ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2628/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 14 august 2019 pe rolul Tribunalului Satu Mare, ca urmare a declinărilor succesive reciproce de competență survenite în cauză și în considerarea regulatorului de competență dispus prin sentința civilă nr. 14/C din 11 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să constate că pe terenul în suprafață totală de 73.211 mp proprietatea pârâtei, identificat conform coordonatelor de carte funciară expuse în petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a edificat, prin efort propriu, mai multe construcții, enumerate în cuprinsul cererii sale principale (în speță, hală fabrică nutrețuri, în suprafață de 328 mp; depozit cereale, în suprafață de 196 mp; depozit materiale, în suprafață de 207 mp; turn de încărcare, în suprafață de 123 mp; laborator, în suprafață de 50 mp; hală producție, în suprafață de 473 mp; atelier și vestiar, în suprafață de 219 mp; hală fabricație sirop, în suprafață de 247 mp; stație filtrare apă, în suprafață de 93 mp; atelier reparații, în suprafață de 233 mp; depozit materii prime, în suprafață de 132 mp; birou livrare, în suprafață de 68 mp; depozit piese, în suprafață de 698 mp; sediu administrativ și locuință, în suprafață de 187 mp; casă pompe, în suprafață de 31 mp; garaje, în suprafață de 61 mp; terasă în suprafață de 98 mp; hidrant incendiu, în suprafață de 18 mp; depozit materiale, în suprafață de 122 mp; hală comunicare, în suprafață de 97 mp; birou de livrare, în suprafață de 83 mp; cabină poartă, în suprafață de 18 mp; grup sanitar, în suprafață de 57 mp; și stație de epurare, în suprafață de 2021 mp) și, pe cale de consecință, să se constate calitatea sa de proprietar asupra acestor supraedificate, cu evidențierea dreptului real principal astfel dobândit în evidențele de publicitate imobiliară.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 24/D din 10 februarie 2021, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei B. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.. și a intervenientului accesoriu în interesul pârâtei D. (Romania) S.A. (fostă E.). A constatat că, pe terenul înscris în CF nr. x Livada Nouă, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Livada Nouă), sub nr. topo. Livada Nouă, în suprafață totală de 73.211 mp., reclamanta a edificat, prin efort propriu, următoarele supraedificate: hală fabrică nutrețuri, în suprafață de 328 mp; depozit cereale, în suprafață de 196 mp; depozit materiale, în suprafață de 207 mp; turn de încărcare, în suprafață de 123 mp; laborator, în suprafață de 50 mp; hală producție, în suprafață de 473 mp; atelier și vestiar, în suprafață de 219 mp; hală fabricație sirop, în suprafață de 247 mp; stație filtrare apă, în suprafață de 93 mp; atelier reparații, în suprafață de 233 mp; depozit materii prime, în suprafață de 132 mp; birou livrare, în suprafață de 68 mp; depozit piese, în suprafață de 698 mp; sediu administrativ și locuință, în suprafață de 187 mp; casă pompe, în suprafață de 31 mp; garaje, în suprafață de 61 mp; terasă în suprafață de 98 mp; hidrant incendiu, în suprafață de 18 mp; depozit materiale, în suprafață de 122 mp; hală comunicare, în suprafață de 97 mp; birou de livrare, în suprafață de 83 mp; cabină poartă, în suprafață de 18 mp; grup sanitar, în suprafață de 57 mp; stație de epurare, în suprafață de 2021 mp. A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor de mai sus, ca efect al edificării acestora prin efort propriu. A dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului real imobiliar astfel dobândit de către reclamantă asupra imobilelor de mai sus, cu evidențierea sa în mod distinct, condiționat de îndeplinirea celorlalte formalități legale specifice, instituite prin Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și publicitate imobiliară, cu modificările ulterioare, emis de către Directorul general al Agenției Naționale de cadastru și Publicitate Imobiliară.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 998/A/2023 din 3 octombrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. A admis apelurile declarate de apelanta C., în calitate de lichidator judiciar al pârâtei B. S.R.L., societate în faliment, și de apelanta - intervenientă în interesul pârâtei D. (Romania) S.A. (fostă E.), în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 24/D din 10 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 998/A/2023 din 3 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A.. Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., pe de o parte, refuzând, fără o motivare corespunzătoare, încuviințarea obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză. Pe de altă parte, instanța de apel a respins, fără o motivare pertinentă cererea de repunere pe rol a cauzei și nu a luat în considerare înscrisurile depuse, ceea ce echivalează, în opinia recurentei, cu încălcarea rolului activ al judecătorului, care este obligat să afle adevărul în cauză. Prin cea de-a doua critică dezvoltată, recurenta a imputat instanței de apel o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996, prin nesocotirea tuturor elementelor probatorii care au condus la concluzia clară că prezumția de proprietate instituită de art. 492 C. civ. de la 1864 a fost răsturnată, făcând trimitere la depozițiile testimoniale, înscrisurile care atestă primirea sumelor de bani necesare pentru edificarea construcțiilor, cât și procesele-verbale din 14 octombrie 1997 și 11 noiembrie 2000, care atestă predarea de către constructor a lucrărilor efectuate de recurentă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, pentru situația în care recurenta nu a atașat dovada de plată a taxei de timbru, solicitând, în principal, anularea, ca netimbrat, a recursului și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. În combaterea recursului, intimata a susținut că hotărârea instanței de apel este legală, fiind corecte