ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 521/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 11.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constatate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, șoseaua x, în suprafață de 200 mp, prin uzucapiunea de 30 de ani, fără cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 7974/14.06.2016, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a V-a Civilă în data de 08.07.2016, sub nr. x/2016.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2477/21.12.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, tribunalul considerând că, în cauză, calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere și principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu și, pe cale de consecință, nici nu îl poate pierde prin efectul prescripției achizitive, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că terenul ar fi intrat în domeniul public sau privat al statului. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 165/2013. Împotriva sentinței civile nr. 2477/21.12.2018, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă au declarat apel apelanții reclamanți.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 49 A/20.01.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții reclamanți în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 2477/21.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a anulat sentința apelată, a reținut cauza pentru evocarea fondului și a acordat termen de judecată în acest sens. Prin decizia civilă nr. 613A/14.04.2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă, evocând fondul, a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General, a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 345,86 m.p., situat în București șos. x sector 2, învecinat la Nord cu șos. x, la Vest cu terenul de 125 m.p. proprietatea reclamanților, la Sud cu imobilele din strada x nr. 21 și 23 și la Est cu imobilul din șos. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert E.. S-a constatat că reclamanții au următoarele cote de proprietate asupra terenului astfel dobândit: A. 1/8; B. 3/8; C. 1/8; D. 3/8. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 613A din data de 14 aprilie 2022 și împotriva deciziei intermediare nr. 49A din data de 20 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 11 martie 2016, sub nr. x/2016. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor recurate, hotărârea intermediară și cea de fond, cu menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe. Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material privind uzucapiunea (art. 1846, art. 1847, art. 1890 vechiul C. civ., Legea nr. 422/2001, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ., art. 35 C. proc. civ.), în mod nelegal fiind respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul general. În acest sens, a arătat că dobândirea unui drept de proprietate nu se poate realiza în mod valabil decât dacă persoana de la care este preluat bunul justifică în patrimoniul său existența dreptului de proprietate. Calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere și principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu și, astfel, nici nu îl poate pierde prin efectul prescripției achizitive. Lipsa unor acte care să ateste ultimul proprietar asupra imobilului nu poate fi în niciun caz asimilată lipsei acestuia. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că bunul este fără stăpân, în lipsa îndeplinirii procedurilor-administrative de declarare a bunului ca fiind fără stăpân, bunul nu poate fi socotit ca fiind intrat în patrimoniul pârâtului Municipiului București. Unitatea administrativ-teritorială poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect uzucapiunea doar în situația în care devine titularul dreptului de proprietate al imobilului, fie ca urmare a declarării bunului ca fiind fără stăpân, fie ca urmare a existenței unei succesiuni vacante, deci, doar dacă dreptul său de proprietate este constatat prealabil printr-un titlu reprezentat de certificatul de vacanță succesorală sau de o hotărâre judecătorească. În speță, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul s-a aflat în patrimoniul Municipiului București pentru ca acestuia să îi poată fi opusă uzucapiunea. Potrivit adresei nr. x/2014, emisă de Direcția Patrimoniu, imobilul ce face obiectul uzucapiunii este compus din fostele imobile cu nr. 278 și 280 pe șos. x și secțiune din imobilul 276 pe șos. x. Imobilele care au purtat adresele șos. x și 280 compun imobilul consemnat în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986, pe adresa șos. x, cu teren în suprafață de 298 mp, categoria curți-construcții, ca proprietate particulară, cu posesor parcela, la data întocmirii evidențelor, F.. Raportat la aceste aspecte, recurentul a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă. Subsumat unui alt motiv de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, cu încălcarea art. 397 C. proc. civ., în sensul în care a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului de 345,86 mp situat în București, șos. x, deși, prin cererea de chemare în judecată, aceștia au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, șos. x, în suprafață de numai 200 mp. Faptul că, prin expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit că suprafața aferentă imobilului de la numărul poștal respectiv înglobează o suprafață de 471 mp nu este de natură a conduce la concluzia că întreaga suprafață face obiectul prezentului dosar, cu atât mai mult cu cât, din situația juridică, rezultă că imobilul ce face obiectul uzucapiunii este compus din fostele imobile cu numerele 278 și 280 pe