ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2015, pe rolul Tribunalului București, sub nr. dosar x/2015, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând să îi plătească, în solidar: suma de 43.800 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a imobilului teren, în suprafață de 500,69 mp, situat în București, str. x, în perioada aprilie 2012 - martie 2015; suma de 600.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei și demnității reclamantei, cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1349 C. civ. La 06.04.2015, pârâtul Municipiul Bucureșt,i prin Primar General, a formulat întâmpinare. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 458/14.04.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată. I.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în tot, în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată. Intimatul - pârât Municipiul București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare la data de 19.07.2016, prin care a solicitat respingerea apelului. Prin decizia nr. 215/A/19 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata sumei de 43.800 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință a imobilului-teren în suprafață de 500,69 mp, situat în București, str. x, în perioada aprilie 2012- martie 2015. A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată. A încuviințat cererea de majorare a onorariului de expert în favoarea expertului B. și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 640 RON, urmând ca această sumă să fie inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată. A încuviințat, parțial, cererea de majorare a onorariului de expert în favoarea expertului C., fiind obligată reclamanta la plata sumei de 1.000 RON, urmând ca această sumă să fie inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată și a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, după cum urmează: 2.019 RON taxa de timbru și 2.000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., suportate în fața primei instanțe, 1.010 RON taxa de timbru, 1.000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., 1.840 RON onorariu expert topo și 2.200 RON onorariu expert evaluator, suportate în calea de atac a apelului. A fost respinsă cererea de obligare a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, la plata onorariului notarial de 130 RON și la plata onorariului de expert extrajudiciar de 1.060 RON, ca neîntemeiată. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General au declarat recurs. II.1. Motivele de recurs ale reclamantei Recurenta-reclamantă A., în cuprinsul cererii de recurs, solicită admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la: - soluția instanței de apel de respingere ca neîntemeiată a cererii de obligare a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, la plata daunelor morale; - soluția de admitere a cererilor de majorare a onorariilor formulate de experții C. și B.. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta susține, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că respingerea ca neîntemeiată de către instanța de apel a cererii de obligare a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, la plata dunelor morale a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 998 -999 din C. civ. 1864, actual art. 1349 C. civ. După ce curtea de apel a reținut în mod corect că în cauză a fost făcută dovada faptei ilicite a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, constând în emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006, având ca obiect extindere conductă de gaze pe Drumul Belșugului, pe terenul proprietatea subsemnatei reclamante, situație care a condus la împiedicarea edificării de către recurentă a unei locuințe, sub aspectul cererii de obligare a intimaților-pârâți la repararea prejudiciului moral, aceeași instanță a reținut în mod greșit că nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor impuse de art. 998 - 999 din C. civ. ori de art. 1349 din noul C. civ. Citând din jurisprudența CEDO cu privire la proba prejudiciului moral, instanța a reținut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă, fiind practic imposibilă. Or, atât timp instanța însăși a reținut, cel puțin în privința pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, că în cauză a fost făcută dovada faptei ilicite constând în emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006 având ca obiect extindere conductă de gaze pe Drumul Belșugului, pe terenul proprietatea sa, situație care a condus la împiedicarea edificării de către recurentă a unei locuințe pe respectivul teren, este foarte greu de înțeles ce altă dovadă a faptei ilicite, în sens comisiv sau omisiv, prin care să se fi adus atingere onoarei și demnității sale în perioada aprilie 2012 - martie 2015, ar mai fi trebuit să producă, în vederea obligării pârâtului la repararea prejudiciului moral încercat. Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că aceeași faptă ilicită, săvârșită de Municipiul București, prin Primarul General, este generatoare, în același timp, de prejudiciu material și de prejudiciu moral Apoi, chiar dacă recurenta a solicitat repararea prejudiciului material și moral cauzat în perioada de referință, aprilie 2012 - martie 2015, instanța de apel a ignorat perioada foarte mare de timp în care aceasta a fost obligată să suporte, inclusiv din punct de vedere moral, consecințele emiterii autorizației de construire nr. x/14.11.2006, având ca obiect extindere conductă de gaze pe Drumul Belșuguluii pe terenul proprietatea sa; practic, începând din luna noiembrie 2006 și până la data înstrăinării terenului, 27.05.2016. Recurenta mai arată că exercitarea unor demersuri judiciare în vederea protejării dreptului său de proprietate nu conduce prin ea însăși la crearea unui sentiment de umilință, dar probatoriul administrat în cauză dovedește perioada foarte mare de timp (în total, aprox. 10 ani) în care recurenta a fost plimbată între diversele compartimente de lucru din cadrul pârâtei, de la o ușă la alta, în strădaniile sale de a rezolva această situație pe care pârâtul a generat-o, astfel încât, i-a fost creat un sentiment de deznădejde, de umilire, fiind afectată psihic și contractând afecțiunile medicale pe care le-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar și prin proba testimonială administrată în faza apelului. Totodată, recurenta învederează că instanța de apel a ignorat actele medicale aflate în cele două volume ale dosarului instanței de fond, la filele x, respectiv 221-269, însoțite de traducerea autorizată a acestor documente care probează afecțiunile fizice, psihice și medicale pe care le-a contractat în perioada imediat următoare înființării străzii x, pe terenul proprietatea sa, urmată de amplasarea conductei de gaze pe același teren. În continuarea memoriului de recurs, recurenta prezintă un inventar al afecțiunilor medicale de care suferă și indică dovezile atașate pentru justificarea realității lor, aferente intervalului 2007 - 2015. Conchide în sensul că stresul cauzat de imposibilitatea folosirii ternului în scopul pentru care l-a cumpărat și numărul mare de procese în instanță au avut repercusiuni puternice asupra stării sale de sănătate. Acumularea stresului din cauza numeroaselor dosare care s-au derulat pe timp îndelungat, a determinat slăbirea organismului și apariția unor boli, iar starea de sănătate deteriorată îi produce suferință fizică, dar și emotivă; de asemenea, enumeră și problemele familiale (divorțul de soț), precum și cele profesionale (demisia în anul 2010 de la locul de muncă, urmată de plecarea în străinătate). Contrar celor reținute de instanța de apel, o parte dintre aspectele de fapt referitoare la afecțiunile contractate de recurenta-reclamantă în perioada de referință, cu privire la problemele familiale și socio-profesionale au fost descrise de martorul D., astfel cum reiese din depoziția acestuia, consemnată de instanța de apel . Recurenta formulează critici și cu privire la majorarea onorariilor de experți (C. și B.), susținând că instanța de apel în mod greșit a admis cererea formulată de aceștia cu acest obiect. În continuare, recurenta argumentează caracterul netemeinic al cererilor formulate de experți pentru majorarea onorariilor, solicitând instanței de recurs să dispună respingerea ambelor cereri ale experților. II.2. Motivele de recurs ale pârâtului Recurentul-pârât susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., cu privire la îndeplinirea condițiilor cumulative impuse de acest text de lege, și anume: fapta ilicită și personală a pârâtului; prejudicial cauzat în patrimonial reclamantei; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția; neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile enumerate înlăturând răspunderea civilă delictuală. În speță, instanța de apel a reținut că fapta ilicită a recurentului-pârât, Municipiului București, care a cauzat un prejudiciu reclamantei ar consta în emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006 (în cauză fiind solicitată repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului, respectiv stabilirea obligației de plată a unor despăgubiri cauzate de efectele produse prin actul autorității publice, iar titularul acestei obligații, ar fi unitatea administrativ - teritorială, conform art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001). Se învederează de către recurent că motivarea instanței de apel din perspectiva faptei sale ilicite, este contradictorie și în dezacord cu dispozițiile art. 998-999 C. civ., pentru că, deși se reține că nu se susține răspunderea civilă delictuală în sarcina Consiliului General al Municipiului București (autoritatea deliberativă care a emis Hotărârea nr. 106/2006, premisă a emiterii autorizației de construire nr. x/14.11.2006 de către Primăria Municipiului București), nu s-a avut în vedere faptul că la emiterea acestei hotărâri, s-a dat curs cererii Primăriei sector 6 București, Direcția Tehnică Serviciul Evidența Patrimoniului și Întocmire Documentație nr. 510489/07.02.2006, formulată în baza Planului Urbanistic Zonal Drumul Belșugului nr. 92-96, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local sector 6 nr. 102/26.05.2005, în care este evidențiată această arteră de circulație. În temeiul acestei cereri înregistrate la Primăria Municipiului București, s-a făcut propunerea de atribuire a denumirii străzii (conform Regulamentului de organizare și funcționare a PMB aprobat prin Hotărârea nr. 221/11.11.2004) și atribuire numere poștale (conform art. 12 din Regulamentul adoptat prin Hotărârea nr. 31/2003 