la cursul de 1 euro = 4,93 RON, la data de 05.08.2022 + 39.412 RON), reprezentând suma stabilită prin clauza penală; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 934 din 19 iulie 2023, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., având ca obiect rezoluțiune contract - rezoluțiune promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare; a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/20.05.2021 de către Biroul Individual Notarial E.; a obligat pe pârâți la plata către reclamanta a sumei de 88.712 RON, reprezentând avans achitat în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare mai sus menționate; a obligat pe pârâți la plata către reclamanta a sumei de 88.712 RON, cu titlu de despăgubire; a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească către stat suma de 14.096,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocațial, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 57 din 6 martie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de pârâții B., C. și D. împotriva sentinței nr. 934 din 19 iulie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă; a respins apelul formulat de pârâtul F. împotriva încheierii din data de 7 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2022; a obligat pe apelanți, în solidar, să plătească intimatei A. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 57 din 6 martie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs pârâții B. și C.. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta B. susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 13 alin. (1), ale art. 6 alin. (1) și ale art. 22 alin. (1) C. proc. civ. întrucât a respins proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă la termenul din 14 februarie 2024, apreciind că înscrisurile sunt anterioare încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare și nu au aptitudinea de a proba că apelanții au făcut demersurile necesare în vederea obținerii formalităților necesare și a schimbării categoriei de folosință a terenului. Afirmă că înscrisurile respective dovedesc faptul că recurenta a obținut o serie de avize în vederea aprobării documentației urbanistice necesare îndeplinirii obligației asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată cu intimata, însă instanța de judecată nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului și nu a observat că nu toate înscrisurile sunt anterioare promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate. Invocă dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și arată că administrarea înscrisurilor nu conducea la amânarea judecății întrucât instanța de judecată a amânat cauza tocmai pentru a le studia și a observa relevanța acestora. Apreciază că modalitatea în care s-a realizat judecata în apel dovedește faptul că instanța nu a dorit să realizeze o nouă judecată asupra fondului cauzei și să observe dacă susținerile recurentei erau întemeiate. Prin recursul formulat, pârâtul C. învederează că principiile echității și aflării adevărului impuneau ca instanța de judecată să observe relevanța înscrisurilor care dovedeau că recurenta nu a putut să onoreze obligația de vânzare a terenului promis întrucât nu a fost aprobată documentația urbanistică, ceea ce nu conferea promitentului-cumpărător dreptul la plata dublului sumei plătite cu titlu de avans. Recurentul susține că instanța de apel, contrar probatoriului administrat, a reținut că recurenții nu au dovedit că ar fi depus diligențe în vederea respectării promisiunii de vânzare-cumpărare. Mai susține că, prin încălcarea normelor de drept, instanța de apel a reținut culpa sa deoarece a semnat promisiunea de vânzare-cumpărare a unui teren aflat în devălmășie și afirmă că nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât, încă de la data primului termen de judecată în dosar, nu mai deținea în proprietate terenul ce constituie obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimata A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 10 ianuarie 2025, recurentul C. a formulat concluzii scrise, prin care a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, invocată și prin cererea de recurs, și a solicitat admiterea ambelor recursuri formulate în cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 31 iulie 2024, a fost stabilit termen de judecată la 16 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul formulat de recurentul pârât C. urmează a fi anulat pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 485 C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.(2) Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen." Calculul termenelor este reglementat de art. 181 C. proc. civ., care la alin. (1) pct. 2 prevede expres că, atunci, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește. Art. 185 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. Reiese, așadar, că atunci când legea impune o anumită conduită procesuală care trebuie îndeplinită într-un anumit termen sub sancțiunea nulității sau a decăderii, actul de procedură prin care se realizează trebuie să îmbrace forma prescrisă de lege, altfel intervine sancțiunea prevăzută pentru încălcarea perioadei determinate de timp în care actul poate fi întocmit. