ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2816/2024

Ședința publică din data de 10 decembrie 2024

I. Circumstantele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 20 noiembrie 2007, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Serviciul de Telecomunicații Speciale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, să se dispună obligarea pârâților la a-i lăsa pe reclamanți în deplină proprietate și liniștită posesie cu privire la terenul în suprafața de 589,85 mp situat în București, Splaiul Independenței, nr. 329, sect. 6 (fost str. x, fosta Șos. x), precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 05 octombrie 2018, instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale, în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general.

Prin încheierea de ședință din 05 aprilie 2019, instanța a respins cererea de chemare în garanție a Guvernului României formulată de chematul în garanție Municipiul București prin primarul general, ca inadmisibilă.

Prin cererea depusă la data de 09 octombrie 2020, reclamanții au precizat acțiunea în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 589,85 mp situat în București, Splaiul Independenței nr. 329 Sector 6 (fost Intrarea Proverbului nr. 42, fost Șoseaua x), identificat și localizat conform expertizei D., iar, în subsidiar, în ipoteza imposibilității restituirii în natură, obligarea în solidar a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și a Serviciului de Telecomunicații Speciale la plata contravalorii terenului, respectiv a sumei de 231.981euro în echivalent ron, conform expertizei E..

Reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1023 din 18 iunie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale București; a respins excepția tardivității cererii de chemare în garanție a Municipiului București, prin primarul general, invocată de chematul în garanție; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul București, prin primarul general, invocată de acesta; a admis excepția tardivității cererii modificatoare invocată de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale București; a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, și Serviciul de Telecomunicații Speciale București, ca neîntemeiată; a respins cererea modificatoare formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și Serviciul de Telecomunicații Speciale București, ca fiind tardiv formulată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale București, în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 839 A din 07 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1023 din 18 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Serviciul de Telecomunicații Speciale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și intimatul-chemat în garanție Municipiul București, prin primarul general; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins excepția de tardivitate a cererii modificatoare din 09 octombrie 2020, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 238.981 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea imobilului teren în suprafață de 589,85 m.p. situat în București, Splaiul Independenței nr. 329 (fostă str. x, fostă Șoseaua x), datorată din culpe egale; a admis cererea de chemare în garanție; a obligat chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, la plata către pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale a sumei de 119.490, 50 euro, echivalent în RON la data plății; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 15.742 RON, cheltuieli de judecată la prima instanță; a obligat chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, la plata către pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale a sumei de 7.871 RON, cheltuieli de judecată la prima instanță; a păstrat în rest sentința civilă apelată; a obligat intimații-pârâți, în solidar, la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 11.236 RON, cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimatul-chemat în garanție Municipiul București, prin primarul general, la plata către intimatul-pârât Serviciul de Telecomunicații Speciale a sumei de 5.618 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 839 A din 07 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, au declarat recurs principal pârâții Serviciul de Telecomunicații Speciale București, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, iar recurs incident au declarat reclamanții A., B. și C..

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație, secția I civilă la data de 12 martie 2024 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluția din 21 martie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor principale declarate de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale și chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., aceeași măsură fiind valabilă și pentru recursul principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la data de 11 martie 2024, prin fax, și recursul incident declarat de reclamanții A., B. și C., la data de 17 aprilie 2024.

II.1.1. Recursul principal declarat de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale București a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 1023 din 18 iunie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul admiterii excepției tardivității cererii modificatoare a acțiunii introductive și respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., prin soluția de calificare a cererii intimaților-reclamanți depusă la data de 09 octombrie 2020 ca cerere precizatoare, de vreme ce prin această cerere s-a suplimentat obiectul cererii de chemare în judecată cu un capăt subsidiar de cerere, și anume obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și a Serviciului de Telecomunicații Speciale la plata contravalorii terenului, respectiv a sumei de 231.981 euro, în ipoteza imposibilității restituirii în natură.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a menționat că, prin hotărârea atacată, instanța de apel nu a indicat motivele pentru care a înțeles să înlăture susținerile recurentului-pârât referitoare la faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului București, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Serviciul de Telecomunicații Speciale, apelanții-reclamanți cunoscând de la acel moment că pe terenul situat în Splaiul Independenței, nr. 323 A, București, (fost Splaiul Independenței, nr. 329, fostă str. x, fostă Sos. x), identificat prin numărul cadastral x, din care face parte și imobilul în litigiu, este amplasat sediul central al Serviciului de Telecomunicații Speciale București.

Mai mult, instanța de apel nu a indicat nici motivele pentru care a înlăturat susținerile Serviciului de Telecomunicații Speciale referitoare la faptul că textul art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. vizează ipoteza în care se revendică un bun care este distrus, pierdut sau înstrăinat în timpul procesului de către pârât.

