ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 16.02.2021 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că au construit în perioada 2010-2013, o casă compusă din parter și două nivele, din cărămidă, acoperită cu tablă lindab, intabulată în Cartea funciară nr. x UAT Drobeta Turnu Severin, pe numele pârâților, pe terenul acestora, prin bună înțelegere și cu acordul lor, dobândind astfel un drept de superficie asupra terenului în suprafață construită de 158 m.p., aferent construcției.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 492, 494 vechiul C. civ., art. 995 C. civ., 111 din vechiul C. proc. civ., art. 35 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 833 din 02 martie 2022 Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Prin precizarea depusă la data de 02.03.2022, reclamanții au procedat la modificarea acțiunii într-o acțiune în pretenții, având ca obiect restituirea sumei de 235.000 euro, reprezentând investiția reclamanților în construirea casei situate în Drobeta Turnu Severin, bd. x, județul Mehedinți.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința nr. 33 din data de 30 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., având ca obiect pretenții, astfel cum a fost modificată, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive.

Au fost obligați în solidar reclamanții la plata către pârâți a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

I.3. Hotărârile pronunțate în apel.

Prin decizia nr. 450 din data de 11 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2021 a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 33/30.05.2023 pronunțate de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și D., a fost anulată sentința civilă atacată și a fost stabilit termen pentru evocarea fondului la data de 13.02.2024, cu citarea părților.

Prin decizia civilă nr. 339 din data de 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în rejudecare, a admis în parte cererea precizată formulată de apelanții - reclamanți B. și A. în contradictoriu cu intimații - pârâți C. și D. și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 658.500 RON reprezentând contravaloarea contribuției acestora la achiziționarea materialelor și a manoperei încorporate în imobilul-construcție proprietatea pârâților, calculată în procent de 60% din costul total de construire.

A compensat integral cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți și de pârâți cu titlu de onorarii avocațiale, respectiv cheltuieli de deplasare și a obligat pârâții la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert în sumă totală de 3.500 RON, precum și a taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.240 RON (50 RON apel și 10.190 RON fond raportat la pretențiile admise).

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 450 din data de 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs pârâții D. și C..

Împotriva deciziei civile nr. 339 din data de 15 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs atât reclamanții B. și A., cât și pârâții D. și C..

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție:

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 22 ianuarie 2025 și repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluția din data de 27 ianuarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că ambele cereri de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar recurenții-pârâți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin aceeași rezoluție s-a constatat că, în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenții-reclamanți datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.097,5 RON, achitată conform dovezilor de plată aflate la dosarul de recurs.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenții-pârâți datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.095 RON ce a fost achitată de către aceștia conform chitanței aflate la dosarul de recurs.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1 Recursul formulat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 15.10.2024

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu consecința obligării intimaților C. și D. la plata, în solidar, către recurenții-reclamanți a sumei de 1.097.500 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcție și a manoperei încorporate în imobilul construcție, proprietatea intimaților, situat în Drobeta Turnu Severin, B-dul x nr. 52A, conform suplimentului la raportul de expertiză.

După ce au prezentat pe larg considerentele reținute de instanța de apel în motivarea soluției adoptate, recurenții au susținut, subsumat primului motiv de casare invocat, anume cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., că decizia instanței de apel cuprinde considerente contradictorii câtă vreme deși reține în mod corect că pârâții nu au putut produce nicio probă cu privire la veniturile realizate în perioada edificării construcției, 2010-2015, și nici a unor economii preexistente care să le permită suportarea acestor cheltuieli suplimentare față de cele necesare întreținerii lor zilnice, apreciază, totuși, că nu poate fi negată total contribuția acestora în condițiile în care ei au fost cei care s-au ocupat efectiv de achiziționarea materialelor, de contractarea constructorului și chiar au investit și munca personală la ridicarea construcției în regie proprie, așa cum rezultă din depozițiile martorilor audiați de instanța de fond.

