ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 23 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului București a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 1.804,65 mp, aflat în proprietatea publică a statului, situat în București, Splaiul Independenței nr. 294, și acordarea cheltuielilor de judecată. In cauză, a fost chemat în judecată, pentru opozabilitate, în calitate de intervenient forțat, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 865 raportate la art. 563 și art. 566 alin. (1) C. civ. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că valoarea capătului principal de cerere este dată de valoarea terenului în litigiu, respectiv 910.473,69 RON, calculată prin raportarea suprafeței de 1.804,65 mp la valoarea totală de 39.334.042,97 RON, menționată în Anexa nr. 1.b) la H.G. nr. 253/2015 a întregului teren în suprafață de 77.964,01 mp, aflat în administrarea sa. Prin întâmpinarea depusă la 13 ianuarie 2016, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală pasivă. La 4 decembrie 2016, intervenientul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acțiunii civile.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 559 din 5 mai 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului București, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 464 din 5 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului București și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 559 din 5 mai 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general. A anulat sentința apelată și, evocând fondul, a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului București. A dispus obligarea pârâtului să lase în deplina proprietate a intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în administrarea reclamantului terenul în suprafață de 1.643 mp, situat în municipiul București, Splaiul Independenței nr. 294, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert A., completat, individualizat în planurile anexă ale expertizei.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 464 din 5 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul la 3 septembrie 2019, cu următoarea motivare: Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material în materia acțiunii în revendicare, respectiv a dispozițiilor art. 865 și 563 C. civ. atunci când i-a recunoscut intimatului-reclamant calitatea procesuală activă de a formula acțiune în revendicare, această calitate decurgând din cea de titular al dreptului de administrare asupra bunului supus litigiului; cu privire la acest drept, a reținut că acesta a fost probat conform H.G. nr. 235/2015 și nu a fost contestat de recurent, din perspectiva constituirii și existenței sale actuale, acest drept real stând la baza dreptului de proprietate publică a statului. Susține recurentul că instanța de apel nu a procedat efectiv la compararea titlurilor pentru a da preeminență unuia dintre ele; în acest sens, nu a arătat care este titlul originar al statului cu privire la imobilul în litigiu, când s-a constituit dreptul de proprietate al acestuia și prin ce act normativ. Instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 944/1951 emisă conform Decretului nr. 326/6.08.1949 despre care a reținut că a fost abrogat prin Decretul nr. 409/8.09.1955 și decizia nr. 2.272/22.11.1968 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care s-a transmis de la Administrația Parcurilor Serviciul Spații Verzi a Sectorului 7 în administrarea Comitetului de Stat al Apelor pentru Institutul de Studii și cercetări hidrotehnice, terenul situat în București Splaiul Independenței nr. 294, în suprafață de 18.350 mp, folosit provizoriu cu destinația de parc public, în vederea construirii de laboratoare și alte obiective, la art. 3 din această decizie menționându-se că unitatea beneficiară nu trebuie să execute construcții pe o fâșie de teren de aprox. 20 ml de-a lungul Splaiului Independenței, având destinația de utilitate publică. Instanța a considerat că aceste acte administrative trebuie privite în regimul constituțional al proprietății existent în acea perioadă și a ignorat, astfel, apărările recurentului cu privire la dreptul de proprietate dobândit valabil prin acte de drept privat, cum ar fi contractul de vânzare cumpărare pentru cauză de utilitate publică autentificat sub nr. x/1941 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Curtea a considerat că, în ceea ce privește apartenența la patrimoniul actual al părților, sunt lipsite de relevanță apărările fundamentate pe acte translative de proprietate anterioare instaurării regimului comunist și că, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin invocarea unor asemenea titluri (fie translative, fie declarative) se invocă, în realitate, o prezumție de proprietate ce decurge din faptul existenței titlului, cealaltă parte putând răsturna prezumția prin invocarea unei prezumții contrare mai puternice; instanța de apel a reținut că obiectul acțiunii vizează un bun ce aparține domeniului public, iar această prezumție relativă a împrejurării că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat s-ar găsi în proprietatea celui ce exhibă titlul (contractul de vânzare cumpărare pentru cauză de utilitate publică autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/1941, invocat de recurent) este răsturnată de actele administrative prin care statul, unic deținător al proprietății socialiste de stat, a dispus, prin organele sale cu privire la același bun, prin acte administrative emise în temeiul reglementărilor în vigoare la acea epocă. Instanța de apel, deși a