șos. x și secțiune din imobilul 276 pe șos. x. Imobilele care au purtat adresele șos. x și 280 compun imobilul consemnat în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986, pe adresa șos. x, cu teren în suprafață de 298 mp, categoria curți-construcții, ca proprietate particulară, cu posesor parcelă la data întocmirii evidențelor F.; Recurentul susține că instanța a omis faptul că o suprafață de 125 mp din totalul de 298 mp a fost dobândită de către autorii reclamanților prin actul de proprietate autentificat sub nr. x din 16 mai 1932 și, astfel, această suprafață nu poate face obiect al uzucapiunii. Reținând că întreaga suprafață este de 298 mp, așa cum rezultă din evidențele cadastrale, iar suprafața de 125 mp este deținută cu titlu, problema s-ar fi pus doar în ceea ce privește diferența de la cei 298 mp, adică 173 mp, suprafață apropiată de cea solicitată de către reclamanți prin uzucapiune (200 mp) și în niciun caz suprafața de 345,86 mp acordată de către instanța de apel. Recurentul a mai susținut că nu sunt îndeplinite condițiile unei posesii utile, făcând trimitere, în acest sens, la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera uzucapiunea de lungă durată, precum și la dispozițiile art. 1847 din C. civ. de la 1864. Posesia nu poate fi considerată utilă, întrucât nu s-a efectuat sub nume de proprietar, nu sunt dovezi în ceea ce privește plata impozitului, singura probă administrată este proba testimonială care, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate duce la reținerea unei posesii valabile. Raportat la art. 1854 din vechiul C. civ., a susținut că, prin simpla acceptare a calității procesuale pasive a Municipiului București, adică a conștientizării apartenenței imobilului în favoarea statului, rezultă faptul de necontestat al posesiei pentru altul. Chiar dacă reclamanții fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, în speță, pentru Municipiul București, în justificarea acestui raționament arătând că, pentru a exista o posesie utilă, sunt necesare două elemente: unul material - corpus (totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare și folosință exercitate direct asupra lucrului) și altul psihologic, intențional - animus (intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui drept real). Lipsa oricăruia dintre aceste elemente echivalează cu lipsa posesiei.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A., B., C. și D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin primarul general, intimații-reclamanți au susținut, în esență, că, în ipoteza particulară a cauzei deduse judecății, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. În mod evident, din interpretarea dispozițiilor art. 1847 și următoarele și a art. 1890 C. civ. rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancțiune civilă față de titularul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Astfel, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamanți, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unităților administrativ-teritoriale, ca titulare ale patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. Cum, în evidențele oficiale ale recurentului pârât și ale celorlalte instituții, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, recurentul-pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât. Cu privire la motivul de recurs prin care se susține că instanța a dat mai mult decât s-a cerut, intimații-reclamanți au susținut că expertiza tehnică în specialitatea topografie efectuată în cauză a relevat faptul ca întreaga suprafață împrejmuită și folosită este de 471 m.p., care înglobează cei 200 mp solicitați prin cererea introductivă și cei 125 mp dobândiți prin cumpărare, fără a fi posibilă o delimitare a acestor suprafețe deoarece alcătuiesc, în fapt, un singur imobil. În raport de concluziile expertizei, reclamanții și-au majorat câtimea obiectului cererii cu suprafața suplimentară identificată de expert, împrejurare în raport cu care nu se poate susține că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut. În opinia intimaților reclamanți, celelalte critici de ordin generic, invocate în conținutul cererii de recurs, privind suprafețele terenului în litigiu și îndeplinirea elementului material sau intențional al posesiei, nefiind susținute de argumente de nelegalitate și privind exclusiv reaprecierea probelor și a situației de fapt, stabilite de instanța de apel, nu pot fi analizate, fiind incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate. Articolul 1853 din C. civ. de la 1864, aplicabil spetei, enumeră punctual situațiile în care stăpânirea unui bun constituie detenție precară iar nu posesie, iar recurentul-pârât nu a dovedit existența vreuneia dintre situațiile premisă enumerate în textul citat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06 decembrie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul acțiunii deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele de fond este reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă, cu privire la un teren situat în București, șoseaua x, în suprafață de 200 mp, despre care aceștia pretind că îl dețin în fapt, de la un moment care îi legitimează să invoce uzucapiunea de lungă durată, ale cărei condiții sunt îndeplinite și privitor la care nu a fost identificat un alt proprietar. Prima instanță a respins acțiunea considerând că Municipiul București nu poate avea calitate procesuală pasivă întrucât nu s-a făcut dovada faptului că acesta ar fi fost ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. Prin decizia civilă nr. 49 A/20.01.