Homann împotriva Germaniei

Reclamantul, dl Jürgen-Peter Homann, este un național german născut în 1945 și este în prezent reținut la Diez. La 30 aprilie 1985, Curtea Regională Koblenz a condamnat reclamantul de două conturi de viol și l-a condamnat la 12 ani de închisoare. În plus, instanța a ordonat plasarea reclamantului în detenție preventivă în temeiul articolului 66 din Codul penal (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). Din 25 august 1999, reclamantul, care a îndeplinit condamnarea integrală a închisoarei, a fost retras în detenție preventivă. În cadrul procedurii de revizuire a faptului dacă executarea în continuare a plasării în detenție preventivă a reclamantului ar trebui suspendată în timpul de probă, Curtea Regională Arnsberg a convocat reclamantul la o audiere la 22 mai 2002 prin fax, la 21 mai 2002, reclamantul a depus o propunere la Curtea Regională Arnsberg de revocare a desemnării avocatului său de apărare desemnat de instanță.

El a susținut că, după vizita avocatului în închisoare în acea zi, nu mai exista o relație de încredere între el și avocatul său. El a informat instanța că nu va apărea la audierea programată pentru 22 mai 2002, deoarece nu a fost înființată nici o apărare adecvată. El s-a opus în continuare raportului prezentat de expertul K. cu privire la riscul de a fi recidivist, deoarece expertul nu a putut consulta dosarul complet. La 22 mai 2002, președintele Curții Regionale Arnsberg a respins cererea reclamantului de a revoca numirea avocatului său ca fiind nefondat. El a susținut că, în temeiul articolului 143 din Codul de Procedură Penală (CCP), a fost posibilă revocarea desemnării unui avocat oficial desemnat în cazul în care încrederea reciprocă dintre inculpat și avocat este grave deranjată.

Cu toate acestea, reclamantul nu a justificat această afirmație din moment ce el nu a dat niciun motiv pentru afirmația sa că nu mai exista o relație de încredere între el și avocatul său. La 22 mai 2002, Curtea Regională Arnsberg a refuzat să suspende plasarea reclamantului în închisoare în perioada de probă după o audiere în aceeași zi. La audiere, avocatul de apărare al reclamantului și expertul au fost prezente. După cum a anunțat în faxul său la instanță, reclamantul însuși nu a participat la audiere. Având în vedere raportul prezentat de expertul K., Curtea regională a constatat că nu se poate presupune că reclamantul nu va comite alte infracțiuni dacă ar fi eliberat din închisoare. Acesta a declarat că expertul a susținut în mod convingător că reclamantul, așa cum se dovedește în infracțiunile sale, este încă periculos pentru public.

Deși a comis ultima sa infracțiune în urmă cu 18 ani, nu există semne că reclamantul, care a continuat să pretind că a fost condamnat în mod incorect, nu mai era probabil să fie recidivist. La 28 mai 2002, reclamantul a primit o copie a hotărârilor luate de Curtea Regională Arnsberg și de președintele său prin post. Curtea Regională i-a informat că deciziile au fost notificate oficial la consilierul său de apărare. În afară de scrisoarea adresată avocatului său în aceeași zi, scrisoarea adresată reclamantului nu a conținut instrucțiuni cu privire la remediile sale legale disponibile (Rechtsmittelbelehrung). Prin depuneri din 10 și 11 iunie 2002, care au ajuns la Curtea de Apel Hamm la 14 iunie 2002, reclamantul a depus un recurs împotriva deciziilor menționate mai sus a Curții Regionale Arnsberg și a președintelui său.

La 26 septembrie 2002, Curtea de Apel Hamm a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale de a nu suspenda în detenție preventivă, în calitate de inadmisibilă. Curtea a constatat că reclamantul nu și-a interzis recursul imediat (sobortige Beschwerde) la Curtea Regională, astfel cum prevede art. 306 § 1 CCP (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos), ci direct la Curtea de Apel. Curtea de Apel nu a fost obligată să transmită recursul la Curtea Regională, deoarece a fost deja depusă din timp la primirea Curții de Apel.

În conformitate cu articolele 311 § 2 și 35 § 2 CCP (a se vedea „Legea internă relevantă”, mai jos), reclamantul a trebuit să depună recursul imediat în termen de o săptămână de la decizia Curții Regionale, inclusiv instrucțiunile referitoare la remediile legale disponibile, au fost furnizate avocatului său la 28 mai 2002. Cu toate acestea, reclamantul nu și-a depus recursul până la 4 iunie 2002, cel târziu, la Curtea Regională Arnsberg. Curtea de Apel a respins, în continuare, apelul reclamantului împotriva refuzului președintelui Curții Regionale de a revoca desemnarea avocatului său de apărare numit în instanță ca fiind nefondat.