În opinia recurenților, această motivare este străină de natura pricinii, așa cum a fost calificată de instanța de apel cu dispozițiile art. 493 C. civ. vechi, care se referă la obligația proprietarului terenului de a plăti valoarea materialelor de construcție străine, încorporate în construcția executată și a manoperei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au precizat că acesta urmează să fie cercetat prin raportare la temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății de reclamanții-recurenți, așa cum a fost stabilit de Curtea de Apel Craiova, respectiv dispozițiile art. 493 C. civ. vechi, la probele administrate cu privire la valoarea materialelor de construcție și a manoperei încorporate în casa construită pe terenul proprietatea intimaților, așa cum a fost stabilită prin suplimentul la raportul de expertiză dispus de instanța de apel și prin prisma dovedirii faptului dacă pârâții, proprietari ai terenului pe care s-a executat construcția, au avut vreo contribuție la plata contravalorii materialelor de construcție și a manoperei încorporate în imobilul construcție aflat în litigiu.

După ce au reiterat considerentele instanței de apel referitoare la temeiul juridic al cauzei și la probatoriu administrat în cauză, cu trimiteri speciale la suplimentul la raportul de expertiză întocmit în apel, prin care expertul a stabilit că valoarea materialelor de construcție și a manoperei în anul 2014 a fost de 674.790 RON, iar în anul 2024 de 1.097.500 RON, supliment la care părțile în litigiu nu au formulat obiecțiuni, recurenții au susținut că, în mod greșit, instanța de apel i-a obligat pe pârâți doar la plata sumei de 658.500 RON, reprezentând contravaloarea contribuției acestora la achiziționarea materialelor de construcție și a manoperei încorporate în imobilul în litigiu calculată în procent de 60%.

În opinia recurenților-reclamanți, stabilirea unei cote de contribuție în cuantum de 40% din valoarea materialelor de construcție și a manoperei în favoarea pârâților răstoarnă întreaga motivare a hotărârii în care s-a reținut că pârâții nu au produs nicio probă în dovedirea contribuției financiare la achiziționarea materialelor de construcție și la plata manoperei încorporate în construcția executată în perioada 2010-2015 pe terenul proprietatea lor.

O eventuală cotă de contribuție a pârâților s-ar fi putut stabili numai în raport de valoarea de piață a imobilului, valoare net superioară dar care excede temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

În atare situație, prin aplicarea greșită a normei de drept material, în patrimoniul pârâților-intimați rămâne atât construcția de o valoare de piață ridicată, cât și cota de 40% din valoarea materialelor de construcție și a manoperei încorporate în construcție.

Concluzionând, recurenții-reclamanți au arătat că au finanțat în exclusivitate toate lucrările executate pe terenul pârâților, aceștia din urmă neavând venituri pentru ridicarea construcției în cauză, astfel că au solicitat obligarea lor la plata sumei de 1.097.500 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcții și a manoperei aferente imobilului ce face obiectul acțiunii.

II.2.2. Recursul formulat de recurenții-pârâți C. și D. împotriva deciziei civile nr. 450 din 11.12.2023 și a deciziei civile nr. 339 din 15.10. 2024.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor atacate, cu consecința rejudecării cauzei în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și al respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.

În esență, cu referire la decizia nr. 450 din 11.12.2023, recurenții pârâți au susținut că în mod nelegal instanța de apel a procedat la recalificarea, din oficiu, a obiectului cauzei, în contextul în care acesta fusese stabilit în mod expres de către reclamanți ca fiind o acțiune în pretenții prin intermediul căreia au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 235.000 euro, în temeiul dispozițiilor art. 1349 C. civ.

Recurenții consideră că, punând în discuția părților stabilirea cadrului procesual și încadrarea juridică, fără să fie investită cu un astfel de capăt de cerere, fără să existe o legătură între ceea ce s-a pus în discuție și motivele de apel formulate de reclamanți, instanța de apel a încălcat normele de drept material.

Totodată, apreciază că, în măsura în care instanța de apel ar fi constatat că se impunea calificarea juridică a cauzei, aceasta ar fi trebuit să desființeze hotărârea tribunalului și să trimită cauza spre rejudecare iar nu să soluționeze acțiunea pe fond, pe un alt temei juridic decât cel avut în vedere de către prima instanță, prevalându-se de devoluțiunea căii de atac.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat nu doar normele de drept material ci și pe cele de drept procesual, stabilind un alt context procesual, din punct de vedere normativ, nou în raport cu cel în care s-a judecat cauza pe fond la Tribunalul Mehedinți.

