ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 38/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a I-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 31.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pârâta Societatea C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a operat rezoluțiunea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din data de 01.02.2018 de către B.I.N. D.; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către subsemnați a dublului avansului în cuantum de 200.335 RON, deci a sumei de 400.670 RON, sumă plătită în virtutea Convenției arătate mai sus cu titlu de arvună, în echivalentul a 43.007 euro T.V.A. în cuantum de 19% inclus, calculată la cursul BNR de 4,6582 RON/euro; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 400.670 RON, sumă actualizată cu rata inflației, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare prev. de art. 1 alin. (3), (6) și 10 de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective; în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocat.

La 23.09.2019 C. S.R.L. a formulat cerere reconvențională.

La 23.09.2019 C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu E..

La 31.01.2020 C. S.R.L. a formulat precizare la cererea reconvențională.

La 3.02.2020 reclamanții A. și B. au formulat cerere de modificare a acțiunii introductive de instanță.

Prin încheierea de ședință din 18 mai 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale a Tribunalului Timiș, secția I civilă invocată de C. S.R.L..

Pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019, la data de 29.05.2020.

Prin sentința civilă nr. 24/25.01.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă s-a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.R.L.; s-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din data de 01.02.2018 de către B.I.N. D. din Săvârșin, județul Arad; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 400.670 RON, reprezentând dublul arvunei achitate în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din data de 01.02.2018 de către B.I.N. D. din Săvârșin, județul Arad, sumă care va fi actualizată cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată (31.07.2019) și până la data plății efective, respingând în rest cererea ca neîntemeiată; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată și precizată de pârâta Societatea C. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanții A. și B.; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Societatea C. S.R.L., în contradictoriu cu chematul în garanție E.; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 13.111,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței au formulat apel atât A. și B., cât și Societatea C. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 314/A din 08 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. și apelul declarat de pârâta Societatea C. S.R.L., în contradictoriu și cu chematul în garanție E.. Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, Societatea C. S.R.L. a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunțate, respectiv dispozițiile art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității. În dezvoltarea acestor critici, se arată că prima instanță a schimbat cadrul procesual dedus judecății(obiect și cauză) deoarece a pronunțat rezoluțiunea prin raportare la o altă faptă pretins ilicită decât cea indicată de intimați în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În continuare recurenta-pârâtă arată că deși intimații au solicitat pronunțarea rezoluțiunii invocând neîncheierea contractului de vânzare până la 01.06.2019, introducând cererea de chemare în judecată la data de 31 iulie 2019, instanța de fond s-a raportat la data de 31.12.2019 când a pronunțat rezoluțiunea promisiunii de vânzare. Astfel, recurenta consideră că instanțele de fond și apel au extins cadrul procesual în mod nejustificat, prin luarea în considerare a unei date calendaristice la care intimații nu s-au raportat prin cererea de chemare în judecată.

Într-o altă critică, recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a mai multor norme de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 2016 C. civ. cu privire la mandat și arată că nu există un mandat special pentru asumarea clauzei referitoare la restituirea avansului dublu în cadrul promisiunii de vânzare. În acest sens, consideră că această clauză este un act de dispoziție, deși instanța de apel nu a tranșat acest aspect, respectiv dacă prevederea contestată este un act de administrare sau unul de dispoziție. Totodată, susține că al doilea aspect care trebuia tranșat de către instanța de apel este dacă convenția de răspundere contestată, ca operațiune juridică distinctă față de promisiunea de vânzare, se încadrează într-una din situațiile de excepție reglementate de art. 2016 alin. (3) C. civ., astfel încât să fi putut să fie asumată în mod valabil de mandatar în absența unei împuterniciri exprese. Or, arată recurenta, în speță nu există un astfel de mandat, special și expres.

Sub un alt aspect, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 209 alin. (1) și (2) C. civ., art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 și art. 1309 alin. (1) C. civ.. Precizează faptul că, mandatarul semnatar al promisiunii de vânzare, dl. F. nu a fost administratorul societății. În continuare redă conținutul dispozițiilor legale menționate și arată că în situația în care se consideră că prevederea contractuală contestată ar fi putut să fie asumată în mod valabil de mandatar, potrivit art. 1309 alin. (1) C. civ., ea nu i-ar fi fost opozabilă, deoarece dl F., semnatarul promisiunii de vânzare, nu a avut puterea de a o reprezenta cu privire la o astfel de clauză.