Or, intimații-reclamanți au cunoscut chiar de la data promovării cererii de chemare în judecată faptul că instituția recurentă a exercitat atributul posesiei asupra imobilului în litigiu, neîntrerupt, de la momentul emiterii H.G. nr. 258/1996 privind transmiterea în administrarea Serviciului de Telecomunicații Speciale a terenului în suprafață de 26.000 mp din care face parte și imobilul în litigiu, și până în prezent.

A precizat că imobilul indicat este înscris în inventarul bunurilor proprietate publică a statului si în administrarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, în prezent fiind identificat în Anexa nr. 44 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările si completările ulterioare.

Ceea ce instanța de apel avea de analizat cu prioritate era calificarea cererii intimaților-reclamanți depusă la data de 09 octombrie 2020, însă, în mod eronat, aceasta a cercetat mai întâi existența dreptului la despăgubiri al intimaților-reclamanți.

În plus, au arătat că obiectul cererii de chemare în judecată este revendicare, prin comparare de titluri, acțiune în cadrul căreia instanța de apel nu a analizat sub nicio formă titlul de proprietate al statului și nici actul normativ în baza căruia instituția recurentă a dobândit dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care titlul de proprietate al intimaților-reclamanți ar avea prioritate față de titlul de proprietate al statului și cel în baza căruia instituția noastră deține dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu.

Din contră, instanța de apel a prezentat numai argumente care conduc la validarea titlului de proprietate al intimaților-reclamanți.

În referire la aplicabilitatea dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a apreciat că cererea reclamanților formulată la data de 09 octombrie 2020 ar avea caracteristicile unei cereri precizatoare a acțiunii, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând trimitere la pagina 26 din considerentele deciziei atacate și la pagina 3 din cererea de chemare în judecată din care rezultă că intimații-reclamanți au cunoscut în concret situația terenului revendicat încă de la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București.

Prin urmare, cererea acestora depusă la data de 09 octombrie 2020 este o veritabilă cerere de modificare a cererii de chemare în judecată ce a avut ca obiect revendicare imobiliară cu o cerere având ca obiect revendicare imobiliară sau despăgubiri, care nu a fost formulată cu respectarea condițiilor impuse de art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., invocând sub acest aspect decizia nr. 4124 din 29 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2013, precum și doctrina de specialitate.

În situația în care instanța de recurs va aprecia că se impune totuși admiterea cererii intimaților-reclamanți de acordare a despăgubirilor, a solicitat să se constate faptul că este necesară diminuarea cuantumului despăgubirilor la achitarea cărora instituția recurentă a fost obligată, în solidar cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 238.981 euro, reprezentând contravaloarea bunului imobil revendicat, stabilită prin raportul de expertiză tehnică-judiciară întocmit de domnul expert E., deși prin cererea modificatoare depusă la data de 09 octombrie 2020, intimații-reclamanți au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în solidar cu Serviciul de Telecomunicații Speciale la achitarea sumei de 231.981 euro, cu încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, la dosarul cauzei a fost depus și raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul-parte încuviințat de instanță, domnul F., în care a fost stabilită o valoare de 183.278 euro a imobilului în litigiu.

În ceea ce privește soluția instanței de apel referitoare la dreptul intimaților-reclamanți la acordarea de despăgubiri bănești, a făcut trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată care este revendicare imobiliară, prin comparare de titluri, precizând că instanța de apel a analizat strict titlul de proprietate al intimaților-reclamanți, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, admițând cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta ar fi fost precizată la termenul din data de 09 octombrie 2020, cu mult peste primul termen de judecată acordat în cauză.

Cum corect a arătat instanța de fond, terenul revendicat a intrat în domeniul public al statului și face parte din patrimoniul administrat de Serviciul de Telecomunicații Speciale, iar actul normativ în baza căruia Serviciul de Telecomunicații Speciale a dobândit dreptul de administrare asupra terenului în suprafață de 589,85 mp situat în București, Splaiul Independenței, nr. 329 sector 6 (în prezent București, Splaiul Independenței nr. 323 A, sector 6), este unul valabil.

Astfel, H.G. nr. 258/1996 a fost elaborată, avizată și prezentată organelor în drept spre adoptare conform procedurilor legale privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și a dobândit valoare juridică, deoarece a fost adoptată în temeiul dreptului obiectiv și în limitele acestuia. Prin urmare, este total eronată afirmația făcută de intimații-reclamanți la judecarea fondului cauzei, potrivit căreia respectiva hotărâre nu mai există și nu mai produce efecte juridice.