Recurenții mai susțin că, stabilind greșit cadrul procesual, Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 450/11.12.2023, a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune raportându-se la o stare de fapt fără corespondent în normele juridice cuprinse în C. civ.. Astfel, instanța de apel a apreciat că prescripția dreptului material la acțiune nu a intervenit, raportat la împrejurarea că reclamanții au locuit și ei în imobilul proprietatea pârâților, luând, deci, în considerare perioada în care reclamanții au locuit în imobilul respectiv, iar nu perioada în care au fost remise sumele de bani a căror restituire se solicită.

Or, fiind vorba de o acțiune în pretenții, acțiune ce nu vizează nicicum dreptul de folosință, posesia sau dreptul de a locui, reclamanta-neproprietară B. neavând nici măcar viză de flotant pe imobilul în litigiu, analiza prescripției nu poate fi făcută în raport cu aceste aspecte.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nici nu a fost indicat textul de lege care prevede că, în situația în care anumite persoane remit sume de bani altor persoane, în perioada în care cei din urmă, proprietari de teren și construcție își construiesc, peste construcția existentă, una nouă, cei dintâi au vreun drept asupra locuinței respective.

Apreciind că dispozițiile art. 493 C. civ. de la 1864, reținute de instanța de apel ca fiind temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost el formulat de reclamanți, recurenții au concluzionat în sensul că motivarea soluției de respingere a excepției prescripției nu are corespondent în lege, întrucât nu există prevedere legală care să lege prescripția, într-o astfel de situație, de ocuparea sau nu a unei părți din imobil de către una dintre părți, în contextul în care acea parte nu are drepturi asupra construcției.

De altfel, recurenții solicită să se constate că nu există nicio dovadă în sensul că între părți ar fi existat vreo înțelegere cu privire la edificarea construcției și folosirea acesteia.

Recurenții-pârâți au mai arătat că, nici dacă s-ar avea în vedere cadrul juridic stabilit de Curtea de Apel Craiova nu poate fi acceptat modul de soluționare a excepției întrucât nici în ipoteza reglementată de art. 493 C. civ. de la 1864 nu există nicio prevedere legală care să permită analizarea prescripției prin raportare la folosirea construcției proprietatea exclusivă a pârâților de către reclamanții neproprietari.

Subsumat unei alte critici, recurenții pârâți consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că norma juridică incidentă în cauză este cea prevăzută de art. 493 C. civ. de la 1864.

În acest sens au arătat că, pentru a opera accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 493 din vechiul C. civ., trebuia să se facă, în primul rând, dovada "constructorului" de bună sau de rea-credință, în funcție de conjunctură.

Raportându-se la ipoteza constructorului de bună-credință, pe care recurenții au considerat că instanța de apel, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., și-a întemeiat încadrarea juridică, aceștia au arătat faptul că potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie "Constructorul este de bună-credință, dacă a executat construcțiile, plantațiile, lucrările, crezând că este proprietarul terenului."

În cauză nu este incidentă această ipoteză, cu atât mai mult ipoteza constructorului de rea-credință, în contextul în care reclamanții nu aveau posesia terenului, întrucât locuiau în Italia, și nici nu au ocupat, în mod abuziv, terenul recurenților-pârâți, motiv pentru care aceștia din urmă au apreciat că situația de fapt din prezenta cauză nu relevă incidența textelor de lege ce reglementează accesiunea imobiliară artificială, împrejurarea că recurenții-reclamanți susțin că, în perioada 2010-2015, cu sumele de bani trimise de ei din Italia, intimații-pârâți au ridicat o casă nefiind de natură a justifica incidența acestei instituții de drept civil.