recunoscut necesitatea și obligativitatea comparării titlurilor de proprietate exhibate de părți, a constatat, în mod greșit, în accepțiunea recurentului, că apartenența imobilului la domeniul public al statului sau, după caz, la domeniul public al unității administrativ-teritoriale, nu se poate stabili în speță decât prin raportare la reglementarea regimului juridic al bunurilor proprietate publică, adoptată ulterior Constituției României din 1991 și în concordanță cu această lege fundamentală, titlurile de proprietate originare neavând nicio relevanță. Astfel, instanța de apel a făcut referire la Decretele nr. 326/1949 și nr. 409/1955, în baza cărora s-au emis cele deciziile nr. 944/1951 și nr. 2272/1968, fără a arata în considerente care este titlul de proprietate originar al statului, când a luat naștere dreptul de proprietate publică a acestuia (inclusiv a statului socialist) asupra terenului în litigiu, deși recurentul a arătat în dezbateri, că o suprafață de 1.175 mp din suprafața de 1.643 mp a fost cumpărată de Municipiul București în anul 1941 pentru cauză de utilitate publică, iar pentru cealaltă suprafață, până la 1.643 mp, adică pentru restul de 468 mp, fostă proprietate Enăchiță Văcărescu, nu există și nu a fost depus un titlu de proprietate al statului prin care să fi fost preluată proprietatea particulară. Apreciază recurentul că a exhibat un veritabil titlu de proprietate originar, (contractul de vânzare pentru cauză de utilitate publică autentificat sub nr. x/1946) cel puțin pentru suprafața de 1.175 mp din terenul de 1.643 mp, ce constituie obiectul prezentei acțiuni în revendicare, iar pentru restul de 468 mp a fost împiedicat în apel să administreze proba cu înscrisuri privind regimul juridic succesiv al acestui teren (deși această necesitate a administrării de noi probatorii a rezultat din dezbateri, așa cum se poate observa din încheierea din 14.03.2019).

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 24 septembrie 2020.

Apărările formulate în cauză La 4 noiembrie 2019, intimatul-reclamant Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, recurentul a invocat, prin prisma dispozitiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., într-un prim motiv de recurs, greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozitiilor art. 563 si 865 C. civ., din perspectiva legitimării procesuale active a titularului dreptului real de administrare de a formula acțiune în revendicare în numele proprietarului, cadru procesual în care acesta să poată solicita compararea titlurilor de proprietate asupra imobilului in litigiu. Critica este nefondată. În mod corect instanța de apel a apreciat, în aplicarea textelor de lege menționate, că titularul dreptului real de administrare și-a îndeplinit obligația de a apăra dreptul de proprietate publică corespunzător dreptului pe care el îl exercită prin inițierea prezentului demers procesual concomitent cu îndeplinirea obligației de a-l introduce în cauză pe titularul dreptului de proprietate publică în condițiile art. 865 alin. (2) C. civ. Aceste dispoziții legale sunt aplicabile și situației în care administratorul este el însuși inițiatorul demersului procesual, legea permițându-i a efectua toate operațiunile necesare conservării dreptului titularului. Câtă vreme dreptul de administrare este un drept real prin intermediul căruia se exercită indirect atributele dreptului de proprietate publică, natura civilă a acestui drept conferă posibilitatea titularului său să recurgă la mijloace de apărare specifice dreptului civil, respectiv să inițieze acțiuni civile în apărarea dreptului său de administrare și a dreptului de proprietate, alăturându-l pe proprietar acestui demers. În plus, având în vedere că, potrivit art. 870 alin. (1) C. civ., apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului și pornind de la faptul că folosirea bunului proprietate publică conform destinației stabilite este atât un drept, cât și o obligație pentru titularul dreptului de administrare concretă, apărarea în justiție a dreptului de administrare sau condițiile de realizare a acestuia (deci inclusiv cele care vizează tulburarea dreptului de proprietate sau al unuia dintre atributele sale) apare ca fiind o obligație inerentă calității sale de administrator. Prin urmare, în condițiile în care actiunea în revendicare a fost soluționată prin verificarea existenței unui drept de proprietate și nu doar a dreptului de administrare, în considerarea titlurilor de proprietate și în contradictoriu cu titlularii săi, iar instanța de apel a obligat recurentul să lase terenul în deplină proprietate intervenientului Statul Român, și în administrare reclamantului, nu se poate reține o lipsă de calitate procesuală activă a titularului dreptului de administrare, prezent în proces alături de proprietar, întrucât, în ceea ce îl privește, i s-a recunoscut exclusiv dreptul de administrare. Într-o a doua critică formulată în baza aceluiași motiv de recurs se arată că instanța de apel nu a procedat la o reală comparație a titlurilor de proprietate și a ignorat puterea doveditoare a titlului exhibat de pârât, mai vechi, provenind de la adevăratul proprietar, cu atât mai mult cu cât statul nu a putut dovedi existența unui titlu originar. Este nefondată această critică în condițiile în care, în mod corect, instanța de apel a reținut că, asupra imobilului în litigiu, statul a exercitat un drept de proprietate socialistă de stat și că, în această ipoteză, nu se mai poate susține continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. Chiar dacă, inițial, dreptul de