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin Primar General, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, în esență, că, în cauză, probele administrate nu au fost apte să conducă la identificarea ultimul proprietar al terenului împotriva căruia s-ar putea invoca uzucapiunea, neexistând niciun fel de evidențe cu privire la un ultim proprietar, atât în ceea ce privește identificarea lui cât și dacă acesta mai este în viață, pentru ipoteza în care acesta a fost o persoană fizică. În același timp, nu s-a putut stabili nici dacă terenul se afla în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991. În atare situație și având în vedere că nu poate fi imaginată o altă situație juridică care să nu fie acoperită de dispozițiile art. 26 și 36 din Legea nr. 18/1991 (în sensul ca la momentul intrării în vigoare al legii, bunul sa fi aparținut altcuiva în afara unei persoane fizice sau statului) față de identitatea de regim juridic stabilită de dispozițiile art. 26 și 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, instanța de apel a apreciat că se impune reținerea calității de proprietar a pârâtului Municipiului București și, pe cale de consecință, a calității procesuale pasive a acestuia în cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Evocând fondul în ceea ce privește verificarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 1890, 1846, 1847, 1860 din C. civ., respectiv, dacă a fost exercitată o posesie caracterizată, utilă, publică și sub nume de proprietar asupra imobilului, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 613A/14.04.2022, a admis cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General și a constatat că aceștia au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 345,86 m.p., situat în București șos. x sector 2, învecinat la Nord cu șos. x, la Vest cu terenul de 125 m.p. proprietatea reclamanților, la Sud cu imobilele din strada x nr. 21 și 23 și la Est cu imobilul din șos. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert E.. Pe calea prezentului recurs, pârâtul a formulat critici de nelegalitate, atât cu privire la decizia intermediară, de anulare a sentinței primei instanțe, cât și cu privire la decizia dată pe fondul pretențiilor deduse judecății, invocând, în drept, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Primul motiv de recurs vizează decizia civilă nr. 49 A/20.01.2022, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți și a anulat sentința apelată cu reținerea cauzei pentru evocarea fondului, recurentul susținând că soluția adoptată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 1846, art. 1847, art. 1890 vechiul C. civ., a Legii nr. 422/2001, a art. 36 din Legea nr. 18/1991, a art. 680 C. civ. și a art. 35 C. proc. civ. Raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate de pârât cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă, Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că deși recursul a fost întemeiat doar pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este încadrabil și în cazul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488. Astfel, având în vedere că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, Înalta Curte constată că această critică se impune a fi analizată nu numai pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci și în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât este necesară verificarea premisei, și anume, stabilirea raportului juridic litigios și identificarea corectă a subiectelor acestuia. Procedând în continuare la analiza criticilor ce vizează greșita soluționare a excepției procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul general, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), dar și a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), Înalta Curtea constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. În acest sens sunt dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. În speță, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond și care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reține că prima instanță a fost învestită cu o acțiune având ca obiect uzucapiunea de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, cu privire la un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, șoseaua x. Pentru a opera uzucapiunea, este necesară îndeplinirea condițiilor ce rezultă din dispozițiile art. 1847 și din cele ale art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar) și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate. Din interpretarea acestor norme de drept material rezultă că, în plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezența părților în proces, acțiunea în uzucapiune trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, față de proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Ca urmare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care își dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acțiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului. Însă, atunci când nu este posibilă identificarea fostului proprietar ori a altor persoane interesate în contestarea uzucapiunii sau atunci când fostul proprietar a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. În speță, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza materialului probator administrat, relevă că, pentru terenul în litigiu, în evidențele autorităților publice locale apare o singura persoană înregistrată fiscal în anul 1967 și în anul 1986, pe baza propriei declarații, respectiv autorul reclamanților, F., iar la nivelul anului 1952, F. și G., care plăteau impozit pentru 400 mp teren și clădire, în condițiile în care, în anul 1932, autorii acestora, F. și H., dobândiseră prin cumpărare 125 mp. Probele administrate cu privire la situația juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terțe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios. Raportat la aceste aspecte de fapt, ce nu pot face obiect de analiză în recurs și, deci, nu pot fi reapreciate și schimbate, Înalta Curte reține că în mod corect a concluzionat instanța de apel asupra apartenenței terenului în discuție la domeniul privat al Municipiului București. Astfel, în mod legal a argumentat instanța de apel faptul că, atât timp cât terenul nu face parte din domeniul public al statului și nu a fost identificată o persoană fizică care să fie titularul actual al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ teritoriale, potrivit dispozițiilor art. 477 C. civ., coroborate cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare corelată a dispozițiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 ("În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz") și în art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată"). Întrucât, în cauză, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reținut prezumția (prevăzută de lege) că imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtului, situație față de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor reținute de instanța de apel. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București se întemeiază și pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. Cum, în evidențele oficiale ale recurentului pârât și ale celorlalte instituții, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ – teritoriale, recurentul pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât. În sens contrar, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare ale inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ – teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din Decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia nr. 49 din 20.01.2022 a Curții de Apel București a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia. Cu referire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 613 din 14.04.2022, dată după evocarea fondului, Înalta Curte reține că, în cadrul acestuia, în esență, recurentul pârât a invocat, pe de o parte, neîndeplinirea condițiilor unei posesii utile pentru ca uzucapiunea de lungă durată să poată produce efecte, iar, pe de altă parte, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 397 C. proc. civ., în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut. În legătură cu primul aspect, ce se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține următoarele: Uzucapiunea este acea instituție juridică care permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-și producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiții: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă și neviciată, și posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credință. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru". Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Așa cum a reținut și instanța de apel, posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat și apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speță, a dreptului de proprietate. Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), și elementul psihologic, respectiv, intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar. Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale. Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. a instituit doua prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speță, reclamanții, ar deține pentru altul și nu pentru sine. Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt rezultată din probe, așa cum a fost reținută de instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speță, posesia exercitată de reclamanți asupra terenului în litigiu îndeplinește condițiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., respectiv pe aceea a exercitării sale sub nume de proprietar, uzucapiunea de 30 de ani putând opera. Astfel, potrivit informațiilor comunicate de Primăria Sectorului 2 București-Direcția de Urbanism, Cadastru și Gestionare Teritoriu, sub nr. x/9.07.2014, potrivit evidențelor cadastrale, la nivelul anului 1986 imobilul situat în București șos. x, figura ca având categoria curți-construcții, proprietate particulară, având o suprafață totală de 298 mp. și posesor pe F.. Martorii audiați în cauză au confirmat faptul că la nivelul anilor 1984-1990 imobilul exista în configurația actuală, fiind împrejmuit, stăpânit de bunicii reclamanților și ulterior de aceștia din urmă, fără ca cineva să le conteste dreptul. Primăria Sectorului 2 București a confirmat faptul că pentru acest imobil nu au fost înregistrate notificări în baza Legii 10/2001 și nici în baza Legii nr. 18/1991, cu excepția titlului de proprietate emis pe numele I. și J. cu privire la suprafața de teren de 62,5 mp. De asemenea, a fost depus la dosar contract de închiriere a imobilului și act adițional la acesta, prin care o parte dintre reclamanți au închiriat imobilul unei societăți comerciale. În raport de aceste probe, instanța de apel a constatat ca fiind îndeplinită cerința exercitării unei posesii cu durata de 30 de ani, termen calculat de la data începerii posesiei și până la data introducerii acțiunii. În privința utilității posesiei reclamanților și a antecesorilor lor, s-a apreciat că în favoarea lor operează prezumția corespunzătoare, Curtea constatând că, în speță, nu s-a făcut dovada existenței vreunui viciu al posesiei exercitate. Simpla afirmație a recurentului pârât făcută prin motivele de recurs, în sensul că reclamanții au exercitat posesia pentru altul, în speță, pentru Municipiul București, nu este de natură a răsturna prezumția instituită de art. 1854 