ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă sub nr. x/28.06.2023, reclamanții A., S.C. Moticica S.R.L. și S.C. B. S.A., în contradictoriu cu Statul Român-prin ANAF - D.G.R.F.P. Craiova-AJFP Mehedinți, au solicitat instanței să constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2013 al DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinți prin Ordonanțele nr. 70/D/P/2013 din datele de 16.02.2015 și 09.03.2015 și dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți Ordonanța nr. 27/P/2012 din data de 04/04/2013 (dosar conexat ulterior la Dosarul x/2013 al DIICOT - BT Mehedinți) asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale reclamanților (imobilele înscrise în CF x Ghiroda, CF x Timișoara, CF x Ghiroda, CF x Ghiroda, CF x Lugoj - precum și unitățile individuale ale acestuia CF x).

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 44/26.09.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A., S.C. Moticica S.R.L. și S.C. B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 49 din 14 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel oferă o interpretate eronată a art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. și, în mod nejustificat, adaugă la lege, în sensul că instanța de apel modifică norma în baza căreia reclamanții au formulat prezenta acțiune, înlocuind practic sintagma "în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției" cu sintagma "în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluției". Apreciază că interpretarea dată de aceasta nu este în spiritul sau litera legii, ci este o interpretare care adaugă la lege, așa cum a menționat supra, și cu siguranță nu corespunde voinței legiuitorului. Conform art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., "Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum si dispoziții privind: a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției;". Astfel, interpretând literar prevederea de mai sus, rezultă că termenul de 30 de zile se calculează de la data comunicării soluției de clasare, nu de la data rămânerii definitive. Soluția de clasare se dispune prin ordonanța procurorului de caz, nu prin ordonanța procurorului ierarhic superior, iar în speță a fost dispusă prin ordonanța din data de 06.01.2023 comunicată părții civile la data de 10.01.2023. Instanța de apel nu are în vedere un aspect relevant, respectiv că soluțiile dispuse prin ordonanța de clasare a procurorului de caz, odată pronunțate, chiar dacă sunt atacate, ele produc efecte, soluția de clasare fiind conform normelor procedural penale în competența procurorului de caz. Norma penală este de strictă interpretare, iar o interpretare în sensul în care a procedat instanța de apel, nu face altceva decât să creeze o imixtiune a puterii judecătorești în cea legislativă. Dacă legiuitorul ar fi dorit să calculeze cele 30 de zile prevăzute de art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., de la data rămânerii definitive a soluției de clasare nimic nu l-ar fi împiedicat să procedeze fie la adoptarea încă de la început a unui text de lege în acest sens, fie modificarea textului actual. Comparațiile (și nu analogiile) dintre art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. și celelalte articole (ex: art. 241 alin. (1) lit. c), art. 242 alin. (13), art. 457 alin, 1 lit. b) sau art. 541 C. proc. pen.) au avut menirea de a sublinia că acolo unde legiuitorul a ales să menționeze expres că termenele se calculează de la data rămânerii definitive a actului a făcut-o prin norma edictată, situație ce nu este regăsită în cazul normei de la art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. Un alt aspect relevant este reprezentat de faptul că plângerea formulată de partea civilă la data de 27.01.2023, nu a fost formulată împotriva reclamanților din prezenta cauză, fiind atacate soluțiile de clasare dispuse cu privire la alți inculpați din dosarul penal. Așadar, pe logica instanței de apel, dacă am adăuga la lege astfel cum aceasta a făcut, soluția de clasare a rămas definitivă la expirarea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 339 alin. (4) C. proc. pen., respectiv la data de 31.01.2023, concluzia fiind aceeași, respectiv că acțiunea în răspundere civilă delictuală a părții civile a fost făcută peste termenul de 30 de zile. Din analiza art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. rezultă că în ipoteza pronunțării unei soluții de clasare, persoana vătămată are la dispoziție 30 de zile de la comunicarea soluției, nu de la rămânerea definitivă a acesteia, să formuleze acțiune în fața instanței civile (independent de căile de atac uzitate împotriva soluției de clasare), în caz contrar măsura asiguratorie încetează de drept. Legiuitorul a urmărit ca odată pronunțată o soluție de clasare, ingerința asupra dreptului de proprietate să înceteze în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției dacă persoana vătămate nu formulează acțiune la instanța civilă. Legiuitorul nu a dorit prelungirea acestui moment (al curgerii celor 30 de zile) până la finalul uzitării tuturor căilor de atac împotriva soluției de clasare, întrucât demersurile în fața instanței civile și demersurile împotriva soluției de clasare pot coexista. Astfel, ca urmare a faptului că intimatul-pârât că nu a formulat acțiune în termenul legal a pierdut beneficiul măsurii asigurătorii. În speță, calculând cele 30 de zile, fără a socoti ziua din care începe și ziua în care se împlinește termenul, rezultă ca persoana vătămată (intimatul-pârât din prezenta cauză) pentru a menține măsura asiguratorie în favoarea sa, trebuia să formuleze acțiunea în fața instanței civile până la data de 10.02.2023, inclusiv, ceea ce nu s-a întâmplat, acțiunea fiind înregistrată la data de 08.03.2023, astfel că măsura asiguratorie dispusă asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale reclamanților a încetat de drept, sens în care acțiunea formulată este întemeiată. Având în vedere argumentele expuse infra, apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederile art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. Față de cele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Apărările formulate de părți Intimata-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din același Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În cauză, recurenții-reclamanți au respectat aceste exigențe legale, din moment ce deși au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 5 C. proc. civ., fiind invocate depășirea de către judecător a atribuțiilor conferite prin lege, atunci când recurenții se referă la faptul că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. nu ar fi decât o imixtiune a puterii judecătorești în cea legislativă, precum și la încălcarea unei norme procedurale, iar nu a uneia de drept material, urmând a fi analizate din această perspectivă. Referitor la criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul că prin interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. instanța ar fi adăugat la lege și s-ar fi creat astfel o imixtiune a puterii judecătorești în cea legislativă, Înalta Curte constată că legiuitorul a avut în vedere depășirea de către judecător a atribuțiilor conferite prin lege, incursiunea lor în domeniul puterii legislative sau a puterii executive, în dauna ordinii constituționale și a interesului public. Altfel spus, pentru a putea invoca acest motiv de casare, partea ar trebui să dovedească că instanța a cărei hotărâre este atacată a atribuit valoare legală unor texte abrogate, a negat orice valoare unui text care încă are forță legală, a încălcat art. 5 C. proc. civ., stabilind dispoziții general obligatorii prin actul jurisdicțional ș.a.m.d. Or, în speță, recurenții invocă, în realitate, încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme legale, de drept procesual, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., critici ce nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., însă vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin criticile invocate recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 315 alin. (2) pct. a) C. proc. pen., atunci când a reținut că termenul de 30 de zile prevăzut de această normă legală nu curge de la comunicarea soluției de clasare emise de procurorul de caz, ci, de principiu, acest termen trebuie raportat la momentul rămânerii definitive a soluției de clasare a cauzei penale, acesta marcând începutul curgerii termenului de 30 de zile. Critica este nefondată. Relativ la situația de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că prin acțiunea formulată, reclamanții A., S.C. Moticica S.R.L. și S.C. B. S.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând ca prin hotărârea se ce va pronunța, să se constate încetarea de drept a măsurii asiguratorii a sechestrului dispusă în dosarul nr. x/2013 al DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinți prin ordonanțele din datele de 16.02.2015 și 9.03.2015, și dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți Ordonanța nr. 27/P/2012 din data de 04/04/2013. Prin ordonanțele nr. 70D/P/2013 din datele de 16.02.2015, 26.02.2015, 06.03.2015, 15.04.2015, respectiv 16.04.2015, DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinți a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile (mijloace de transport) și imobile aparținând reclamanților. Ulterior, prin ordonanța emisă la data de 06.01.2023 în dosarul nr. x/2013, s-a dispus clasarea cauzei față de reclamanți pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată, folosirea cu rea credință a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea în scop contrar intereselor acesteia sau în folosul său propriu, respectiv spălare a banilor, fapte prevăzute de art. 367 C. pen., art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, art. 29 alin. (1) lit. a) -c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Prin această din urmă ordonanță s-au menținut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanțele nr. 70D/P/2013 din datele de 16.02.2015, 26.02.2015,06.03.2015, 15.04.2015, respectiv 16.04.2015, cu mențiunea că acestea urmează să înceteze de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției . Împotriva ordonanței emise la data de 6.01.2023 în cauza penală nr. 70D//2013 s-a formulat plângere la data de 27.01.2023, plângere care a fost soluționată prin Ordonanța nr. 5D/II-2/2023 emisă la data de 6.02.2023. Potrivit înscrisului aflat la dosar această ordonanță a fost comunicată părții civile la data de 20.02.2023. Intimatul-pârât a înregistrat, pe rolul Tribunalului Mehedinți, la data de 8.03.2023, acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva mai multor pârâți, printre care se află și reclamanții din cauza de față, în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea Ordonanței nr. 5D/II-2/2023, conform art. 315 alin. (2) pct. a) C. proc. pen. În prezenta cauză, reclamanții au învestit instanța cu cererea privind constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurator, întemeiată pe dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., conform cărora "Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum si dispoziții privind: a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției;". Astfel, urmărind garantarea protecției drepturilor părții civile, legiuitorul a prevăzut în art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen., dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii pentru o perioadă de timp limitată de 30 de zile, timp în care partea civilă să aibă posibilitatea sesizării unei instanțe civile cu analizarea pretențiilor civile. Dacă partea civilă nu ia măsuri pentru sesizarea instanței civile în termenul dat, același text legal prevede că măsura sechestrului asigurator încetează de drept. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, sancțiunea prevăzută de art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală din C. proc. pen. - încetarea de drept a măsurilor asigurătorii - fiind menită să asigure un just echilibru între interesele părții civile de a-și recupera neîntârziat paguba și interesele părții adverse (inculpat/parte responsabilă civilmente) de a nu se menține o situație de incertitudine asupra indisponibilizării bunurilor supuse măsurilor asigurătorii, o perioadă de timp mai îndelungată decât este, în mod rezonabil, necesar pentru formularea unei acțiuni civile separate de către partea civilă. Înalta Curte reține că în cauză, cererea reclamanților a fost respinsă de instanțele de fond, cu motivarea că, în esență, termenul de 30 de zile prevăzut de legiuitor nu curge de la comunicarea soluției de clasare emise de procurorul de caz, ci, de principiu, acest termen trebuie raportat la momentul rămânerii definitive a soluției de clasare a cauzei penale, acesta marcând începutul curgerii termenului de 30 de zile, criticile formulate de recurenți vizând momentul de la care curge acest termen de 30 de zile pe care persoana vătămată îl are la dispoziție pentru a introduce acțiune civilă în cazul în cazul unei soluții de clasare în cadrul unui dosar în care au fost dispuse măsuri asiguratorii. Or, împlinirea termenelor substanțiale prevăzute de lege pentru măsurile procesuale atrage încetarea de drept a acestora. Încetarea de drept a măsurii procesuale intervine ope legis la momentul împlinirii termenului, fără a se putea distinge în funcție de natura măsurilor procesuale. În această privință, art. 268 alin. (2) C. proc. pen. prevede neechivoc: "Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii". În anumite situații particulare, legiuitorul nu a ezitat să facă referire expresă la consecința încetării de drept a măsurii asigurătorii, în cazul împlinirii termenelor prevăzute de lege. De pildă, în cazul soluțiilor de clasare și renunțare la urmărirea penală, în funcție de temeiul clasării și de scopul urmărit, măsura asigurătorie luată în vederea reparării pagubei produse se menține pentru 30 de zile. Dacă în acest termen, calculat de la momentul comunicării clasării sau renunțării la urmărirea penală, persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, potrivit legii, măsura asigurătorie încetează de drept [art. 315 alin. (2) lit. a) și art. 318 alin. (8) C. proc. pen..] Astfel, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen., în cazul în care procesul penal se finalizează în faza de urmărire penală printr-o ordonanță de clasare, fără a fi soluționată acțiunea civilă având ca obiect recuperarea pagubei cauzate prin infracțiune, dispunându-se însă menținerea acestei măsuri - cum este cazul în prezentul dosar - măsura asigurătorie încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Din această dispoziție legală rezultă că măsura asiguratorie instituită în faza de urmărire penală finalizată prin ordonanță de clasare se menține dacă persoana vătămată se adresează instanțe civile pentru recuperarea pagubei produse prin infracțiunea care a făcut obiectul urmăririi penale. Dacă persoana vătămată renunță la recuperarea pagubei prin exercitarea acțiunii în fața instanței civile după 30 de zile de la comunicarea soluției procurorului de finalizare a procesului penal, măsura asiguratorie încetează de drept. Pornind de la natura și rațiunea instituirii măsurii sechestrului asigurător - aceea de a garanta executarea dreptului de creanță, ce ar putea fi stabilit și de a conserva patrimoniul persoanei, care ar putea fi obligată, în mod corelativ, la repararea prejudiciului astfel determinat - instanța de apel a reținut corect că termenul de 30 de zile de la comunicarea soluției de clasare curge efectiv de la data definitivării acestei soluții, indiferent că este vorba despre o soluție neatacată ori de una împotriva căreia partea interesată a exercitat plângerea la procurorul ierarhic superior și că această interpretare corespunde spiritului și literei legii, fiind conformă voinței legiuitorului la edictarea normei, respectându-se în acest mod și un echilibru procesual între părțile aflate în conflict, nefiind prea împovărătoare pentru una dintre ele, respectiv doar în beneficiul exclusiv al celeilalte părți. Pretenția recurenților, ca intimatul-pârât să fi inițiat demersul în instanță - prin promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției de clasare a procurorului de caz - pentru că numai astfel ar fi satisfăcută cerința prevăzută de art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen., este una care denaturează sensul dispoziției legale, aflat în relație cu scopul instituirii