Au mai arătat recurenții-pârâți că, prin probele administrate, reclamanții nu au reușit să demonstreze că această casă, la valoarea la care a fost ridicată, a fost construită cu banii trimiși de ei din Italia, nu au reușit să demonstreze nici măcar dacă, în perioada respectivă, au realizat venituri ridicate, de circa 500 euro/lună și nici care au fost sursele lor de venit.

În ceea ce privește dispoziția instanței ca pârâții să facă dovada veniturilor din perioada respectivă, recurenții-pârâți au invocat faptul că cel ce ridică o pretenție, trebuie să o dovedească, or ei nu au avut această calitate și nici această obligație.

Recurenții-pârâți au susținut că nu cunosc raționamentul în temeiul căruia instanța de apel a apreciat că, într-o astfel de situație, prescripția nu operează de la data remiterii sumelor de bani pretinse, ci de la data când reclamanții nu au mai locuit în imobilul respectiv.

Chiar și în contextul avut în vedere de instanța de apel privind aplicabilitatea dispozițiilor ce reglementează accesiunea imobiliară, recurenții-pârâți au solicitat să se constate că reclamanții nu au făcut dovada că ei, cu banii lor (materializați în materiale și manoperă) au construit casa pârâților care, conform dovezilor existente la dosar, acte și martori, a fost edificată de aceștia din urmă pe terenul lor, astfel că nu se poate da eficiență absolută probelor ce relevă că, în perioada în care era în Italia, fiul pârâților a trimis bani în România (nicio probă nu relevă că reclamanta B. a remis vreo sumă) strict pentru edificarea acestei case.

Nu există convenții scrise sau nescrise, nu există nimic care să releve că reclamanții au construit, cu materialele lor, vreo casă pe terenul proprietatea recurenților-pârâți.

Concluzionând, recurenții-pârâți au arătat că probele ce relevă că reclamantul le-a remis sume în intervalul de timp în care pârâții și-au construit casa nu dovedesc că aceasta a fost ridicată cu banii reclamantului și nu se înscriu în exigențele textului de lege ce reglementează accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 493 C. civ. vechi, temeiul juridic avut în vedere de către Curtea de Apel Craiova.

În contextul în care probatoriul administrat relevă că reclamanții au trimis în țară, în perioada 2010-2015, circa 26.000 euro, recurenții-pârâți au contestat aportul stabilit de către instanța de apel de aproximativ 160.000 euro hotărârea recurată fiind nelegală întrucât s-a acordat reclamanților o sumă ce este egală cu valoarea casei la data la care a fost construită, dar susținând că acel cuantum este doar 60% din valoarea totală, în timp ce din expertiză rezultă altceva.

Pentru aceste motive, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii pe excepție, cu cheltuieli de judecată la fond, în apel și în recurs.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. La data de 20 februarie 2025 recurenții-pârâți C. și D. au depus întâmpinare, prin poșta electronică, prin care au invocat excepția nulității recursului formulat de reclamanții B. și A., iar pe fond au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, recurenții-pârâți au arătat că deși generic acesta a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile pe care recurenții-reclamanți și-au întemeiat motivarea recursului nu cuprind motive de nelegalitate ci, strict, motive de netemeinicie, grefate, în accepțiunea recurenților, pe greșita interpretare a probelor administrate.

Pe fond, au arătat că argumentele recurenților-reclamanți sunt lipsite de substanță, aceștia construindu-și apărarea pe faptul că pârâții nu au făcut dovada veniturilor avute în perioada în care aceștia au construit casa, în contextul în care reclamanții nu au reușit să facă dovada veniturilor lor, din perioada respectivă, nici a vreunei sume clare pe care au trimis-o în România, cu excepția sumei de circa 26.000 euro rezultată din înscrisurile administrate în cauză, fără însă a se cunoaște destinația acesteia.

Au arătat pârâții faptul că nu a rezultat că sumele de bani trimise în țară în acel interval de timp ar fi fost folosite integral sau într-un anumit procent la edificarea construcției proprietatea lor, iar reținerea unei cote de 60% în favoarea reclamanților ca participație la edificarea proprietății pârâților nu a fost probată.

