ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2386/2024

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 21 octombrie 2022 (ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Iași, prin sentința nr. 10496 din 14 octombrie 2022), reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.01.2020, repunerea părților în situația anterioară, anularea actelor adiționale încheiate la 29.06.2020 și la 23.09.2020 și obligarea pârâtei la plata sumei de 81.000 euro, reprezentând prețul apartamentelor nr. x și 51, a sumei de 600 euro, reprezentând penalități de întârziere contractuale, aferente perioadei 30.06-30.09.2021, precum și a sumei de 16.200 euro, reprezentând daune contractuale, toate sumele actualizate cu indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 1315 din 9 iunie 2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis, în parte, cererea, a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.01.2020 și a obligat pârâta să plătească reclamanților, în solidar, suma de 81.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății), actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de restituire preț, suma de 16.200 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății), actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de daune contractuale, precum și suma de 16.577 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 63 din 12 februarie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant A. cheltuieli de judecată de 2.500 RON.

Împotriva acestei decizii civile, la 1 aprilie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.270, art. 1.530-1.531, art. 1.535-1.536, art. 1.538 și urm. din C. civ., sens în care a învederat, în sinteză, următoarele argumente:

Raportat la dispozițiile art. 1.270 din C. civ., suma de 16.200 euro, cu titlu de daune în cuantum de 20%, nu este datorată, clauzele contractuale fiind foarte clare în privința mecanismului acordării acestor daune. Dacă se apreciază că suma de 16.200 euro este datorată, trebuie avut în vedere că aceste daune sunt prevăzute în cuprinsul promisiunii cu titlu de clauză penală pentru neîndeplinirea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare. Dat fiind că obligația rezultată din încheierea promisiunii este o obligație de a face, sunt incidente dispozițiile art. 1.536 din C. civ., care stabilesc că, în cazul obligațiilor de a face, părțile au dreptul de a evalua convențional daunele datorate, respectiv de a stipula o clauză penală (art. 1538 și urm. din C. civ.).

Suma de 81.000 euro, ce a fost achitată de către reclamanți, reprezintă prețul imobilelor ce fac obiectul promisiunii bilaterale, iar obligația de restituire se naște odată cu admiterea solicitării de rezoluțiune, neexistând până la data rămânerii definitive a hotărârii. Or, suma ce se achită cu titlu de preț, în temeiul unei promisiuni bilaterale, are alt regim juridic decât suma ce se acordă cu titlu de împrumut, astfel că această sumă nu poate fi actualizată cu indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între data achitării ei și până la restituirea efectivă, concluzie ce rezultă în urma coroborării art. 1.535 și art. 1.536 din C. civ.. De asemenea, prin acordarea daunelor contractuale și prin actualizarea lor cu indicele de inflație, s-a făcut o dublă reparare a aceluiași prejudiciu, aspect care nu este permis, cu atât mai mult cu cât părțile au evaluat convențional daunele.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1.270 din C. civ., argumentând că nu trebuia obligată la plata sumei de 16.200 euro, cu titlu de daune, întrucât clauzele contractuale sunt foarte clare în privința mecanismului acordării acestora.

Înalta Curte constată că această primă critică nu poate fi analizată în faza recursului, întrucât, din moment ce recurenta-pârâtă susține că, în ce privește mecanismul de acordare a daunelor în cuantum de 20%, clauzele contractuale sunt clare, este evident că aduce în discuție tocmai modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauza penală inserată în cuprinsul promisiunii bilaterale.

Or, actualul C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), rezultând că prima critică, prin intermediul căreia se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.270 din C. civ., prin raportare la clauza penală inserată în promisiunea bilaterală, nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea/aplicarea greșită a clauzelor contractuale) și nici vreunui alt motiv de casare dintre cele prevăzute, expres și limitativ, de lege.