În speță, apelanții-reclamanți au invocat drept titlu de proprietate sentința civilă nr. 202 din 06 martie 1995, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care instanța a obligat pârâtul să-i lase domnului G., autorul apelanților-reclamanți, imobilul în suprafață de 589,85 mp situat în Intrarea Poverbului nr. 42, București.

Prin această sentință, instanța a arătat că, prin sentința civilă nr. 789/1991, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, s-a constatat că domnul G. este proprietar asupra terenului în suprafață de 625 mp situat în Intrarea Poverbului nr. 42, București; a mai indicat instanța că, prin Decretul nr. 146/1983, terenul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului, însă scopul utilității publice a exproprierii nu a impus folosirea întregii suprafețe de teren. Prin urmare, a dispus obligarea pârâtului la restituirea terenului în suprafață de 589,85 mp, domnului G., autorul apelanților-reclamanți din prezentul dosar.

A subliniat că sentința civilă nr. 789 din 28 februarie 1991, a fost pronunțată în dosarul nr. x/1990 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, care a avut ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și în care domnul G. a solicitat instanței să constate că a cumpărat imobilul situat în Intrarea Proverbului nr. 42, București, de la numitul H., fiind depusă la dosar chitanța cu care s-a cumpărat terenul în 1957, dovada achitării de atunci, la zi, a impozitului pentru circa financiară și hotărârea prin care s-a constatat calitatea de constructor de bună credință a lui I. pe acest teren.

Este adevărat că apelanții-reclamanți A., B. și C. au depus la dosarul cauzei actul de vânzare-cumpărare în baza căruia numitul H. a obținut terenul de la J., autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat cu nr. x din 1946, însă nu și documentul în baza căruia J. ar putea face dovada dreptului său de proprietate.

A precizat că hotărârile pronunțate în respectivele dosare nu îi sunt opozabile, întrucât nu a fost parte în dosarele nr. x/1990 și nr. y/1994, iar în cadrul acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri are preferabilitate titlul care este înscris în cartea funciară, însă imobilul în litigiu este înscris în cartea funciară având ca titular al dreptului de proprietate Statul Român, iar titular al dreptului de administrare, Serviciul de Telecomunicații Speciale.

Astfel, H.G. nr. 258/10.04.1996, în conformitate cu care instituția recurentă exercită dreptul de administrare asupra terenului în litigiu, are preferabilitate față de titlul apelanților-reclamanți, apelul acestora urmând a fi respins, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 1023 din 18 iunie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la achitarea cărora a fost obligată, reprezentând onorariu de avocat pentru cele două stadii procesuale (fond și apel), a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de niciun argument invocat de Serviciul de Telecomunicații Speciale în sensul diminuării cuantumului respectivului onorariu.

Or, raportat la numărul termenelor de judecată acordate în cauză, a considerat că se impune cenzurarea onorariului solicitat de domnul avocat al intimaților-reclamanți.

II.1.2. Recursul principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în vederea respingerii apelului declarat de reclamante, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel a infirmat raționamentul instanței de fond, potrivit căruia cererea precizatoare formulata la data de 09 octombrie 2020, prin care reclamanții au solicitat, în subsidiar, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a terenului în cauză, obligarea în solidar a pârâților la plata contravalorii terenului, reprezintă o cerere modificatoare, în sensul prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., și, pe cale de consecință, cererea a fost formulată tardiv.

Instanța de apel, reținând incidența prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a apreciat că reclamanții nu au formulat o cerere modificatoare, ci o cerere precizatoare, fiind exceptată de la regula care impune depunerea cererii, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat.

Cum în speță nu a fost exprimat un astfel de acord, cererea de judecată nu putea fi modificată după trecerea termenului menționat la alin. (1) al art. 204 C. proc. civ., sens în care cererea modificatoare este tardivă.

A susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat că solicitarea reclamanților s-ar înscrie in ipoteza descrisă de art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., asimilând momentul comunicării raportului de expertiză judiciară topografică cu situația în care bunul care face obiectul acțiunii este pierdut sau piere în cursul procesului.

Din analiza elementelor speței, rezultă că reclamanții aveau cunoștința încă de la introducerea acțiunii sau măcar ar fi trebuit să anticipeze faptul că terenul în cauză nu îndeplinește condițiile pentru a fi restituit în natură.

Un argument în acest sens este faptul că reclamanții au chemat în judecată, pe lângă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pe administratorul terenului, și anume Serviciul de Telecomunicații Speciale.

Or, obiectul de activitate al acestuia este de notorietate și reclamanții aveau posibilitatea de a anticipa, chiar și în lipsa unui raport de expertiză topografică, faptul că terenului i s-a dat o afectațiune aparte, specifică domeniului de activitate al administratorului Serviciului de Telecomunicații Speciale, astfel că restituirea în natură a acestuia era imposibilă.