Considerând motivele furnizate de Curtea Regională, acesta a susținut că reclamantul nu a justificat faptul că există circumstanțe care justifică concluzia că relația de încredere dintre el și avocatul său desemnat de instanță a fost deranjată în mod considerabil și irevocabil într-o măsură care a făcut imposibilă conducerea unei apărări adecvate. În special, s-a justificat în mod obiectiv că avocatul apărării să refuze depunerea de propuneri care vizează contestarea condamnării reclamantului în 1985. Licitatea acestei condamnare nu era în cauză în cadrul procedurii privind necesitatea continuării plasării reclamantului în detenție preventivă. La 13 octombrie 2002, reclamantul a depus o revocare (Gegenvorstellung) împotriva hotărârii Curții de Apel Hamm din 26 septembrie 2002 care a respins recursul său imediat împotriva hotărârii Curții regionale de a nu suspenda plasarea sa în detenție preventivă în perioada de probă.

El s-a plâns că scrisoarea Curții regionale din 28 mai 2002 adresată acestuia nu a conținut instrucțiuni cu privire la remediile legale disponibile. El nu a fost în contact cu avocatul său desemnat oficial după 21 mai 2002. El a susținut, de asemenea, că Curtea regională a fost obligată să-i ofere ocazia de a completa motivele pentru care nu mai există o relație de încredere cu avocatul său. La 29 octombrie 2002, Curtea de Apel Hamm, care interpretează revocarea reclamantului ca cerere de reintegrare a procedurii (Wiedereinensetzung in den vorigen Stand), a respins această cerere. Comisia a constatat că reclamantul nu a justificat faptul că a fost împiedicat să respecte termenul de o săptămână pentru depunerea unui recurs imediat, fără îndoială (punctul 44 CCP, a se vedea „Legea internă relevantă”, mai jos).

Instrucțiunile privind remediile juridice disponibile au fost și au trebuit să fie date exclusiv avocatului reclamantului, pe care hotărârea Curții Regionale a fost notificată oficial (articolele 35a și 145a § 3 CCP, a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). În temeiul Codului de procedură penală nu a fost obligată să închidă astfel de instrucțiuni, de asemenea, în scrisoarea trimisă reclamantului (art. 145a § 3 CCP, a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). În scrisoarea respectivă, Curtea de Apel a informat reclamantului cu privire la conținutul hotărârii Curții Regionale și la faptul că aceaceasta a fost servită pe consilierul său. Prin urmare, el ar fi trebuit să contacteze avocatul său fără întârziere nejustificată pentru a fi informat cu privire la continuarea procedurii sau pentru a-l mandata să prezinte un recurs.

La 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Hamm a respins revocarea reclamantului împotriva hotărârii sale din 29 octombrie 2002. La 8 aprilie și 19 august 2003, Curtea de Apel Hamm a respins cererile suplimentare ale reclamantului de reintegrare a procedurii. La 6 mai 2003, 16 octombrie 2003 și 11 noiembrie 2003 Curtea de Apel Hamm a respins revocarea reclamantului. La 10 decembrie 2003, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor menționate mai sus, adoptate de Curtea Regională și Curtea de Apel. El a susținut, în special, că nu i-a permis accesul la Curtea de Apel pentru a se plânge de refuzul Curții Regionale Arnsberg de a suspenda plasarea sa în detenție preventivă în perioada de probă și-a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat de Legea de bază.

Curtea regională nu l-a informat în mod special cu privire la soluțiile legale disponibile împotriva hotărârii sale din 22 mai 2002. În plus, dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în faptul că Curtea regională nu a revocat desemnarea avocatului său numit de instanță fără să-i dea ocazia de a susține mai mult de ce nu mai exista o relație de încredere între el și avocatul său. La 11 februarie 2004, Curtea Constituțională Federală, fără a da motive pentru decizia sa, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. Deciziile care nu sunt luate în prezența persoanei în cauză sunt notificate prin serviciul acestuia (art. 35 § 2 din Codul de Procedură Penală – CCP).