Date fiind limitele controlului ce se exercită în etapa recursului, se reține doar că, în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/27.01.2020, părțile au stipulat o clauză penală, având următorul conținut:

"(...) În situația în care promitentul-vânzător nu și îndeplinește obligațiile de predare a imobilelor și semnarea contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică nici după cele trei luni de prelungire, respectiv până la data de 30 septembrie 2021, atât promitentul-cumpărător, cât și promitentul-vânzător au dreptul de a solicita rezoluțiunea prezentului înscris situației ce va fi constatată printr-o încheiere de certificare emisă de notarul public în condițiile legii iar promitentul vânzător va restitui avansul prețul primit până la data respectivă și va achita promitentului cumpărător daune în cuantum de 20% din suma primită cu titlul de avans preț al vânzării în termen de 30 de zile de la data notificării".

În acest context, devin aplicabile prevederile art. 1.536 din C. civ., conform cărora:

"În cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației". Potrivit art. 1.538 din C. civ.:

"(1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală". Conform art. 1.539 din C. civ.:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației".

Recurenta-pârâtă nu a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a acestor norme de drept material, ci a combătut modalitatea în care a fost interpretată clauza penală redată anterior, critică care nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de actualul C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a învederat că suma achitată cu titlu de preț, în temeiul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, are alt regim juridic decât suma acordată cu titlu de împrumut, astfel că nu poate fi actualizată cu indicele de inflație, pentru perioada cuprinsă între data achitării ei și până la restituirea efectivă. A mai susținut recurenta-pârâtă că, prin acordarea daunelor contractuale în cuantum de 20% și prin actualizarea sumei respective cu indicele de inflație, s-a făcut o dublă reparare a aceluiași prejudiciu.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Conform art. 1.531 din C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit (…)". În cauză, pierderea efectiv suferită de către intimații-reclamanți, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, conform art. 1531 alin. (2) din C. civ., impune actualizarea cu rata inflației a sumei de 81.000 euro, ce a fost achitate cu titlu de preț pentru cele două imobile, în condițiile în care suma respectivă a fost plătită încă de la momentul perfectării promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, astfel că, între momentul plății și momentul restituirii, valoarea achitată s-a diminuat, ca urmare a devalorizării și fluctuației monetare.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, actualizarea cu indicele de inflație nu reprezintă o sancțiune pecuniară în sarcina debitorului obligației neexecutate, ci o măsură de natură a asigura acoperirea prejudiciului suferit de către intimații-reclamanți, ca urmare a indisponibilizării sumei de 81.000 euro.

Referitor la actualizarea sumei de 16.200 RON, se reține că natura juridică a prejudiciului ce a fost evaluat anticipat prin clauza penală este diferită de cea a actualizării cu indicele de inflație, prima reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației contractuale, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), astfel că este admisibil cumulul lor, neputându-se vorbi despre o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, cum, în mod eronat, apreciază recurenta-pârâtă.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei-pârâte, momentul de la care se pot acorda actualizările cu rata inflației nu este cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune rezilierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, deoarece prejudiciul rezultat din devalorizarea monetară se produce anterior acestui moment. Din moment ce recurenta-pârâtă nu a restituit prețul de 81.000 euro și nici nu a plătit despăgubirile stabilite la suma de 16.200 euro, este lipsită de temei legal susținerea potrivit căreia creanța devine certă, lichidă și exigibilă la momentul soluționării definitive a litigiului. În realitate, hotărârea judecătorească prin care se angajează răspunderea civilă contractuală nu are efect constitutiv de drepturi, ci declarativ, întrucât instanța este chemată să stabilească, pe baza mijloacelor de probă, dacă sunt îndeplinite condițiile în care operează rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, inclusiv prejudiciul, care preexistă momentului pronunțării hotărârii, aceasta având numai rolul confirmării caracterului întemeiat al pretențiilor deduse judecății.

Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (sub forma onorariului de avocat), dovedite a fi efectuate în faza procesuală a recursului prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63 din 12 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.R.L. să plătească intimaților-reclamanți A. și B. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.