a CGMB). Cu toate acestea, instanța de apel a concluzionat în mod eronat că se justifică răspunderea intimatului Municipiul București, prin Primarul General, la plata sumei de 43.800 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului teren în suprafață de 500,69 mp, situat în București, str. x, pentru perioada aprilie 2012 - martie 2015. Or, așa cum se poate observa din motivarea contradictorie a instanței de apel, atât timp cât nu există o faptă ilicită a Consiliului General al Municipiului București (care, prin Hotărârea nr. 106/2006, a atribuit denumirea străzii x, la cererea Primarului Sectorului 6) nu poate exista nicio faptă ilicită a Municipiului București, prin Primarul general (emitentul autorizației de construire nr. x/14.11.2006 în baza Hotărârii Consiliului Local Sector 6 nr. 102/26.05.2005, prin care s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal - Drumul Belșugului nr. 92-96). În opinia recurentului, există o faptă ilicită a Sectorului 6 al Municipiului București (ca subdiviziune administrativ-teritorială), fără a exista o faptă ilicită a Consiliului General al Municipiului București (aspect reținut în mod corect și temeinic de către instanța de apel) și nici a Municipiului București, prin Primarul General (instanța de apel reținând în mod eronat că se justifică răspunderea intimatului Municipiul București, prin Primarul General). Recurentul nu contestă faptul că reclamanta a fost prejudiciată prin amplasarea (extinderea) de către S.C. Distriugaz SUD S.A. pe proprietatea acesteia a rețelei de gaze (proprietate ulterior înstrăinată), dar nu ca urmare a unei fapte ilicite a CGMB și nici a Municipiului București, având în vedere că atât fapta ilicită cât și prejudiciul au fost cauzate de Sectorul 6 al Municipiului București, care a aprobat în 2006 PUZ-ul ce afecta și proprietăți particulare. În aceste condiții, rezultă în mod evident aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., dată fiind neîntrunirea cumulativă a condițiilor acestor norme. Se mai învederează de către recurent că și decizia civilă nr. 2650/21.06.2016, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010 confirmă și consolidează fapta ilicită generatoare de prejudiciu, cauzată de Sectorul 6 București, nicidecum fapta ilicită a Municipiului București sau a CGMB. Recurentul, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederează că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, reflectate, în special, la fila x a deciziei. II.3. Apărările formulate în cauză Recurenta - reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pentru ample argumente de fapt și de drept, respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În esență, susține că nu pot fi primite criticile recurentului-pârât, în primul rând pentru că așa-zisul PUZ, aprobat de Sectorul 6 al Municipiului București, invocat în apărare de recurent, este de fapt un Plan Urbanistic de Detaliu (PUD) și a fost realizat în vederea edificării unei locuințe, beneficiar fiind o persoană fizică (numitul E.), proprietar al imobilului situat în București, Drumul Belșugului nr. 92 B, sector 6; acel PUD nu a fost emis în vederea creării străzii x. Prin întâmpinare, în continuare, recurenta-reclamantă reia situația de fapt a speței și enumeră demersurile administrative și juridice întreprinse de-a lungul timpului pentru rezolvarea situației litigioase, așadar și cu privire la amplasarea conductei de gaze pe terenul proprietatea sa. Se mai învederează de către recurentă că, prin decizia civilă nr. 2650/21.06.2016, pronunțată de Tribunalul București în cadrul dosarului nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 511/23.10.2017 a Curții de Apel București, a fost admis apelul său declarat împotriva sentinței civile nr. 6687/2011, pronunțate de Judecătoria sector 4 București, a fost admisă cererea și s-a dispus obligarea pârâtei F. S.A. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea sa pe lotul x (drum de servitute). Prin aceeași decizie, a fost obligată chemata în garanție Primăria Municipiului București la efectuarea împreună cu pârâta F. S.A. a procedurii de deviere a conductei de gaze naturale . În virtutea rolului său activ, instanța de apel, în cauza de față, a solicitat Distrigaz Sud Rețele relații cu privire la devierea conductei de gaze până la acel moment; la data de 30.03.2017, prin adresa nr. x, Distrigaz Sud Rețele a comunicat instanței faptul că nu a avut loc devierea conductei de gaze până la acel moment . În cadrul raportului de expertiză topografică efectuat de către expert B. în cursul judecării apelului (convocarea părților și efectuarea măsurătorilor fiind realizată la 08.06.2018), s-a menționat că traseul principal al conductei de gaze împarte terenul proprietatea reclamantei în două loturi: lotul x în suprafață de 175 mp, pe care nu se poate edifica niciun fel de construcție, și lotul x în suprafață de 300 mp pe care se poate edifica o construcție doar pe calcan, cu acceptul proprietarului afectat. Coroborând situația de fapt, așa cum a rezultat din probatoriul administrat, cu prevederile legale, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a reținut în mod corect, legal și temeinic, că a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei, prin extinderea conductei de gaze naturale pe terenul proprietatea