Un alt argument deciziv, înlăturat de către instanța de apel cu o motivare sumară, este acela că reclamanții au solicitat, încă de la momentul încuviințării probei cu expertiza topografică, introducerea unui obiectiv ce a vizat stabilirea valorii de circulație a terenului revendicat, deși obiectul cererii de chemare în judecată privea în mod exclusiv restituirea în natură a terenului.

Așadar, în speță, nu operează ipoteza pierderii sau pieirii obiectului acțiunii în cursul desfășurării judecații cauzei și că reclamanții cunoșteau ori puteau anticipa, încă de la declanșarea litigiului, starea de fapt cu privire la terenul în cauză.

Pe cale de consecință, niciunul dintre argumentele expuse de instanța de apel pentru depunerea de către reclamanți a cererii modificatoare după trecerea termenului prevăzut de C. proc. civ. nu este întemeiată, iar cererea este tardivă, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de fond.

Recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanței de apel este eronată și în ceea ce privește obligarea acestuia, în solidar, cu intimatul-pârât Serviciul de Telecomunicații Speciale la plata către apelantele-reclamante a cheltuielilor de judecată, de vreme ce nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului, context în care nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate ulterior cauzei la care fac referire reclamanții, neexistând culpa procesuală.

Cu privire la onorariul de avocat (pentru fazele de fond si apel), la plata căruia au fost obligați pârâții, în solidar, a considerat că instanța de apel ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar dacă pârâtul a căzut în pretenții, aceasta nu presupune aplicarea automată a art. 453 C. proc. civ., prin acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantumul solicitat, fără o verificare prealabilă a caracterului rezonabil, real și necesar al acestora. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat anumite criterii pe care judecătorul este îndreptățit să le aibă în vedere atunci când este investit cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Art. 451 alin. (2) C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justitiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Prin aplicarea prevederilor mai susmenționate, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate (drept urmare, clientul va plați avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acesteia.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 453 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Or, cheltuielile de judecată solicitate sunt într-un cuantum disproporționat față de munca depusă de apărătorul reclamanților în instrumentarea cauzei, în condițiile în care judecata apelului a presupus doar 2 termene de judecată, primul constând în amânarea judecății cauzei pentru depunerea taxei de timbru.

Cu toate acestea, onorariul avocatului în faza de apel este jumătate din cuantumul onorariului de avocat pentru faza de fond a litigiului, subliniind că dacă în cazul onorariului de avocat în faza de fond, instanța de apel a reținut că acesta ar fi corespunzător complexității cauzei și activității desfășurate de avocat, în cazul onorariului aferent fazei de apel, nu mai făcut nicio apreciere.

În consecință, a considerat că onorariul de avocat stabilit de instanța de apel este nejustificat în raport de complexitatea și dificultatea litigiului, motiv pentru care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli de către instanța de judecată în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II.1.3. Recursul principal declarat de chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-chemat în garanție a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se rejudeca atât apelul reclamanților în contradictoriu cu posesorul neproprietar al terenului revendicat, precum și cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale, în ceea ce privește temeinicia sa.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la pagina 27 alin. (8), (9) și 10, precum și la pagina 28 alin. (1) și (2), recurentul-chemat în garanție a arătat că nu este motivată hotărârea instanței de apel cu privire la soluția pronunțată pe cererea de chemare în garanție a acestuia formulată de către pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale.

Sub acest aspect, a menționat că singurele argumente ale instanței cu privire la temeinicia cererii de chemare în garanție a Municipiului București, cerere făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată și care trebuie să fie soluționată ca atare, prin expunerea argumentelor de fapt și de drept care conduc la temeinicia acesteia, respectiv la temeinicia pretențiilor formulate în cuprinsul său, sunt cele care vizează încuviințarea în principiu de prima instanță a cererii, deși fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată nu se impune în mod cert admiterea în principiu a unei asemenea cereri, precum și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul București, prin primarul general, măsură care s-ar bucura de putere de lucru judecat și care nu a fost contestată.

În referire la incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 563 și art. 566 C. civ., în ceea ce privește acțiunea reclamanților în revendicare imobiliară, inclusiv cererea precizatoare din 09 octombrie 2020, precum și a dispozițiilor art. 1443 și art. 1456 C. civ., în condițiile în care instanța de apel a reținut în considerente că, prin H.G. nr. 258/10.04.1996, s-a aprobat transmiterea terenului în suprafață de 26.000 mp, proprietate publică a statului din administrarea CLMB în administrarea STS, neexistând niciun dubiu cu privire la suprapunerea terenului reclamanților peste imobilul proprietate publică a Statului Român în suprafață de 26.000 mp, precum și faptul că acest teren, care include și suprafața de 589,85 mp aparținând apelanților-reclamanți, face parte din domeniul public al Statului Român.