De asemenea susține că au fost încălcate dispozițiile legale cu privire la excepția de neexecutare (art. 1556 C. civ.), forța obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.) și arvuna confirmatorie (art. 1554 C. civ.). Recurenta susține că pe parcursul procesului a devenit scadentă obligația intimaților de plată a sumei de 34.406 Euro, reprezentând a doua tranșă din prețul promisiunii, iar aceșitia nu și-au executat-o, sens în care este îndreptățită să invoce excepția de neexecutare a contractului. Totodată arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că notificarea transmisă intimaților în acest sens la 30.08.2019 a avut un rol formal și că nu produce efecte juridice.

În cele din urmă, recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut că suma achitată de către intimați la semnarea promisiunii ar fi o arvună și nu un avans. Mai arată recurenta, pentru ca o sumă să fie calificată ca fiind arvună părțile trebuie sa prevadă în mod expres acest termen. Or, clauza în discuție nu menționează în mod expres caracterul de arvună, ci folosește alternativ termenii de avans și arvună.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, referitor la excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii invocată de către intimații-reclamanți prin întâmpinare, Înalta Curtea urmează sa o respingă, reținând că la dosarul cauzei există un exemplar de pe memoriul de recurs semnat de către recurentă prin avocat, cu delegație avocațială atașată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Deși recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, criticile sale, prin care arată că prima instanță a schimbat cadrul procesual dedus judecății(obiect și cauză) deoarece a pronunțat rezoluțiunea prin raportare la o altă faptă pretins ilicită decât cea indicată de intimați în cuprinsul cererii de chemare în judecată, vizează în realitate sentința instanței de fond.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-au nesocotit prevederile art. 9 C. proc. civ., în sensul de a se fi încălcat principiul disponibilității de către instanța de apel. În concret, se constată că reclamanții au investit instanța de judecată cu o cerere prin care au solicitat să se dispună rezoluțiunea unei promisiuni de vânzare, astfel că în mod corect instanța de apel a reținut că o instanță sesizată cu o cerere de rezoluțiune a unui contract, va verifica dacă există o neexecutare a obligației contractuale, dacă scadența îndeplinirii obligației s-a împlinit și dacă este imputabilă pârâtei. În acest cadru, instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului a analizat probele, pe baza cărora a stabilit situația de fapt. De altfel, instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 9 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea dreptului de dispoziție al părților.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la restul susținerilor recurentei din memoriul de recurs este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deși invocă o serie de acte normative, respectiv art. 2016 C. civ. (întinderea mandatului), art. 209 alin. (1) și (2) C. civ. (capacitatea de exercițiu a persoanei juridice), art. 7 alin. (1) lit. e) din legea nr. 31/1990 (conținutul actului constitutiv), art. 1309 alin. (1) C. civ. (puterea de reprezentare) și 1270 C. civ. (forța obligatorie a contractului), aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-pârâtă urmărește evaluarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Instanța supremă reține că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei și la o reevaluare a probatoriului administrat de instanța devolutivă pentru a se stabili o altă situație de fapt cu privire la cauzele și împrejurările în care a intervenit neexecutarea obligației contractuale.

Cu privire la susținerile prin care se critică aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1556 C. civ., privind excepția de neexecutare și art. 1544 C. civ., privind arvuna confirmatorie, se constată că acestea reprezintă o reluare a criticilor din apel, recurenta urmărind stabilirea unei situații concrete de fapt, prin interpretarea probatoriului. Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, aspectele privind notificarea transmisă intimaților la 30.08.2019, precum și cele prin care autoarea recursului susține că pe parcursul procesului a devenit scadentă obligația intimaților de plată a sumei de 34.406 Euro, iar intimații nu și-au executat-o, sens în care este îndreptățită să invoce excepția de neexecutare a contractului, reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanței de apel, astfel că nu pot fi primite susținerile formulate de recurenta cu privire la sentința pronunțată de către prima instanță.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 314/A din 8 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 314/A din 8 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2022.