sa, paralizând atributul folosinței prin edificarea unei locuințe, aspect reținut, de altfel, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 2650/21.06.2016, pronunțată de Tribunalul București în cadrul dosarului nr. x/2010 Recurenta-reclamantă mai arată că era necesar să i se recunoască încălcarea dreptului de proprietate și cuantificarea despăgubirilor, decurgând din lipsa de folosință a terenului pentru perioada aprilie 2012- martie 2015, așa cum a solicitat prin acțiunea introductivă. Instanța de apel a reținut în mod corect, legal și temeinic că răspunderea în ceea ce privește cauzarea prejudiciului revine persoanei emitente a autorizației de construire nr. x/14.11.2006, respectiv recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General. Conform art. 4 alin. (1) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 50/1991, sub imperiul căreia a fost emis actul care a stat la baza îngrădirii dreptului de proprietate, autorizațiile de construire se emit de primarul general al municipiului București, cu avizul primarilor sectoarelor municipiului București, pentru lucrări de modernizări, reabilitări, extinderi de rețele edilitare municipale, de transport urban subteran sau de suprafață, de transport și de distribuție, pentru: apă/canal, gaze, electrice, termoficare, comunicații - inclusiv fibră optică, precum și lucrări de modernizări și/sau reabilitări pentru străzile care sunt în administrarea Primăriei Municipiului București, iar potrivit art. 7 alin. (13) responsabilitatea emiterii autorizațiilor revine în semnatarilor, potrivit atribuțiilor stabilite conform legii. În consecință, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel în mod corect a reținut că în cauză nu se invocă nelegalitatea actului administrativ pentru ca debitor în cadrul raportului juridic să fie emitentul, ci repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului, respectiv stabilirea obligației de plată a unor despăgubiri cauzate de efectele produse prin actul autorității publice locale, iar titularul acestei obligații este unitatea administrativ-teritorială, conform art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001. II.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 215 A din data de 19 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, când, în temeiul Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din data de16 martie 2020, cauza a fost suspendată de drept, iar prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol și s-a fixat termen în ședința publică de astăzi. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează. Având în vedere că recurenta-reclamantă, prin motivele sale de recurs, aduce critici deciziei date în apel, între altele, pentru respingerea cererii de acordare a daunelor morale, în timp ce recurentul-pârât, Municipiul București, prin Primar General, susține inexistența faptei sale ilicite, se va proceda la analizarea prioritară a recursului declarat de către pârât, întrucât confirmarea sau infirmarea faptei ilicite a pârâtului, constituie premisa analizării recursului declarat de reclamantă. II.5.a. Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților prin obligarea acestora, în solidar, la plata de daune materiale în cuantum de 43.800 RON pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea sa, în suprafață de 500,69 mp, situat în București, str. x, pentru perioada aprilie 2012 - martie 2015, precum și la plata sumei de 600.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei și demnității sale. Având în vedere cadrul obiectiv și subiectiv al judecății, instanța de apel a procedat la verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale, potrivit dispozițiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864, cu privire la fiecare dintre pârâții chemați în judecată: existența faptei ilicite personale a acestora, prejudiciul cauzat reclamantei, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția. Deși prejudiciul solicitat de către reclamantă vizează o perioadă de 3 ani anterioară formulării cererii de chemare în judecată (acțiunea fiind înregistrată pe rolul tribunalului la 26.03.2015), anume perioada aprilie 2012 - martie 2015, Înalta Curte reține că instanța de apel într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., a analizat cauza în temeiul dispozițiilor din C. civ. de la 1864, întrucât, relevantă în materia răspunderii civile delictuale, este data pretinselor fapte ilicite, în timp ce prejudiciul constituie urmarea vătămătoare a faptelor. Potrivit situației de fapt reținute în cauză de instanța de apel, reclamanta a susținut producerea prejudiciului a cărui reparare o solicită prin două pretinse fapte ilicite, imputate pârâților: înființarea străzii x, pe terenul proprietatea (dobândit conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/31.01.2001), prin emiterea Hotărârii CGMB nr. 106/04.05.2006; emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006 de către Primarul General al Municipiului București având ca obiect extindere conductă de gaze pe str. x, pe terenul proprietatea recurentei-reclamante, situație care a condus la împiedicarea edificării unei locuințe de către aceasta (scopul pentru care achiziționase terenul, astfel încât, ulterior, prin contractul de vânzare aut. sub nr. x/27.05.2016 a înstrăinat acest