Așadar, instanța de apel a recunoscut că terenul revendicat de către reclamanți se află în proprietatea Statului Român încă din anul 1996, aspect confirmat și prin H.G. nr. 229/2006 privind modificarea anexei nr. 43 la H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor din domeniul public al statului, Statul Român fiind singurul posesor neproprietar al terenului revendicat, celălalt pârât având doar un drept de administrare a terenului dobândit în anul 1996 prin H.G. nr. 258/10.04.1996, acțiunea în revendicare a reclamanților trebuind să fie soluționată numai în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, singurul care are aceată calitate de posesor neproprietar.

Prin art. 563 C. civ. legiuitorul a prevăzut două ipoteze distincte, respectiv ipoteza în care proprietarul are dreptul de a revendica bunul de la posesor, cum este cazul în prezentul litigiu, singurul posesor neproprietar fiind Statul Român, cealaltă ipoteză referindu-se la dreptul proprietarului de a revendica bunul de la o altă persoană care îl deține fără drept, iar prin art. 566 C. civ. a statuat dreptul proprietarului la despăgubiri, dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat, pârâtul putând fi obligat la despăgubiri doar în aceste două situații, însă în speță bunul se află în domeniul public al Statului Român.

A considerat că acțiunea în revendicare a reclamanților putea fi admisă doar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind posesorul neproprietar al terenului revendicat, teren aflat în domeniul său public, tot în contradictoriu cu acest pârât impunându-se a fi soluționată și cererea precizatoare a reclamanților din 09 octombrie 2020, prin care s-a solicitat contravaloarea bunului a cărei restituire în natură nu este posibilă, instanța de apel aplicând în mod total eronat aceste norme de drept material.

De asemenea, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 1443 C. civ. și cele ale de art. 1456 C. civ., în condițiile în care nu există o obligație solidară între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Serviciul de Telecomunicații Speciale, singurul pârât care deține în speță calitatea de posesor neproprietar fiind Statul Român, proprietarul terenului revendicat, teren aflat în domeniul public al statului.

II.1.4. Recursul incident declarat de reclamanții A., B. și C., a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimitere la conținutul criticilor ce au făcut obiectul cererii de apel și la considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al reclamanților este necontestat, prima instanță reținând în mod corect acest aspect, însă a apreciat că simpla menționare a terenului de 26.000 mp și implicit a terenului de 589,85 mp inclus în inventarele domeniului public al Statului, aprobate prin hotărâri de guvern succesive, conferă bunului apartenență la domeniul public al Statului, ceea ce înseamnă că statul este recunoscut ca proprietar al bunului și, mai mult decât atât, bunul devine și inalienabil, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în repetate rînduri că simpla includere a unui bun în inventarele domeniului public, prin hotărâri ale autorităților administrative locale sau centrale, nu valorează drept de proprietate dacă bunul nu a intrat în patrimoniul statului printr-un titlu valabil (decizia nr. 561 din 07 februarie 2014), același principiu fiind enunțat și în art. 858 C. civ.

Așa fiind, cu încălcarea legii, prin decizia recurată s-a concluzionat că terenul de 589,85 mp aparține domeniului public doar fiindcă el este inclus în inventarele aprobate prin hotărâri de guvern succesive care au culminat cu H.G. nr. 1705/2006, considerent în contradicție cu celelalte argumente, potrivit cărora dreptul de proprietate al reclamanților, în calitate de moștenitori ai autorului acestora, sunt adevărații proprietari.

Astfel, devine incident și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Elementele de imposibilitate a restituirii bunului, luate în calcul de instanța de apel sunt chestiuni de fapt, care însă nu duc la inalienabilitate, fiindcă inalienabilitatea unui bun poate fi invocată de Stat numai dacă bunul a intrat în patrimoniul său în mod valabil, potrivit art. 859 alin. (2) C. civ.

Or, terenul de 589,85 mp nu a fost dobândit de Stat prin vreunul din modurile prevăzute de lege, dimpotrivă, Statul a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă să restiuie bunul adevăratului proprietar, după care, printr-o decizie unilaterală cu caracter abuziv, a deposedat pe proprietar și a transmis posesia terenului către STS.

În aceste condiții, bunul nu a intrat în domeniul public al statului, nefiind dobândit în mod legal și nu poate fi considerat inalienabil.

Este ceea ce reclamanții au solicitat atât prin acțiunea introductivă de instanță, cât și în apel, dar nu li s-a admis, deși au fost recunoscuți ca proprietari.