C. civ., care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul, câtă vreme nu este fundamentată pe nicio susținere concretă și, cu atât mai puțin, pe nicio probă din care să rezulte existența unui raport obligațional în temeiul căruia s-ar putea reține că reclamanții ar deține terenul pentru altul și nu pentru sine. Pe de altă parte, susținerea recurentului în sensul că prin recunoașterea calității procesuale pasive a Municipiului București și a apartenenței terenului în litigiu la domeniul privat al statului, s-a recunoscut, implicit și faptul posesiei pentru altul, este lipsită de orice fundament legal, atitudinea subiectivă a reclamanților cu privire la suprafața de teren neavând nicio legătură cu niciunul dintre aceste două aspecte, astfel că nu se justifică reținerea calității de detentori precari a reclamanților. Nu există niciun element concret pe baza căruia să se poată aprecia că reclamanții ar fi stăpânit terenul în litigiu în această calitate, de detentori precari, respectiv fiind conștienți că ar avea doar un drept de folosință, asupra lui, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat deja, aceștia au și închiriat unor terți o parte a terenului, ceea ce conduce la concluzia că, în fapt, s-au comportat ca veritabili proprietari, posesia exercitată fiind, deci, utilă. În aceste condiții, singura concluzie pertinentă este aceea că atitudinea subiectivă a reclamanților față de terenul posedat a fost cea specifică adevăraților proprietari, și nu detentorilor precari, calitate care, într-adevăr, nu ar putea avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 1853 C. civ., potrivit cărora "actele ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului sau." Fiind, așadar, vorba despre acte efectuate cu îngăduința proprietarului (în accepțiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. (2) C. civ.) o astfel de folosință nu ar putea fi calificată ca fiind o posesie sub nume de proprietar întrucât îi lipsește elementul intențional, animus domini, astfel că ea ar fi o detenție precară. Cu alte cuvinte, specificul detenție precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul și nu pentru sine. Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei. Însă, în condițiile în care, în speță, terenul în litigiu a fost folosit sub nume de proprietar, și nu cu eventuala îngăduință a unității administrativ teritoriale, care, de altfel, a negat permanent că ar avea vreun drept sau vreo calitate în raport cu terenul în litigiu, este evident că prezumția instituită de art. 1854 C. civ. (posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume proprietar) nu a fost răsturnată, în cauză neprobându-se că reclamanții au posedat pentru altul. Faptul că i s-a recunoscut Municipiului București calitatea procesuală pasivă în cauză și, implicit, s-a recunoscut apartenența terenului în litigiu la domeniul privat al statului nu este de natură a transforma posesia utilă și sub nume de proprietar exercitată de reclamanți în detenție precară, susținerile în acest sens formulate de pârât prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca vădit nefondate. În considerarea celor mai sus reținute, Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanța de apel interpretând și aplicând corect normele de drept material cuprinse în art. 1847 C. civ. de la 1864, criticile subsumate de recurentul pârât acestui motiv de recurs neputând fi primite. Este întemeiată, însă, critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 397 C. proc. civ., în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, fiind invocată încălcarea unor norme de drept procesual civil, în cauză devine incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), astfel că verificarea legalității deciziei atacate urmează a se face prin raportare la acest motiv de recurs. Analizând susținerile recurentului pârât, Înalta Curte reține că, în esență, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, principiu care este consacrat de art. 9 C. proc. civ., precum și, explicit sau implicit, de alte dispoziții legale, precum cele ale art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 9 alin. (2), obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască numai asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces, fără a putea acorda altceva sau mai mult decât s-a cerut. Verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a soluționat cauza cu depășirea limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, în sensul că a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, pentru o suprafață de teren mai mare decât cea solicitată inițial prin cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu încălcarea obligației impuse de art. 22 alin. (6), respectiv, de art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate dobândirea, prin uzucapiunea de 30 de ani, a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, șoseaua x, în suprafață de 200 mp. În cauză, a fost efectuată o expertiză tehnică în specialitatea topografie, prin care expertul desemnat a identificat și măsurat terenul deținut de reclamanți, acesta constatând că, în fapt, întreaga suprafață împrejmuită și folosită este de 471 m.p., și nu doar de 200 mp cât s-a solicitat, suprafață ce include și suprafața de 125 mp dobândită prin cumpărare, fără a fi posibilă o delimitare a acestor suprafețe deoarece alcătuiesc un singur imobil. Expertiza a fost avizată de OCPI - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sectorul 2, care a confirmat corectitudinea datelor topografice cuprinse în raportul de expertiză și a evidențiat o zonă de suprapunere de 0,14 mp cu imobilul identificat cadastral cu ^x situat în Sector 2. Ca urmare, în apel, după evocarea