teren). Într-o sistematică analizare a cererilor deduse judecății, în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, curtea de apel a analizat conduita fiecăruia dintre pârâți din perspectiva ambelor fapte imputate acestora. În ceea ce privește prima dintre ele - înființarea străzii x prin emiterea Hotărârii CGMB nr. 106/04.05.2006 -, pe terenul proprietatea reclamantei, instanța de apel a stabilit și demonstrat, pe baza probatoriului administrat, evaluat în baza dispozițiilor legale incidente, că în speță nu se verifică cerința faptei ilicite a pârâților, întrucât nu a rezultat vreo conduită comisivă a acestora, în sensul împiedicării reclamantei în exercitarea atributului de folosință asupra terenului proprietatea sa. Referitor la cea-a de-a doua faptă imputată pârâților - emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006 de către Primarul General al Municipiului București - având ca obiect extindere conductă de gaze pe str. x, pe terenul proprietatea reclamantei, curtea de apel a apreciat că, din perspectiva prejudiciului ce se cere a fi reparat, în cauză se reține exclusiv răspunderea Municipiului București, prin Primar General, iar nu și a Consiliului General al Municipiului București. Date fiind criticile susținute prin motivele de recurs și având în vedere aceste coordonate ale judecății în apel, rezultă că dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților în legătură cu prima pretinsă faptă ilicită este intrată sub autoritate de lucru judecat, astfel că, în cadrul recursului pârâtului vor fi analizate doar acele critici prin care se invocă aspecte de nelegalitate cu privire la antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, în legătură cu emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006 prin care a avut loc o extindere a unei conducte de gaze pe str. x, pe terenul proprietatea reclamantei (la momentul respectiv). Înalta Curte constată că, din perspectiva situației de fapt, curtea de apel a reținut că la data de 14.11.2006 a fost emisă de Primarul General al Municipiului București, autorizația de construire nr. x, pentru extinderea conductei de gaze pe Drumul Belșugului. În cuprinsul autorizației de construire, s-a menționat că extinderea conductei distribuție gaze naturale Dn 100-125 mm RP se va realiza pe str. x, inclusiv ramificațiile până la limita de proprietate a imobilelor, urmând ca sectorul teritorial să autorizeze branșarea imobilelor conform Legii nr. 50/1991. Racordarea conductei proiectate se va face la conducta existentă în carosabilul Drumul Belșugului, va fi pozată în carosabilul Drumul Belșugului și pe str. x, până în dreptul imobilului cu nr. x, situat pe Drumul Belșugului. SC Distragaz Sud a procedat la efectuarea lucrărilor de extindere a conductei, în conformitate cu autorizația de construire. Constatându-se că, în realitate, conducta de gaze aparținând S.C. Distrigaz Sud a fost amplasată pe terenul proprietatea apelantei-reclamante, aceasta a formulat numeroase notificări începând cu anul 2007, prin care a solicitat modificarea traseului acesteia, astfel încât să nu îi fie afectat dreptul de proprietate. Cererea reclamantei nr. x/09.09.2010 de eliberare a unei autorizații de construire în vederea edificării unei locuințe, a fost respinsă de Primăria Sector 6 București, respingerea fiind motivată de faptul că terenul este străbătut de o conductă aparținând S.C. Distrigaz Sud S.A. și, în consecință, este necesară devierea acesteia de pe teren. Instanța de apel a constatat că în vederea soluționării situației litigioase, reclamanta a formulat anterior o cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 4, prin care a solicitat obligarea pârâtei F. S.A. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea sa, iar pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București. Prin decizia civilă nr. 2650/21.06.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2010, a fost admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 6687/2011, pronunțate de Judecătoria sector 4 București, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis cererea de chemare de chemare în judecată și s-a dispus obligarea pârâtei F. S.A. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei pe lotul x (drum de servitute). Prin aceeași decizie, a fost obligată chemata în garanție, Primăria Municipiului București, la efectuarea împreună cu pârâta F. S.A. a procedurii de deviere a conductei de gaze naturale; decizia instanței de apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 511/23.10.2017 a Curții de Apel București . Totodată, curtea de apel a constatat că în cuprinsul considerentelor care au fundamentat soluția anterior menționată, s-a reținut, printre altele, și faptul că: "proporționalitatea limitării dreptului de proprietate al reclamantei nu este respectată în speță în condițiile în care conducta de gaze naturale traversează terenul proprietatea apelantei-reclamante, punând-o în imposibilitatea obținerii autorizației necesare pentru construirea unei case de locuit. Acest lucru rezultă din raportul de expertiză în specialitatea topografie aflat la filele x . Mai mult, la analiza acestui aspect, trebuie avut în vedere că lucrările de extindere a conductei (adică nașterea dreptului de uz și servitute legală în favoarea pârâtei), s-au realizat după