Nici afectațiunea unui bun (destinația ce i se dă), nu poate face acel bun nerestituibil (inalienabil) decât dacă el a fost dobândit de stat în mod valabil, prin modurile de transfer legale.

Luare din posesie și alocarea unei destinații speciale bunului nu-l face pe acesta inalienabil, pentru simplul motiv că bunul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, deci nu aparține domeniului public.

Instanța de apel a avut în vedere câteva elemente de fapt, care ar putea constitui motive de imposibilitate a restituirii în natură, pe considerente practice: terenul se află inclus în suprafața de 26.000 mp deținută în administrare de STS, terenul face parte dintr-un teren unde s-au edificat construcții de importanță strategic-militară, terenul are coordonate secrete ce nu pot fi explicitate, după cum nici contrucțiile nu pot fi explicitate.

Aceste elemente, care nu conferă caracter inalienabil, fiindcă parcela de 589,85 mp nu este dobândită legal de Statul Român, pot restrânge posibilitatea de utilizare a terenului de către proprietari, ele ieșind la iveală în cursul procesului, ca urmare a expertizei topografice efectuate.

Or, instanța de apel a asimilat aceste elemente de fapt situației bunului pierdut sau pierit din punct de vedere juridic, întrucît proprietarii nu l-ar mai putea folosi în mod deplin. Așa fiind, instanța de apel a primit elementul subsidiar al cererii întemeiate pe dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și a considerat că se poate acorda proprietarilor despăgubiri în loc de a li se restitui bunul în natură.

Dacă, însă, se va aprecia că terenul nu poate fi considerat, din punct de vedere al imposibilității de folosire deplină, ca fiind pierdut sau pierit pentru proprietarii lui legitimi, atunci el trebuie să fie restituit acestora, altminteri reprezintă o încălcare gravă a dreptului de proprietate, astfel cum este considerată și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Or, beneficiind de dreptul conferit de art. 497 C. proc. civ., în ipoteza admiterii recursurilor pârâților STS și Statul Român, prin care au solicitat respingerea în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost precizată, au considerat că și recursul incident trebuie admis, cu consecința casării deciziei atacate.

Ca urmare a redobândirii terenului în natură, cererea de garanție formulată de STS ar urma să fie respinsă, deoarece nu constiuie o pierdere patrimonială pentru stat sau pentru administrator restituirea bunului către adevărații proprietari.

Dacă celei două recursuri, al STS și al Statului Român vor fi respinse, atunci casarea nu ar putea interveni decât în parte și anume pentru rezolvarea cererii de chemare în garanție, care ar trebui respinsă ca urmare a constatării că Statul Român este cel care trebuie să achite întreaga despăgubire.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți A., B. și C. la recursurile declarate de pârâții Serviciul de Telcomunicații Speciale și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și de chematul în garanție Municipiul București, prin primar general, înregistrată la data de 17 aprilie 2024, în termen legal.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Serviciul de Telcomunicații Speciale, în combaterea criticii relative la pretinsa prevalență a titlului Statului asupra titlului de proprietate invocat de reclamanți, în calitate de moștenitori ai tatălui lor, recurenții-reclamanți au arătat că H.G. nr. 258/1996, invocată de recurent, nu constituie titlu de proprietate, fiind un act administrativ prin care statul a transmis în administrația Serviciului de Telcomunicații Speciale, parcelei în suprafață de 589,85 mp, inclusă în suprafța de teren de 26.000 mp.

Susținerea conform căreia Statul este proprietar și asupra terenului de 589,85 mp, în baza Decretului de expropriere nr. 146/1983, este infirmată de sentința civilă nr. 202/06.03.1995, prin care autorului reclamanților i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, pe baza actelor de dobândire evocate și, ca urmare a faptului că exproprierea a operat efectiv numai cu privire la suprafața de teren de 33, 65 mp, suprafața rămasă, de 589,65 mp a putut fi restituită în natură, prin hotărâre definitivă, cu autoritate de lucru judecat.

Invocarea existenței dreptului de proprietate al statului pe baza H.G. nr. 1705/2006 prin care bun a fost inclus în inventarul din domeniul public al statului, nu poate fi primită, atâta vreme cât statul nu poate arăta un titlu valabil de dobândire, așa cum prevăd dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 561 din 7 februarie 2014).

Instanța de apel a făcut referire pe larg la efectele hotărârilor judecătorești care au constatat calitatea de proprietar al autorului reclamanților, statuând și din perspectiva art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului asupra calității subsemnaților de titulari ai unui "bun", astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența instanței de contencios administrativ european.

În concluzie, critica formulată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiată, întrucât instanța de apel a motivat în amănunt prevalența titlului de proprietate al reclamanților, cum de altfel a făcut-o și instanța de fond.