II.3.2. La data de 03 martie 2025, prin poștă, recurenții-reclamanți B. și A. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește soluția instanței de apel privind excepția prescripției, reclamanții au arătat că aceștia au locuit la etajul 2 al construcției, chiar și pe parcursul derulării procesului, până în aprilie 2023 când pârâții au schimbat yala imobilului și nu i-au mai permis reclamantei accesul în locuință.

Având în vedere faptul că reclamanții ocupau și locuiau efectiv în imobilul în litigiu nu avea cum să fie împlinit termenul de prescripție la data de 16.02.2021, data promovării cererii de chemare în judecată.

Reclamanții au arătat că în mod corect și cu respectarea normelor legale instanța de apel a calificat temeiul juridic al acțiunii având în vedere și faptul că prin apelul formulat nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță.

De asemenea, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că reclamanții au finanțat construcția imobilului ce face obiectul litigiului, în timp ce pârâții nu au putut furniza nicio probă din care sa rezulte ca ei ar fi avut venituri constante sau sume preexistente care sa le permită să construiască casa în discuție.

Raportat la aceste considerente, s-a susținut că prezumția legală relativă prevăzută de art. 492 C. civ. vechi a fost răsturnată de reclamanți care au dovedit finanțarea executării construcției.

Referitor la susținerilor pârâților cu privire la aplicabilitatea art. 493 C. civ. vechi, reclamanții au arătat că norma legală reglementează obligațiile-proprietarului terenului (pământului) care a făcut construcții, plantații cu materiale străine și care datorează plata valorii materialelor și daune interese fără ca proprietarul materialelor sa aibă dreptul a le ridica.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei civile nr. 339/15.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel reclamanții au susținut că nu pot fi primite criticile pârâților referitoare la suma acordată de instanța de apel întrucât nu se arată în ce mod au fost încălcate dispozițiile de drept substanțial de către instanța de judecată.

II.3.3. La data de 17 aprilie 2025, prin poștă, recurenta-reclamantă B. a depus răspuns întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâții C. și D..

În susținerea excepției, reclamanta a arătat că, în ansamblul lor, criticile aduse celor două decizii vizează chestiuni generale axate pe norme de drept procesual fără a se arata în concret norma de drept material care a fost încălcată sau greșit aplicată pentru a atrage incidența motivului de casare invocat respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul ca cauzei, recurenta-reclamantă a reiterat susținerile din memoriul de recurs și din întâmpinare, susținând că imobilul a fost construit de către pârâți cu finanțarea exclusivă a celor doi reclamanți în perioada de 6 ani (2010-2015) cât au lucrat în Italia în timp ce singurul venit al pârâților în aceeași perioadă a fost salariul minim pe economie realizat de către pârât.

Deși instanța a pus în vedere pârâților intimați să aducă dovezi din care să rezulte veniturile, aceștia nu au putut proba proveniența banilor pentru finanțarea construcției în contextul în care această sarcină a dovedirii mijloacelor financiare cu care pârâții intimați au ridicat construcția izvorăște din dispozițiile art. 492 C. civ. vechi text care instituie prezumția relativă potrivit căreia construcțiile și plantațiile sunt făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa "până ce se dovedește din contra".

În ceea ce privește excepția prescripției a arătat reclamanta faptul că a fost în mod corect soluționată de către instanța de apel, având în vedere și faptul că, potrivit cărții sale de identitate depuse în dosar, recurenta a avut până în anul 2020 domiciliul stabil în casa în litigiu.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

III.1. În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind, și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

III.1.1. În contextul reperelor teoretice enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți, deși părțile s-au prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în aceste cazuri de casare a unei hotărâri judecătorești.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În sensul textului legal citat, viciile motivării unei hotărâri se referă la lipsa motivării, motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii, respectiv, argumente care nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii.

Raportat la acest caz de casare, în speță, recurenții reclamanți ar fi trebuit să invoce și să demonstreze incidența uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, or, din examinarea cererii de recurs formulate, Înalta Curte constată că, deși afirmă caracterul contradictoriu și străin de natura pricinii al unui considerent al deciziei atacate, susținerile recurenților au fost doar formal circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ele constituind, în realitate, critici la adresa modului în care instanța de apel a analizat și interpretat elementele factuale ale cauzei și probele administrate.