dobândirea dreptului de proprietate de către apelanta-reclamantă și, deși conform certificatului de urbanism care a stat la baza eliberării autorizației pentru realizarea acestei lucrări, s-a menționat expres ca aceasta să se efectueze pe domeniul public (str. x) această cerință nu a fost respectată, întrucât, pe de o parte, str. x a fost înființată în mod nelegal, suprapunându-se pe o porțiune de 148 mp pe terenul proprietatea apelantei-reclamante (fiind ulterior anulată hotărârea de înființare a acesteia), iar pe de altă parte, la data eliberării autorizației, era înscrisă în cartea funciară (08.11.2006) refacerea documentației cadastrale din care rezulta faptul că locul pe care urma să fie amplasată conducta era proprietate privată. Faptul că la momentul trasării conductei (întocmirii proiectului tehnic în baza căruia au fost eliberate avizele și acordurile solicitate de lege) și la momentul depunerii cererii de eliberare a autorizației de construire, aceasta conductă nu afecta proprietatea apelantei-reclamante nu justifică în nicio modalitate limitarea dreptului de proprietate al apelantei-reclamante, întrucât dreptul de proprietate se consideră a fi avut dintotdeauna aceeași întindere, efectul rectificării documentației cadastrale nefiind unul constitutiv, ci declarativ de drepturi." Totodată, în cauza de față, curtea de apel a solicitat societății Distrigaz Sud Rețele relații cu privire la stadiul executării hotărârii judecătorești menționate, iar la 30.03.2017, prin adresa nr. x, s-a comunicat faptul că nu a avut loc devierea conductei de gaze până la momentul respectiv . Situația de fapt la data soluționării cauzei de față a fost verificată prin efectuarea, în etapa procesuală a apelului, a unei expertize topografice din ale cărei concluzii curtea de apel s-a reținut că traseul principal al conductei de gaze împarte terenul, proprietatea reclamantei în două loturi, lotul x în suprafață de 175 mp, pe care nu se poate edifica niciun fel de construcție, și lotul x în suprafață de 300 mp, pe care se poate edifica o construcție, doar pe calcan, cu acceptul proprietarului vecin afectat. În acest context, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispozițiilor de drept material - art. 998 - 999 C. civ., curtea de apel a reținut îndeplinirea cerințelor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul București, prin Primar General: fapta ilicită, prejudiciul cauzat reclamantei, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului faptei. În ceea ce privește fapta ilicită, s-a reținut că prin emiterea autorizației de construire nr. x/14.11.2006 de către Primarul General al Municipiului București prin care se autoriza extinderea conductei de gaze pe un traseu ce afecta proprietatea reclamantei, s-a încălcat dreptul de proprietate al acesteia, paralizându-i atributul folosinței dintre prerogativele dreptului de proprietate, prin împiedicarea edificării unei locuințe. Aceste constatări ce conturează fapta ilicită imputată recurentului-pârât, legătura de cauzalitate și culpa pârâtului (conduita autorității) au fost preluate de instanța de apel prin valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 2650/21.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 511/23.10.2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Prin imposibilitatea edificării unei locuințe pe terenul proprietatea sa, reclamanta a suportat o sarcină disproporționată, întrucât chiar dacă limitarea atributului folosinței urmărea un interes general sau un scop de utilitate publică, reclamantei nu i-a fost stabilită și acordată o dreaptă și prealabilă despăgubire, cerințe impuse atât de dreptul intern art. 480, 481 din C. civ. de la 1864, de dispozițiile constituționale - art. 44 alin. (1) și (3), dar și de art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în Cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Mallacher și alții c. Austriei sau Cauza James și alții c. Marii Britanii etc.). În aceste condiții, pe baza criteriului de cuantificare a prejudiciului indicat de către reclamantă - lipsa de folosință pentru terenul proprietatea sa pentru intervalul aprilie 2012 - martie 2015 -, au fost evaluate despăgubirile solicitate de către reclamantă. Calitatea recurentului-pârât Municipiului București, prin Primar General, de subiect de drept obligat în raportul juridic obligațional dedus judecății îi revine în calitate de persoană emitentă a autorizației de construirea nr. x/14.11.2006, astfel cum prevede art. 4 alin. (1) lit. c) pct. 3 coroborate cu art. 7 alin. (13) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare la data emiterii actului, coroborate cu prevederile art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001. Astfel, în cauza de față nu a fost invocată nelegalitatea actului administrativ pentru a se atrage calitatea procesuală pasivă a emitentului actului, ci s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului, prin obligarea pârâților la plata unor despăgubiri generate prin efectele actului autorității publice locale, astfel încât, titular al acestei obligații este însăși unitatea administrativ-teritorială, sens în care operează norma anterior invocată din legea administrației publice locale. Celelalte aspecte invocate de către recurentul-pârât prin motivele de recurs prin care tinde la înlăturarea