Relativ la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. în ceea ce privește aprecierea că cererea formulată la 09 octombrie 2020 ar avea caracteristicile unei cereri precizatoare a acțiunii, recurenții-reclamanți au menționată că o atare apreciere a avut loc în urma evaluării situației de fapt apărute în cursul procesului și anume la momentul identificării terenului în litigiu prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de d-ul expert D., făcând trimitere la filele x din considerentele hotărârii recurate.

Din această perspectivă, având în vedere că un bun aparținând reclamanților a fost expropriat de fapt, dar pentru adevărații proprietari el este pierdut sau pierit din punct de vedere juridic, iar această situația a apărut și a devenit cunoscută în timpul procesului, ca urmare a administrării unei probe la care proprietarii nu ar fi putut avea acces înainte de formulare acțiunii în revendicare, rezultă că cererea formulată la 09 octombrie 2020, nu reprezintă o cerere modificatoare, ci o cerere precizatoare în condițiile art. 204 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Așadar, apreciind asupra acestei chestiuni, instanța de apel a stabilit situația de fapt pe baza interpretării probei cu expertiză, astfel încât critica recurentului nu poate fi încadrată în art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât stabilirea de către instanța de apel a unor împrejurări de fapt, precum și interpretarea probelor, scapă controlului căii extraordinare de atac a recursului.

Chiar trecând peste aspectul de inadmisibilitate în recurs a acestei critici, au arătat că instanța de apel a motivat corect acordarea despăgubirilor, plecând de la constatarea că dreptul de proprietate are caracter absolut, iar exproprierea de fapt, fără proceduri legale corecte, încălcarea abuzivă a dreptului de proprietate, nu poate fi acceptată într-un stat de drept și o societate democratică.

Câtă vreme dreptul de proprietate nu poate fi contestat, reclamanții sunt titularii unui "bun", iar deposedarea lor faptică, abuzivă, de acest bun, înseamnă încălcarea art. 1 a Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința sancționării statului român și obligarea acestuia la despăgubiri materiale, iar în anumite cazuri și morale.

Instanța de apel a mai reținut (tot ca o situație de fapt) că reclamanții nu aveau cum să cunoască încă înainte de momentul formulării acțiunii împrejurarea că există anumite construcții subterane și/sau supraterane ce nu pot fi explicitate, că nici măcar coordonatele terenului nu pot fi cunoscute și că terenul se află într-o poziție care îl face inaccesibil în mod direct, din stradă.

Cât privește critica referitoare la cuantumul despăgubirii, întemeiată pe afirmația că nu s-a luat în calcul cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expertul parte al recurentului, care stabilea un cuantum de 183.276 euro, și această critică este inadmisibilă, având în vedere că aduce în discuție un aspect legat de probatoriu și de aprecierea probelor de către instanța de apel, care scapă controlului judiciar pe calea recursului.

Au precizat că au solicitat suma de 238.981 euro, conform celor stabilite de expertiza judiciară ordonată de instanță, iar faptul că dintr-o eroare materială în cererea din 09 octombrie 2020 de la fond au indicat suma de 231.981 euro, nu poate conduce la ideea că s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cât privește cheltuielile de judecată acordate la fond și în apel, acestea sunt justificate cu acte, iar complexitatea și durata procesului justifică onorariile de avocat de la fond și din apel.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 204 pct. 3 C. proc. civ., au reiterat apărarea potrivit căreia elementele de fapt reținute de instanța de apel și interpretarea probelor făcută de aceasta nu pot fi încadrate la chestiuni de nelegalitate și nici la încălcarea unor norme de drept material, solicitând respingerea criticii, ca inadmisibilă, iar dacă se va trece peste aspectul inadmisibilității, ca neîntemeiată.

Totodată, au considerat că motivul de recurs privind greșita obligare a Ministerului de Finanțe în solidar la suportarea cheltuielilor de judecată, este neîntemeiat, de vreme ce nu Ministerul de Finanțe în nume propriu este obligat la plata cheltuielilor, ci Statul Român, inițiatorul procesului de deposedare fără drept a autorului reclamanților.

Cât privește critica privind cuantumul onorariului de avocat, care nu ar fi fost cenzurat de instanță, și aceasta este eronată. Instanța de apel a apreciat corect că acest cuantum a fost rezonabil, atât la fond cât și în apel, având în vedere complexitatea și durata procesului.

Referitor la recursul declarat de chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, au înțeles să achieseze parțial la susținerile acestuia, și anume numai în privința faptului că obligația plății despăgubirii reprezentând contravaloarea bunului revendicat, revine exclusiv statului român, inițiatorul operațiune de expropriere faptică, abuzivă a autorului reclamanților.