În concret, reținând că este învestită cu o acțiune în pretenții având ca temei juridic accesiunea imobiliară artificială, prin care reclamanții solicită restituirea sumelor de bani puse la dispoziția pârâților pentru achiziționarea materialelor de construcție și pentru plata manoperei necesare edificării pe terenul proprietatea lor a unei construcții în regie proprie, instanța de apel a constatat că se află în situația unei aplicări particulare a textului art. 493 C. civ. de la 1864 (câtă vreme nu se invocă folosirea de către pârâți, proprietarii pământului care au făcut construcția, a unor materiale propriu-zise, străine, ci utilizarea de către aceștia a resurselor financiare puse la dispoziția lor de către reclamanți pentru achiziționarea acestora), soluționarea pretențiilor deduse judecății presupunând stabilirea în concret a contribuției efective pe care părțile au avut-o la edificarea imobilului, în condițiile în care fiecare dintre acestea pretinde contribuția proprie exclusivă, contestând implicarea celeilalte.

În acest sens, Curtea de apel a reținut că, în perioada 2010-2021, între părțile litigante, părinți, respectiv, fiu și noră, au existat raporturi de familie în virtutea cărora a intervenit o convenție tacită, în sensul ca reclamanții să realizeze venituri din muncă în străinătate iar pârâții să se ocupe de îngrijirea nepotului lor și de edificarea unei construcții care să corespundă necesităților locative și economice ale tuturor membrilor familiei.

Valorificând materialul probator administrat în cauză (înscrisuri, depozițiile martorilor și propriile recunoașteri ale pârâților) și făcând aplicarea dispozițiilor art. 327-329 C. proc. civ. ce reglementează prezumțiile ca mijloc de probă, instanța de apel a stabilit că, în perioada de referință, doar reclamanții erau angajați în muncă și realizau venituri constante, pârâții nefiind nici salariați, nici beneficiari de pensie sau alte venituri periodice, că reclamanții au transferat constant și periodic sume în valută în contul pârâților, peste necesitățile de creștere ale unui copil, fiind chiar recunoscută expres de către pârâți o contribuție financiară a reclamanților în valoare de 12.000 euro, ceea ce a condus la concluzia că reclamanții au susținut din venituri proprii realizarea lucrărilor de construcție a imobilului casă.

Corelativ, susținerea pârâților potrivit căreia costurile de construire ar fi fost suportate exclusiv din surse proprii a fost înlăturată ca neîntemeiată, instanța de apel reținând că aceștia nu au putut produce nicio dovadă credibilă privind veniturile realizate în perioada ridicării construcției și nici a unor economii preexistente care să le permită suportarea acestor cheltuieli suplimentare întreținerii lor zilnice.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care din probele administrate a rezultat că pârâții s-au ocupat efectiv de achiziționarea materialelor și de contractarea constructorului și chiar au învestit muncă personală la ridicarea construcției în regie proprie, se justifică recunoașterea în favoarea lor a unei contribuții proprii la edificarea imobilului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a asimilat munca depusă de pârâți la ridicarea construcției unei contribuții în natură, cu efect direct asupra cuantificării cotelor de contribuție, apreciind că în soluționarea echitabilă a pretențiilor deduse judecății trebuie să se țină cont de natura și valoarea ambelor tipuri de contribuții, atât a celei financiare, venite din partea reclamanților, cât și a celei fizice, venite din partea pârâților.