atât soluția de respingere a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză realizat în cauză, cât și cea de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei. În ceea ce privește fondul cauzei, a învederat că reclamanta nu a făcut dovada edificării celor 24 de construcții din venituri proprii, aspect reținut, în mod corect, de Curtea de Apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu preliminar, se constată că, deși recurenta a subsumat criticile formulate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., examinarea acestora relevă că ele se circumscriu, în realitate, motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod. Aceste critici vizează: (i) pretinsa încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ. (ii) nemotivarea respingerii obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză și a cererii de repunere pe rol a cauzei; precum și (iii) aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996. Analizând criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, recurenta susține că instanța nu a urmărit aflarea adevărului, înlăturând din analiză probe cu potențial relevant în cauză, prin respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei pentru discutarea probei cu înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor. Examinarea susținerii impune raportarea la dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Această obligație nu echivalează cu posibilitatea instanței de a suplini însă lipsa de diligență a părților în îndeplinirea obligațiilor procesuale ce le incumbă, în special sub aspectul propunerii și administrării probelor. Obligația de a face dovada susținerilor proprii aparține în exclusivitate părții care le formulează, în temeiul art. 249 C. proc. civ., conform principiului "onus probandi incumbit ei qui dicit". Totodată, alin. (2) al aceluiași articol prevede că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Rolul activ al judecătorului presupune, așadar, o conduită procesuală activă și echilibrată, menită să asigure caracterul efectiv al dreptului la un proces echitabil și contradictoriu și nu echivalează cu o permisiune de a deroga de la regulile procesului civil. Intervenția judecătorului pentru completarea probatoriului sau pentru clarificarea unor împrejurări de fapt este posibilă doar în condițiile prevăzute de lege, fără a înlătura sarcina părții interesate de a solicita încuviințarea și administrarea probelor relevante în termenele și în condițiile prevăzute de C. proc. civ. Totodată, se reține că, potrivit art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă. Această normă are caracter imperativ și vizează respectarea exigențelor procesului echitabil și a principiului contradictorialității, permisiunea de a depune probe după închiderea dezbaterilor conducând la prejudicierea dreptului părții adverse de a le cunoaște și de a le combate în mod efectiv. În speță, ulterior încheierii dezbaterilor în fața Curții de Apel și rămânerii în pronunțare la data de 18 septembrie 2023, reclamanta a formulat, la 27 septembrie 2023, o cerere de repunere a cauzei pe rol, în vederea discutării și încuviințării probei cu înscrisuri. În susținerea acestei cereri, au fost depuse înscrisuri datate 1993, 1996 și 1999, referitoare la resursele financiare pretins folosite pentru edificarea construcțiilor litigioase. Data acestor înscrisuri relevă că documentele respective existau și puteau fi depuse anterior, încă de la formularea cererii de chemare în judecată, ceea ce atrage incidența sancțiunii prevăzute de art. 394 alin. (3) C. proc. civ. În acest context, se impune a fi reținut că instanța de apel i-a pus recurentei, încă din faza incipientă a judecății apelului (ședința din 7 noiembrie 2022), obligația de a depune toate înscrisurile aflate în posesia sa referitoare la edificarea construcțiilor. Cu acel prilej, recurenta a arătat că nu mai deține alte înscrisuri privind imobilele litigioase. Drept urmare, recurenta nu poate invoca, cu succes, principiul rolului activ al judecătorului pentru a justifica o omisiune procesuală care îi este imputabilă, cum, de altfel, nu poate susține nici faptul că necesitatea probei cu înscrisurile atașate cererii de repunere pe rol a cauzei a rezultat din dezbateri. Sub acest aspect, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât necesitatea probei nu a rezultat din dezbateri, în condițiile în care, chiar prin cererea de apel, intimata D. S.A. a invocat imposibilitatea recurentei-reclamante de a deține fondurilor necesare pentru edificarea acestor construcții, susținere care a constituit un argument în sprijinul criticilor formulate împotriva sentinței pronunțate de Tribunal. În consecință, constatarea Curții de Apel privind decăderea reclamantei din dreptul de a mai solicita administrarea de probe se dovedește a fi legală și temeinică, asemenea și soluția de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Verificând decizia contestată cu privire la motivarea măsurilor procedurale de respingere a obiecțiunilor și a cererii de repunere pe rol a cauzei, cu consecința înlăturării înscrisurilor depuse de parte după închiderea dezbaterilor, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat aceste măsuri, reținând, în ceea ce privește obiecțiunile formulate, că acestea vizează, în realitate, aprecierea, în mod coroborat, a probațiunii administrate în cauză, apreciere ce urmează a fi realizată de instanță în procesul deliberării, nefiind veritabile critici cu privire la concluziile exprimate de expert. În combaterea raționamentului instanței, recurenta a făcut trimitere la concluziile raportului de expertiză efectuat și la declarațiile martorilor audiați, expunându-și părerea cu privire la o presupusă contradicție între probele administrate. Însă, aceste susțineri nu pot fi analizate în recurs câtă vreme se întemeiază exclusiv pe aprecierile și interpretările subiective date de recurentă elementelor de fapt ale cauzei și probelor administrate, fără a releva veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate. Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că evaluarea probelor excede analizei instanței de recurs, neputând fi criticată, în această cale de atac putând fi analizată numai modalitatea de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt, așa cum a fost stabilită. Cu referire la respingerea cererii de repunere pe rol, instanța de prim control judiciar a reținut că, potrivit dispozițiilor procedurale, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune nici un înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luate în seamă. Totodată, a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 254 alin. (2) și, în consecință, nici cele ale art. 400 C. proc. civ., întrucât cererea de repunere pe rol a cauzei a fost formulată în vederea încuviințării ca probă a unor înscrisuri sub semnătură privată din anii 1994, 1996 și 1999, pe care se presupune că reclamanta le deținea încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Drept urmare, cât privește motivarea instanței, deși aceasta este succintă, este suficientă din perspectiva cerințelor de claritate și coerență impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că motivarea unei soluții nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părților și instanțelor de control judiciar să înțeleagă raționamentul pe care se bazează soluția adoptată. În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a măsurilor procedurale adoptate și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat, prin care recurenta a imputat instanței de apel interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, instanța de recurs îl va înlătura din analiză, întrucât nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a învederat că instanța de prim control judiciar a reinterpretat depozițiile testimoniale administrate înaintea primei instanțe, prin specularea unei erori strecurate în raportul de expertiză întocmit în etapa apelului, și a nesocotit toate elementele probatorii care au condus la concluzia că prezumția legală instituită de art. 492 din C. civ. de la 1864, respectiv de art. 579 alin. (1) din noul Cod, nu a fost răsturnată. Totodată, a arătat că, potrivit probatoriului administrat, contrar reținerilor Curții de Apel, construcțiile au fost edificate înainte de 1 august 2001, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate asupra acestora se poate intabula în baza certificatului de atestare fiscală, prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află construcția, precum și a documentației cadastrale. Cu toate acestea, analiza criticii formulate relevă că aceasta nu vizează veritabilul raționament al instanței de apel, ci pornește de la o premisă greșită, respectiv aceea că instanța ar fi reținut, în mod nelegal, că imobilele nu au fost construite anterior anului 2001. Or, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă cu claritate că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în raport cu data edificării construcțiilor, însă a reținut, în mod corect, că în cauză nu se solicită constatarea dreptului de proprietate asupra unor construcții edificate de proprietarul terenului, cu materiale proprii - ipoteză avută în vedere de Înalta Curte în Decizia nr. 13/2019, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii. În acest context, instanța de apel a constatat că devine incidentă prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 din C. civ. de la 1864, respectiv de art. 579 alin. (1) din noul C. civ., potrivit căreia proprietarul terenului este, în lipsa dovezii contrare, și proprietarul construcției aferente. Or, în urma administrării probatoriului, instanța a reținut că această prezumție nu a fost răsturnată, întrucât nu s-a făcut dovada contrară, în sensul susținut de reclamantă. Prin urmare, concluzia instanței de apel privind admiterea apelurilor formulate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, se întemeiază pe aplicarea prezumției de proprietate legal instituită și pe constatarea că nu s-a făcut dovada contrară. Acesta este raționamentul care fundamentează hotărârea atacată, iar pentru a fi susceptibilă de cenzură în recurs, critica trebuia să se raporteze la această motivare, sub forma unui veritabil motiv de nelegalitate, ceea ce în speță nu s-a realizat. Pe de altă parte, recurenta nu a indicat veritabile erori de drept, în ceea ce privește prezumția de proprietate instituită de art. 492 C. civ. de la 1864 și art. 579 alin. (1) C. civ. și reținută de Curtea de Apel, nu a arătat în ce constă, în mod concret, eroarea de interpretare sau de aplicare a normelor juridice incidente, ci doar a exprimat aprecierile și interpretările subiective date de recurentă elementelor de fapt ale cauzei și probelor administrate. Aceste critici vizează, în esență, modul în care instanța de apel a interpretat și a valorificat probele administrate în cauză și tinde la obținerea unei reaprecieri a situației de fapt și a probatoriului, operațiune care excede limitelor controlului exercitat în recurs. Mai trebuie menționat că simpla menționare a unor texte de lege în memoriul de recurs este lipsită de valențe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, potrivit C. proc. civ., criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cum greșit a susținut recurenta, reevaluarea probelor și a situației de fapt nereprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Drept urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentei, astfel cum au fost dezvoltate în cadrul acestui punct al memoriului de recurs, nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât nu vizează veritabile erori de drept, ci exprimă o critică de temeinicie, o nemulțumire a părții față de soluția pronunțată în dosar, care excede obiectului controlului de legalitate ce poate fi realizat în etapa recursului. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.