fondului, instanța, reținând că reclamanții au precizat că solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren identificate de expert, cu excepția suprafeței care reprezintă zona de suprapunere, a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat în București șos. x, reprezentat de teren în suprafață de 345,86 m.p., astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expertul E. (adică 471 m.p. din care a fost scăzută suprafața de 125 m.p. dobândită de reclamanți prin cumpărare, precum și suprafața de 0,14 m.p. reprezentând zona de suprapunere cu imobilul învecinat). Așadar, instanța de apel a stabilit dreptul de proprietate al reclamanților în funcție de suprafața de teren rezultată în urma măsurătorilor la fața locului, reținând că acesta este, în fapt, terenul în privința căruia s-a exercitat posesia ce a produs efectul achizitiv. Soluția astfel adoptată încalcă prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., fiind evident că s-a acordat mai mult decât s-a cerut (345,86 mp în loc de 200 mp), în condițiile în care obiectul inițial al cererii de chemare în judecată nu a fost modificat. Simpla împrejurare că, din probe, mai precis din cuprinsul expertizei efectuate în cauză, a rezultat că întinderea terenului stăpânit de reclamanți este mai mare decât cea cu privire la care, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, nu este suficientă pentru a îndreptăți instanța de judecată să acorde reclamanților un drept suplimentar față de ceea ce s-a solicitat, o asemenea manieră de soluționare a litigiului încălcând dispozițiile procedurale mai sus menționate și, implicit, principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, în condițiile în care nu a existat o manifestare de voință concret exprimată de către reclamanți, în sensul modificării obiectului acțiunii, conform art. 204 C. proc. civ. Deși instanța de apel a reținut că reclamanții ar fi precizat că solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren identificate de expert, cu excepția suprafeței care reprezintă zona de suprapunere, Înalta Curte constată că această precizare nu poate fi avută în vedere și nu poate produce efectele juridice ale unei veritabile modificări a obiectului cererii de chemare în judecată în condițiile în care nu îmbracă forma procedurală impusă de lege. În concret, Înalta Curte constată că abia la ultimul termen de judecată în fața primei instanțe, respectiv cel din data de 07.11.2018, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, reclamanții au invocat prescripția achizitivă asupra suprafeței de 346 mp ce reprezintă diferența dintre suprafața totală a imobilului de 471 mp și 125 mp deținuți cu titlu de proprietate, solicitarea fiind reluată prin Notele de susțineri depuse la dosar la acel moment, precum și prin Notele de susțineri depuse în apel, . În condițiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicitase constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 200 mp, este evident că această precizare făcută de reclamanți cu ocazia dezbaterilor asupra fondului și reluată prin Notele de susțineri depuse la dosar reprezintă o modificare a obiectului inițial a acțiunii. Or, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) putând avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților, așa cum în mod expres prevede aliniatul 3 al aceluiași articol. Așadar, prevederile aliniatului 1 al art. 204 C. proc. civ. instituie un termen legal imperativ a cărui nerespectare este sancționată cu decăderea iar dispozițiile aliniatului 3 permit înlăturarea sancțiunii decăderii dar și pe cea a nulității actelor de procedură efectuate peste termenul imperativ (art. 185 alin. (1) teza a 2-a C. proc. civ.), dacă toate părțile își exprimă acordul expres în acest sens. Excepția este de strictă interpretare și aplicare, în C. proc. civ. actual nemaifiind păstrată soluția vechiului Cd privind acordul tacit al pârâtului la modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată. În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că, în speță, câtă vreme cererea cu privire la terenul în suprafață de 346 mp, în loc de 200 mp, a fost formulată ulterior primului termen de judecată, aceasta era admisibilă numai cu condiția ca pârâtul să își fi exprimat acordul expres cu privire la modificarea obiectului acțiunii, acord care, însă, nu există, nefiind nici măcar cerut. În lipsa acestuia, modificarea cererii de chemare în judecată nu operează astfel că instanța de apel, cu ocazia evocării fondului, era obligată să se pronunțe doar în limitele stabilite de reclamanți inițial, prin cererea de chemare în judecată, conform art. 397 alin. (1) C. proc. civ., constatarea dobândirii de către aceștia a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren mai mare decât cea indicată în cuprinsul acțiunii fiind nelegală. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 613 din 14.04.2022 a Curții de Apel București și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru a soluționa pretențiile reclamanților în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată. Cu ocazia rejudecării, solicitarea reclamanților de a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la întreaga suprafață de teren pe care o posedă, așa cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, va fi analizată și soluționată numai în condițiile în care pârâtul își va exprima acordul expres cu privire la modificarea obiectului acțiunii, în condițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de intimații reclamanți, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra lor, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită, definitiv, partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.