Mai exact, câtă vreme pârâții au contribuit în mod semnificativ la edificarea construcției, printr-o implicare activă, constantă și esențială, fără de care construcția nu ar fi putut fi realizată, instanța a apreciat că aceasta este susceptibilă de evaluare și se impune a fi reținută ca atare și avută în vedere la stabilirea cotelor de contribuție a părților la ridicarea construcției.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că aprecierea instanței de apel cu privire la contribuția pârâților la edificarea construcției în litigiu, dedusă din împrejurarea că aceștia s-au ocupat efectiv de achiziționarea materialelor și de contractarea constructorului, investind și munca proprie în ridicarea construcției ar fi străină de natura pricinii și, totodată, contrară considerentului în care reținuse că pârâții nu au putut produce nicio probă cu privire la veniturile realizate în perioada edificării construcției, 2010-2015, și nici a unor economii preexistente care să le permită suportarea acestor cheltuieli suplimentare față de cele necesare întreținerii lor zilnice, recurenții își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei și a probelor administrate și de modul în care acestea au fost valorificate în soluționarea pretențiilor deduse judecății, recurenții considerând, în esență, că, atât timp cât s-a dovedit că pârâții nu dispuneau de mijloacele financiare necesare edificării unei construcții, iar instanța a reținut în mod explicit acest aspect, recunoașterea în favoarea lor a unei cote de contribuție la ridicarea imobilului, în considerarea muncii depuse, contrazice constatarea anterioară, fiind, în același timp, străină de natura cauzei.

Însă, faptul că motivarea soluției criticate nu coincide cu aprecierile și susținerile formulate de reclamanți pe parcursul procesului nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei atacate care să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., simpla afirmație în sensul că hotărârea ar cuprinde considerente contradictorii și străine de natura pricinii, neînsoțită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că aceste ipoteze normative ar fi aplicabile în cauză, nefiind suficientă pentru a justifica incidența motivului de casare invocat.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenții erau ținuți să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteze de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu și străin de natura pricinii al considerentelor contestate, respectiv să demonstreze că acestea se exclud reciproc și că nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii.

Or, recurenții fac doar trimiteri la chestiuni de fapt, ce rezultă din modalitatea de apreciere a probelor, opunând argumentelor reținute de instanța de apel propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, o asemenea modalitate de motivare a recursului excluzând incidența cazului de casare mai sus menționat. Aspectele invocate nu pot fi cenzurate întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, instanța de recurs fiind ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, contrar susținerilor recurenților, din cuprinsul deciziei atacate rezultă cu evidență că, în realitate, soluția adoptată își găsește corespondent deplin în argumentele de fapt și de drept cuprinse în considerentele la care aceștia fac referire, considerente care lămuresc toate aspectele esențiale ale cauzei, în raport cu temeiul de drept al pretențiilor deduse judecății, art. 493 C. civ. de la 1864, și care nu se exclud ci, dimpotrivă, converg în totalitate către concluzia reținută de instanța de apel în sensul că, deși pârâții nu dispuneau de mijloacele financiare necesare pentru a putea suporta ridicarea unei construcții, au contribuit totuși la edificarea imobilului, această contribuție, materializată în munca fizică directă prestată, probată prin declarațiile martorilor, fiind aptă să genereze efecte juridice din perspectiva pretențiilor deduse judecății în cauză, le la care recurenții fac referire

În aceste circumstanțe, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținerile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul contradictoriu și străin de natura pricinii al considerentelor deciziei atacate apar ca fiind pur formale, făcute doar pentru a justifica posibilitatea exercitării de către aceștia a căii extraordinare de atac a recursului, neputând fi circumscrise unor veritabile critici de nelegalitate îndreptate împotriva raționamentului instanței de apel. Prin urmare, ele nu sunt apte de încadrare în motivul de casare strict reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., astfel că nu pot fi cenzurate de instanța de control judiciar.

Nici criticile subsumate de recurenții reclamanți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate susceptibile de analiză în recurs.

În esență, reiterând considerentele hotărârii apelate referitoare la temeiul juridic al cauzei și la probatoriul administrat, cu trimiteri speciale la suplimentul la raportul de expertiză întocmit în apel, prin care expertul a stabilit că valoarea materialelor de construcție și a manoperei în anul 2014 a fost de 674.790 RON, iar în anul 2024 de 1.097.500 RON, recurenții au susținut, pe de o parte, că în mod greșit, instanța de apel i-a obligat pe pârâți doar la plata sumei de 658.500 RON, reprezentând contravaloarea contribuției acestora la achiziționarea materialelor de construcție și a manoperei încorporate în imobilul în litigiu, calculată în procent de 60%, iar, pe de altă parte, că stabilirea unei cote de contribuție în cuantum de 40% din valoarea materialelor de construcție și a manoperei în favoarea pârâților este contrară probelor în raport cu care însăși instanța de apel a reținut că pârâții nu au avut nicio contribuție financiară la achiziționarea materialelor de construcție și la plata manoperei încorporate în construcția executată în perioada 2010-2015 pe terenul proprietatea lor.