Este real că beneficiarul acestei exproprierii de fapt este numai Statul Român care și-a însușit pe nedrept terenul proprietatea autorului reclamanților, trecându-l, iarăși fără drept, în anexa bunurilor aparținând domeniului public, prin includere în cei 26.000 mp atribuiți în administrarea Serviciului de Telcomunicații Speciale, prin H.G. nr. 258/1996, dreptul de administrare fiind un drept drept real, corespunzător proprietății publice, în sensul definiției date de art. 866 C. civ., definit ca atare și de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Or, din punct de vedere al apărării dreptului de proprietate publică, are calitate de a sta în judecată și titularul dreptului de administrare, corespunzător proprietății publice, dar întotdeauna alături de titularul dreptului de proprietate sau pretinsului drept de proprietate publică, respectiv de statul român, prin Ministerul Finanțelor.

Având în vedere aceste prevederi legale, inclusiv dispozițiile art. 1434 C. civ., astfel cum a fost invocat de recurentul Municipiul București, Serviciul de Telcomunicații Speciale nu trebuie să plătească jumătate din valoarea despăgubirii, din moment ce nu patrimoniul său propriu se mărește cu dreptul de proprietate asupra terenului, ci patrimoniul Statului.

Din această perspectivă, era corectă soluția de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamanți a întregii sume de 238.981 euro, ehivalent în RON la data plății.

Cu privire la cheltuielile de judecată (fond și recurs), soluția de obligare în solidar al celor doi pârâți, Serviciul de Telcomunicații Speciale și Statul Român, au considerat că trebuie menținută, întrucât ambii pârâți s-au opus admiterii acțiunii, în oricare din variante, astfel că din punct de vedere procesual sunt ambii în culpă.

Ca urmare a înlăturării obligării Serviciului de Telcomunicații Speciale la plata de despăgubiri, dispare și obiectul cererii de chemare în garanție, întrucât acesta nu suferă nici un prejudiciu patrimonial.

În concluzie, au solicitat respingerea celor două recursuri formulate de Serviciul de Telecomunicații Speciale și de Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, și obligarea celor doi recurenți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.570 RON, reprezentând onorariul de avocat.

De asemenea, au solicitat casarea în parte a hotărârii din apel doar din perspectiva admiterii recursului Municipiului București, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca fără obiect și obligarea exclusiv a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata despăgubim in cuantum de 238.981 euro în echivalent RON la data plății.

II.2.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicații Speciale la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, la data de 19 aprilie 2024, prin poștă, în termen legal.

II.2.3. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicații Speciale la recursul incident declarat de reclamanții A., B. și C., la data de 22 mai 2024, prin poștă.

Referitor la recursul incident, recurentul-pârât a solicitat, în principal, excepția nulității recursului incident, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate referitoare la respingerea capătului de cerere ce vizează restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cu privire la excepția nulității recursului incident în raport de dispozițiile art. 489 C. proc. civ., a susținut că argumentele indicate de recurenții-reclamanți reprezintă o reiterare a celor susținute în cadrul soluționarea apelului.

Pe fondul recursului, a arătat că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect restituirea în natură a imobilului, reținând că terenul revendicat se suprapune peste imobilul în suprafață de 26.000 mp, aflat în proprietatea a publică a Statului Român și nu poate fi restituit în natură, nu poate face obiectul dezmembrării dreptului de proprietate și nici nu poate fi pretinsă o servitute de trecere sau vreun drept legal de trecere față de scopul său strategic, întrucât este înconjurat în totalitate de terenul proprietate publică a Statului Român și nici nu acces la drumul public.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, nu poate fi contestată sub nicio formă apartenența la domeniul public al statului a terenului în suprafață de 26.000 mp pentru a considera că nu este inalienabil.

A menționat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, pe imobilul în litigiu există construcții supraterane, cât și construcții subterane care aparțin pârâtului STS, construcții ce nu pot fi explicitate, deoarece sunt supuse regimului de informații clasificate și nici coordonatele punctelor de contur nu pot fi explicitate, deoarece intră sub aceeași incidență.

În conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, acesta primește si administrează bunuri proprietate publică și privată a statului, imobilul în cauză fiind deja în domeniul public al statului și în administrarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, potrivit Anexei nr. 44 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

II.3. Răspunsul la întâmpinare:

II.3.1. La data de 30 aprilie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-pârât Serviciul de Telcomunicații Speciale a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți A., B. și C., prin care au solicitat respingerea apărărilor acestora față de propriul recurs, iar în ceea ce privește apărările față de recursul declarat de recurentul-chemat în garanție, în situația în care instanța va aprecia că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri bă