răspunderii sale și demonstrarea culpei subdiviziunii administrativ-teritoriale - Sector 6 București, nu pot fi analizate de Înalta Curte, întrucât acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar prin susținerea lor se tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei; or, instanța de recurs nu poate exercita decât controlul de legalitate al hotărârii recurate pentru cazurile expres și limitativ stabilite prin normele imperative ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit celor invocate prin motivele de recurs. Cu privire la această chestiune, instanța de apel a reținut că prin adoptarea Hotărârii CGMB nr. 106/2006 privind atribuirea în mod oficial a denumirii străzii x a constituit doar o etapă administrativă în finalizarea unei proceduri inițiate la nivelul sectorului 6, astfel încât, nu s-a putut reține existența unui raport de cauzalitate indivizibil care să antreneze răspunderea solidară a intimatului Consiliul General al Municipiului București. Prin aplicarea unui argument a fortiori, cu atât mai mult raportul de cauzalitate nu s-ar fi justificat prin raportare la o premisă anterioară adoptării Hotărârii CGMB nr. 106/2006, anume la cererea nr. x/7.02.2006 formulată de către Primăria sector 6 - Direcția Tehnică, Serviciul Evidență Patrimoniu și Întocmire Documentații privind atribuirea denumirii străzii x, cerere formulată în baza Planului Urbanistic Zonal - Drumul Belșugului nr. 90-92, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local sector 6 nr. 102/26.05.2005. Înalta Curte apreciază că în mod nefondat recurentul-pârât, pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține că în decizia recurată instanța de apel redă argumente contradictorii în confirmarea calității procesuale pasive doar a Municipiului București, prin Primar General, în raportul juridic dedus judecății. Astfel, din lecturarea considerentelor deciziei recurate se constată o argumentare coerentă, clară și convingătoare a instanței de apel, ce respectă structura raționamentul logico-juridic, este aptă să demonstreze în fapt și în drept temeinicia pretențiilor reclamantei cu privire la repararea prejudiciului material pretins și este realizată de o manieră ce respectă exigențele art. 425 alin. (1) li. b) din C. proc. civ. și vădește analizarea reală și efectivă a elementelor esențiale ale pricinii, în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel. II.5.b. Recurenta-reclamantă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulează critici cu privire la soluția instanței de apel de respingere ca neîntemeiată a cererii de obligare a pârâtului Municipiul București, prin de Primar General, la plata daunelor morale, precum și referitoare la soluția de admitere a cererilor de majorare a onorariilor formulate de experții C. și B.. Înalta Curte constată că recurenta, în cadrul recursului său a conceput și critici apte de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vor fi analizate pe aceste temei. În ceea ce privește respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale cauzate prin fapta ilicită imputată acestuia, confirmată în cadrul recursului declarat de către pârât, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Pentru analizarea acestei pretenții, curtea de apel s-a raportat la faptul că daunele morale solicitate de către reclamantă prin cererea introductivă de instanță și la care s-a referit și în cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat la prima instanță, au fost motivate ca reprezentând atingerea adusă onoarei și demnității sale, prin umilința cauzată de intimați (prin diversele structuri ori departamente), întrucât a fost pusă în situația de a se prezenta aproape zilnic la ghișeul unor autorități, de a intenta acțiuni, de a renunța la serviciu, de a divorța și de a pleca în străinătate. S-a constat că, ulterior, reclamanta, prin intermediul altor acte de procedură (cereri de probatorii și concluzii scrise) a căror finalitate procesuală este alta decât a completa cadrul obiectiv al judecății fixat prin actele de învestire legală a instanței (cererea de chemare în judecată, cerere precizatoare sau cerere completatoare, din perspectiva modificării cauzei cererii de chemare în judecată ce interesează această critică), reclamanta a invocat și alte aspecte referitoare la o pretinsă deteriorare a stării sale de sănătate, atașând înscrisuri doveditoare în acest sens. Instanța de apel a apreciat, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 194, art. 204, art. 250 și art. 392 din C. proc. civ., că motivele prin care se justifică pretenția de acordare a daunelor morale cu care prima instanță a fost legal învestită sunt cele care rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată. Cu toate că instanța de apel a argumentat fără echivoc această limitare a analizei sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs, reclamanta reia aceleași aspecte (pretinse consecințe asupra stării sale de sănătate și corelarea acestora cu înscrisuri doveditoare), ignorând modalitatea de raportare a instanței de apel la acestea, cu consecința neanalizării acestora în apel din cauza impedimentelor de ordin procedural, astfel cum au fost argumentate. În atare context, rezultă că această dezlegare de ordin procedural a instanței de apel este intrată sub autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că, și această instanță de recurs va analiza aceste critici pornind de la premisa celor invocate prin cererea de chemare în judecată cu valoare de pretinse prejudicii de ordin moral. În plus, Înalta Curte, pe lângă aspectul prioritar anterior invocat, apreciază numai în subsidiar că înscrisurile atașate de reclamantă motivelor de recurs, precum și depoziția martorului audiat în apel, invocată prin motivele de recurs, dacă ar fi fost analizate de instanța de apel, tindeau a pune în discuție aspecte de fapt ale pricinii și de temeinicie a deciziei atacate, ce nu pot a fi analizate în recurs, având în vedere că instanța de recurs realizează exclusiv un control de legalitate pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, potrivit celor invocate prin motivele căii de atac. Drept urmare, se constată că în analiza prejudiciului moral, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a indicat în concret conduita intimaților și limitele în timp în care aceasta s-a manifestat, astfel încât, s-a concluzionat că aceasta solicită daune morale pentru același interval ca în cazul prejudiciului material: aprilie 2012 - martie 2015. Totodată, în absența unor argumente care să demonstreze o conduită ilicită continuă a pârâților, s-a reținut că normele juridice de drept substanțial incidente cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, sunt cele din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009. Analizând condițiile răspunderii civile delictuale pe temeiul art. 1349 rap. la art. 58 și art. 253 alin. (4) din noul C. civ., instanța de apel a reținut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru atingeri aduse unor prerogative ale personalității umanem partea interesată (reclamanta) era ținută să facă dovada faptei ilicite și a circumstanțelor săvârșirii ei, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Convenție (Cauzele Danev c. Bulgariei, Elefteriadis c. României, Stone Court Shipping Company S.A. c. Spaniei etc.). Înalta Curte, constată că recurenta-reclamantă nu are în vedere aceste argumente prioritare ale instanței de apel, ci susține că însăși fapta ilicită reținută în sarcina Municipiului București, prin Primar General, pe temeiul căreia s-a dispus obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru daune materiale, este și cauza prejudiciului de ordin moral afirmat. Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, de o manieră implicită, a avut în vedere împrejurarea că fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului drept cauză a acordării despăgubirilor pentru repararea prejudiciului de ordin material, nu are aptitudinea intrinsecă de a genera, prin ea însăși, și prejudicii de ordin moral. În aceste condiții, s-a apreciat ca necesară reținerea unei fapte ilicite distincte, susceptibilă de a produce (și) prejudicii morale, precum și circumstanțele săvârșirii ei, situație în care, prejudiciul și raportul de cauzalitate ar fi urmat să fie prezumate. Cum în speță s-a reținut că nu s-a demonstrat o anumită conduită a pârâților (prin structurile și departamentele acestora), de natură a crea un sentiment de umilință reclamantei, Înalta Curte constată că o atare constatare a permis în mod justificat concluzia inexistenței unei fapte ilicite apte să producă prejudicii de ordin moral, premisă care a făcut inutilă analizarea celorlalte cerințe ale răspunderii civile delictuale, acestea fiind fără obiect. Simpla împrejurare că reclamanta a formulat cereri, petiții și acțiuni în justiție prin care a solicitat, lato sensu, respectarea prerogativelor dreptului său de proprietate asupra terenului, ține de exercitarea unor drepturi constituționale și legale, precum dreptul de petiționare ori liberul acces la justiție care, exercitate în condițiile prevăzute de lege, nu au aptitudinea prin ele însele de a antrena consecințe negative pentru personalitatea petiționarului; de aceea, era necesar a se concretiza conduita autorităților pârâte, prin circumstanțe particulare, de natură a justifica lezarea vreunei prerogative a personalității recurentei-reclamante cu ocazia exercitării drepturilor sale Referitor la criticile recurentei referitoare la admiterea de instanța de apel a cererii experților desemnați de în vederea efectuării lucrărilor de specialitate, încuviințate în cauză - expertiză topo și contabilă -, Înalta Curte constată că acestea sunt aspecte de temeinicie, ce țin de exercitarea atributului de apreciere a instanței de apel în fața căreia probele au fost administrate. Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiect de analiză în recurs, nici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât aplicarea dispozițiilor art. 339 alin. (2) din C. proc. civ. vizează exclusiv o chestiune de apreciere, în timp ce recurenta tinde la demonstrarea caracterului netemeinic al cererilor de majorare; or, aceste aspecte sunt în afara cenzurii instanței de recurs. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursurile formulate,ca nefondate. Întrucât ambele recursuri vor fi respinse, se constată că în cauză nu este posibilă acordarea cheltuielilor de judecată niciuneia dintre părți, având în vedere anihilarea reciprocă a culpei procesuale, criteriul legal ce decurge din dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,