proprietate publică dobândit prin contractul de vânzare cumpărare pentru cauză de utilitate publică, a aparținut unității administrativ teritoriale, în regimul juridic al proprietății reglementat în Constituțiile adoptate în anii 1948, 1952 și 1965, nu existau patrimonii distincte constituite la nivelul unităților administrativ teritoriale, dreptul de proprietate "asupra bunurilor aparținând întregului popor" (cum erau considerate acestea), fiind exercitat de stat. Prin urmare, doar statul putea dispune cu privire la administrarea și folosința patrimoniului său, și în exercitarea acestei atribuții, astfel cum a fost reglementată prin acte juridice subsecvente normei constituționale, în speță Decretele nr. 326/1949 și succesorul acestuia, Decretul nr. 409/1955, a emis acte administrative (cum sunt Decizia nr. 944/1951 sau Decizia nr. 2272/1968) prin care a încredințat dreptul de folosință asupra terenului în litigiu unor institute de interes public, precursoare ale reclamantului. Existenta proprietății socialiste asupra bunurilor statului a avut ca efect juridic caducitatea oricărui titlu anterior de proprietate al unității administrativ teritoriale asupra unui bun ce ar fi aparținut domeniului public, întrucât aceasta nu deținea un patrimoniu distinct asupra căruia să exercite un drept de proprietate publică propriu. Astfel, potrivit concepției comuniste cu privire la dreptul de proprietate socialistă de stat, unitățile administrativ teritoriale nu aveau un drept de proprietate, ci un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau repartizate, titularul dreptului de proprietate fiind numai statul. În consecință, contractul translativ de proprietate din 1941 nu a supravietuit în mod valid acestei transformări, nefiind apt, prin el însuși, în lipsa unui act de recunoaștere a dreptului de proprietate, să indice pe adevăratul proprietar. Este de reținut și împrejurarea că, sub imperiul Constituției din 1991 și a Legii nr. 18/1991, când s-a făcut diferențierea între administrația publică centrală și administrația publică locală, pe baza principiului autonomiei comunităților locale, și s-a pus problema repartizării bunurilor ce au făcut obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, asupra acestui imobil statul dispusese deja, fiind trecut în folosința institutului precursor al reclamantului, astfel că nu se putea considera că, în același timp, se află și în folosința Municipiului București. Având în vedere aceste împrejurări, se reține, în cauză, că dreptul de proprietate se dispută între două autorități ale statului care se prevalează de drepturi ce își au originea în fosta proprietate socialistă, în baza căreia Statul român pretinde apartenența terenului la domeniul public al statului, iar Municipiul București apartenența la domeniul public local, în acest sens derulând procedura de însușire a inventarului bunurilor, urmată de intabularea terenului în cartea funciară pe numele său. În această situație, compararea de titluri a presupus identificarea autorităților deținătoare a terenului de la preluarea acestuia în patrimoniul statului comunist și a drepturilor acestora asupra terenului. Or, verificând istoricul regimului juridic în epoca comunistă, în mod corect instanța de apel a reținut că statul a exercitat dreptul de proprietate în baza legii, decizia de transmitere a folosinței de la o entitate juridică la alta, respectiv în administrarea unor institute de cercetare precursoare institutului reclamant, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare în perioada de referință, fiind adoptată în exercitarea atribuțiilor recunoscute titularului dreptului de proprietate publică asupra terenului. Ca atare, dreptului de proprietate izvorât din lege nu i se poate opune hotărârea de inventariere a patrimoniului Municipiului București pe baza declarației de apartenență a bunului, care prin destinația atribuită, de spațiu verde, se prezumă că aparține domeniului public al unității administrativ teritoriale în raza căreia este situat. De altfel, potrivit art. 3 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/2018, texte de lege preluate în art. 286 alin. (3) și (4) din O.U.G.. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, domeniul public al unităților administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri de uz sau de interes public județean/local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului județean/local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a procedat la verificarea titlurilor efective ale părților și a dat câștig de cauză celui mai bine caracterizat. Corect a apreciat instanta de apel că, prin înscrierea imobilului în inventarul domeniului public al municipiului, s-a creat o prezumție de apartenență la domeniul public local, prezumție răsturnată prin înscrisurile pe baza cărora instanța de apel a recunoscut prevalența titlului statului. În condițiile în care imobilul a fost destinat utilității publice încă de la momentul achiziționării, prin preluarea lui de către stat, în baza legii, și trecerea în folosința institutelor de cercetări, pentru ambele suprafețe ce compun terenul revendicat, relevanță prezintă doar această situație juridică și nu regimul anterior constituirii dreptului de proprietate al statului în perioada comunistă, în raport de care titlul originar a devenit caduc iar existența bunului în patrimoniul statului prin efectul legii a devenit criteriul principal de recunoaștere a dreptului de proprietate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 464 A din 5 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.