Totodată, au susținut că o eventuală cotă de contribuție a pârâților s-ar fi putut stabili numai în raport cu valoarea de piață a imobilului, valoare net superioară dar care excede temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, solicitând să se constate că, prin aplicarea greșită a normei de drept material, practic, în patrimoniul pârâților-intimați rămâne atât construcția de o valoare de piață ridicată, cât și cota de 40% din valoarea materialelor de construcție și a manoperei încorporate în construcție.

Reiterând susținerea potrivit căreia au finanțat în exclusivitate toate lucrările executate pe terenul pârâților, aceștia din urmă neavând venituri pentru ridicarea construcției în cauză, recurenții reclamanți au solicitat obligarea lor la plata sumei de 1.097.500 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcții și a manoperei aferente imobilului ce face obiectul acțiunii.

Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

În speță, soluția pronunțată în apel, de admitere în parte a acțiunii cu consecința obligării pârâților la plata către reclamanți a sumei de 658.500 RON reprezentând contravaloarea contribuției acestora la achiziționarea materialelor și a manoperei încorporate în imobilul-construcție proprietatea pârâților, calculată în procent de 60% din costul total de construire, a avut la bază constatarea împrejurării că, deși pârâții nu au avut nicio contribuție financiară la edificarea imobilului în litigiu, munca depusă de aceștia la ridicarea construcției și implicarea în achiziționarea materialelor de construcție și în contractarea constructorului se constituie într-o formă de contribuție proprie la edificarea construcției, evaluată de instanța de apel la un procent de 40% din costul total de construire.

Or, câtă vreme argumentele ce susțin soluția adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părților, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanța de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurenți prin motivele de recurs, anterior prezentate, vizează exclusiv modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenții nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deși au invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu au indicat în concret dispozițiile legale presupus încălcate, referindu-se exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecații nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanța de apel ar fi încălcat prin soluția adoptată normele legale, recurenții fiind nemulțumiți doar de concluzia la care a ajuns instanța devolutivă cu privire la contribuția părților la edificarea construcției, chestiuni care, în mod evident, țin de aprecierea instanței, neputând fi verificate de instanța de recurs.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de aceștia.

III.1.2. În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de recurenții pârâți D. și C., argumentată de reclamanți prin aceea că, în ansamblul lor, criticile aduse celor două decizii vizează chestiuni generale, fără a se arata în concret norma de drept material care a fost încălcată sau greșit aplicată pentru a atrage incidența motivului de casare invocat, respectiv, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurenții pârâți nu au făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-au dezvoltat subsecvent indicării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră uneori improprie, cu referiri vaste la situația de fapt și la materialul probator administrat, fără a face distincție între normele de drept material și cele de drept procesual, presupus încălcate, și amestecând mai multe ipoteze distincte. Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăși, la aplicarea sancțiunii nulității acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", reiese obligația instanței de a verifica dacă și în ce măsura motivele expuse de parte, în susținerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conține.

Or, din analiza conținutului motivelor de recurs expuse de recurenții pârâți, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul lor se regăsesc și susțineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenții reproșează instanței devolutive, între altele, modificarea cadrului procesual în apel, sub aspectul cauzei acțiunii deduse judecății, cu depășirea limitelor învestirii stabilite prin motivele de apel, calificarea juridică greșită a cererii de chemare în judecată și, în raport cu aceasta, soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva stabilirii momentului de la care a început să curgă prescripția, aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză precum și a unor prevederi legale procedurale, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel, ce pot fi formal încadrate în motivele de casare reglementate la pct. 5 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indicate, de altfel, parțial, și în memoriul de recurs.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâți, aceasta fiind inciden