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost comunicată pârâtului la 9 aprilie 2024, dată de la care curge termenul de 30 zile prevăzut de lege pentru exercitarea recursului. În temeiul dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 10 mai 2024, care a fost o zi lucrătoare. Recurentul a formulat calea de atac extraordinară a recursului la 23 mai 2024, în afara termenului legal prevăzut de art. 485 C. proc. civ., cum reiese din ștampila aplicată de serviciul registratură al instanței de apel . Constatând că, în cauză, cererea de recurs nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 185 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat în cauză de pârâtul C.. Recursul formulat de recurenta pârâtă B. urmează a fi respins, ca nefondat, pentru considerentele ce succed: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că recurenta a formulat critici cu privire la încălcarea dispozițiilor de drept procesual vizând limitele efectului devolutiv, prevăzute de art. 478-479 C. proc. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (1), ale art. 6 alin. (1) și ale art. 22 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 254 alin. (2) pct. 4 din același act normativ, critici care se pot analiza prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În consecință, sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută cât timp criticile formulate pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, îndeplinirea condițiilor prevăzute de acesta urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs. Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate. Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, instanța de apel, constatând că înscrisurile nu au fost depuse odată cu cererea de apel, a dispus decăderea apelantei din dreptul de a propune probe, în raport cu dispozițiile art. 470 alin. (3) lit. d) C. proc. civ. Instanța de recurs observă că prin aceeași încheiere, curtea de apel a încuviințat cererea de amânare a judecății, formulată de reprezentantul apelantei, în vederea pregătirii apărării, urmând, totodată, a studia respectivele înscrisuri și a stabili dacă se impune încuviințarea acestora, în condițiile de exigență ale art. 478 alin. (2) și ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ. La termenul de judecată acordat, curtea de apel a constatat că înscrisurile depuse de apelanți sunt anterioare încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare și puteau fi depuse în fața primei instanțe, cât și odată cu cererea de apel, astfel încât, în cauză, nu se regăsesc ipotezaele prevăzute de art. 478 alin. (2) și, respectiv, de art. 479 alin. (2) C. proc. civ., întrucât necesitatea administrării înscrisurilor nu rezultă din dezbateri și nici nu se impune completarea probatoriului. Reglementarea probelor în apel este realizată de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din același act normativ." De asemenea, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate ar reieși din dezbateri". Din interpretarea literală și coroborată a acestor dispoziții rezultă că instanța de apel poate să administreze probe noi, precum și să readministreze probele administrate deja în primă instanță, solicitate în condițiile procedurale prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ. sau a căror necesitate rezultă din dezbateri. Totodată, instanța de apel, în virtutea rolului activ conferit prin art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ., poate să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Însă, încuviințarea unor probe noi în completarea probelor administrate de către prima instanță reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanței de judecată prin raportare la specificul speței și la actele și lucrările dosarului, astfel încât instanța de apel este îndrituită să aprecieze dacă dovezile respective sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că decăderea recurentei din dreptul de a depune la dosar înscrisuri în probațiune, constatată de instanță prin încheierea din 17 ianuarie 2023, dat fiind că proba cu înscrisuri nu a fost solicitată de apelanta-pârâtă prin motivele de apel, este corectă, în raport cu dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că în cuprinsul cererii de apel este necesar a fi arătate probele ce se vor a fi administrate și stabilesc sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor alin. (1) al aceluiași articol. Totodată, contrar susținerilor recurentei, respingerea probei cu înscrisuri nu intră în contradicție cu dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora "Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: (…) 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății", întrucât, în cauză, instanța de apel, în urma analizei înscrisurilor din perspectiva dispozițiilor art. 478 alin. (2) și ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că necesitatea administrării înscrisurilor nu rezultă din dezbateri și nu se impune completarea probatoriului, nefiind, așadar, utile soluționării cauzei. Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise, instanța de apel, ca instanță devolutivă, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, astfel cum s-a reținut anterior. În consecință, Înalta Curte apreciază că au fost respectate de către instanța de apel dispozițiile ce reglementează dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și rolul activ al judecătorului, critica recurentei în sens contrar fiind nefondată. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 57 din 6 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.