acestor măsuri asigurătorii și cu diligența pe care o depune creditorul în a-și vedea garantată executarea unei creanțe. Susținerile din recurs în sensul că persoana vătămată, pentru a beneficia de măsura asigurătorie, ar fi obligată să introducă acțiune la instanța civilă înainte ca soluția de clasare să rămână definitivă, ar conduce la eventuala coliziune a interpretării date în acest sens de recurenți prevederii legale criticate cu normele penale și constituționale, din moment ce C. proc. pen. nu stabilește o durată maximă a măsurii asigurătorii, astfel, că, în principiu, aceasta se ia până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Întrucât măsura asigurătorie se dispune în considerarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, încetarea sau schimbarea acestora trebuie să conducă la reevaluarea măsurii respective, care nu este perpetuă și imuabilă, în caz contrar aceasta afectând nu doar exercițiul dreptului fundamental prevăzut de art. 44 din Constituție, ci chiar existența și substanța acestuia. În raport cu textele normative ale C. proc. pen., respectiv cele ale art. 315, prin ordonanța de clasare procurorul dispune și în legătură cu ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii. De asemenea, art. 330 arată că în rechizitoriu poate fi inserată și propunerea de luare, menținere, revocare sau înlocuire a unei măsuri asigurătorii. Tot astfel, art. 397 alin. (2) abilitează instanța de judecată să ia, în condițiile legii, măsuri asigurătorii prin sentință, dacă admite acțiunea civilă, iar art. 404 alin. (4) lit. c) îi impune să arate în dispozitiv cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. Referitor la urmărirea penală, legiuitorul a prevăzut că dacă procurorul a emis ordonanță de clasare și a menținut măsurile asigurătorii, acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu a introdus acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției [art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen..]. Potrivit art. 316 alin. (1) C. proc. pen., ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului, sau după caz altor persoane interesate și potrivit art. 339 alin. (1) și (4) C. proc. pen., se poate face plângere în termen de 20 de zile împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, care se rezolvă de prim procurorul parchetului, iar potrivit art. 340 alin. (1) C. proc. pen., în situația în care plângerea formulată împotriva soluției de clasare a fost respinsă de prim procuror se poate face plângere în termen de 20 de zile la judecătorul de cameră preliminară. Or, în cazul admiterii plângerii formulate împotriva ordonanței de clasare și de modificare a temeiului care a fundamentat inițial soluția de clasare, ar putea dispărea chiar suportul legal al măsurilor asigurătorii care ar fi devenit utile în procesul civil. În acest context, în raport cu natura și rațiunea instituirii măsurii sechestrului asigurător - aceea de a garanta executarea dreptului de creanță ce ar putea fi stabilit și de a conserva patrimoniul persoanei care ar putea fi obligată, în mod corelativ, la repararea prejudiciului astfel determinat - instanța de apel a reținut corect că sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor reclamanților este justificat. În continuare, a reținut corect că, față de demersurile persoanei vătămate (în cauză, Statul Român intimatul-pârât din prezentul dosar) de a-și stabili și recupera creanțe în raport cu recurenții-reclamanți, prin formularea acțiunii în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu aceștia în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., termen calculat de momentul rămânerii definitive a soluției pronunțate în dosarul penal în care s-au instituit măsurile, 20.02.2023 (data comunicării soluției date împotriva ordonanței de clasare către partea civilă), măsura asiguratorie a sechestrului penal aplicată asupra bunurilor proprietatea reclamanților nu a încetat de drept. Afirmațiile recurenților în sensul că și în situația în care ar considera corectă interpretarea dată de instanța de apel, soluția de clasare ar fi rămas definitivă la expirarea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 339 alin. (4) C. proc. pen., respectiv la data de 31.01.2023, concluzia fiind că acțiunea în răspundere civilă delictuală a părții civile a fost făcută peste termenul de 30 de zile, nu poate fi primită, întrucât recurenții ignoră faptul că la data de 27.01.2023, partea civilă, intimatul-pârât din prezenta cauză, a formulat plângere împotriva Ordonanței de clasare emisă la de 06.01.2023 în dosarul nr. x/2013, aceasta fiind soluționată în sensul admiterii parțiale prin Ordonanța nr. 5D/II-2/2023 emisă la data de 6.02.2023 și comunicată părții civile la data de 20.02.2023, aceasta din urmă fiind data de la care se calculează termenul de 30 de zile prevăzut de art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen.. Cum acțiunea civilă formulată de intimatul-pârât a fost introdusă la data de 08.03.2023, înainte de expirarea termenului legal de 30 de zile, aceasta îndeplinește cerința pozitivă interpretată a contrario a art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen., (a existenței unei acțiuni în fața instanței civile) pentru a nu permite constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare invocate și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., S.C. Moticica S.R.L. și S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49 din 14 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.