Avocatul de apărare desemnat de instanță este considerat autorizat să accepte notificarea documentelor în numele inculpatului (art. 145a § 1 CCP). În cazul în care o decizie este notificată avocatului pentru apărare, inculpatul este informat cu privire la aceasta; în același timp, se furnizează o copie informală a deciziei (art. 145a § 3 CCP). La notificarea unei decizii, recursul care face obiectul unui termen, persoana în cauză primește instrucțiuni privind opțiunile de contestare a deciziei, precum și termenele și formularele prevăzute (punctul 35a CCP). Un recurs împotriva unei hotărâri (Beschwerde) se depune instanței care au luat hotărârea în litigiu, fie înregistrat oral de registrul instanței, fie în scris (punctul 306 § 1 CCP).

Un recurs imediat (sofortige Beschwerde) se depune în termen de o săptămână; termenul începe la notificarea (punctul 35 CCP) a deciziei (punctul 311 § 2 CCP). Secțiunea 44 prevede că, în cazul în care o persoană a fost împiedicată să observe un termen fără vină, se acordă o reintegrare a procedurii (Wiedereinsetzung în den vorigen Stand). Neobservarea termenului pentru depunerea unui recurs nu este considerată ca fiind datorită vinei sale dacă nu au fost furnizate instrucțiunile prevăzute la punctul 35a CCP. Curtea de condamnare poate, la momentul condamnării infractorului, să ordone detenția preventivă, în plus față de condamnarea sa la închisoare, dacă infractorul este condamnat pentru o infracțiune intenționată la cel puțin doi ani de închisoare, a fost deja condamnat și reținut (pentru anumite perioade stabilite de lege) și a dovedit periculos pentru public (art. 66 din Codul Penal).

Curtea care se ocupă de executarea condamnărilor poate reexamina în orice moment dacă executarea în continuare a plasării unei persoane condamnate în detenție preventivă ar trebui suspendată în timpul de probă. Este obligată să facă acest lucru la fiecare doi ani (art. 67 al Codului Penal).

The applicant, Mr Jürgen-Peter Homann, is a German national who was born in 1945 and is currently detained in Diez. On 30 April 1985 the Koblenz Regional Court convicted the applicant of two counts of rape and sentenced him to twelve years’ imprisonment. Furthermore, the court ordered the applicant’s placement in preventive detention pursuant to section 66 of the Criminal Code (see ‘Relevant domestic law’, below). Since 25 August 1999 the applicant, having served his full prison sentence, has been remanded in preventive detention. In the course of proceedings for review of whether the further execution of the applicant’s placement in preventive detention should be suspended on probation, the Arnsberg Regional Court summoned the applicant to a hearing on 22 May 2002. By fax of 21 May 2002 the applicant lodged a motion with the Arnsberg Regional Court to revoke the designation of his court-appointed defence counsel.

He argued that following the counsel’s visit in prison on that day, there was no longer a relationship of trust between him and his counsel. He informed the court that he would not appear at the hearing scheduled for 22 May 2002 as no proper defence had been set up. He further objected to the report submitted by expert K. on the risk of his being recidivist as the expert had not been able to consult the complete case-files. On 22 May 2002 the president of the Arnsberg Regional Court dismissed the applicant’s request to revoke the appointment of his counsel as illfounded. He argued that under section 143 of the Code of Criminal Procedure (CCP), it was possible to revoke the designation of an officially appointed defence counsel if the mutual trust between the defendant and the lawyer was seriously disturbed.

However, the applicant failed to substantiate this since he had not given any reasons for his allegation that there was no longer a relationship of trust between him and his counsel. On 22 May 2002 the Arnsberg Regional Court refused to suspend the applicant’s placement in detention on probation following a hearing on the same day. At the hearing the applicant’s court-appointed defence counsel and the expert were present. As announced in his fax to the court, the applicant himself did not attend the hearing. Having regard to the report submitted by expert K., the Regional Court found that it could not be assumed that the applicant would not commit further offences if released from prison. It stated that the expert had convincingly argued that the applicant, as shown by his offence, was still dangerous for the public.

Even though he had committed his last offence eighteen years ago, there were no signs that the applicant, who kept claiming to have been wrongfully convicted, was no longer likely to be recidivist. On 28 May 2002 the applicant received a copy of the decisions taken by the Arnsberg Regional Court and its president by post. The Regional Court informed him that the decisions had been formally served on his defence counsel. Other than the letter to his counsel served on the same day, the letter to the applicant did not contain instructions about his available legal remedies (Rechtsmittelbelehrung). By submissions dated 10 and 11 June 2002, which reached the Hamm Court of Appeal on 14 June 2002, the applicant lodged an appeal against the aforementioned decisions of the Arnsberg Regional Court and its president.

On 26 September 2002 the Hamm Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against the Regional Court’s decision not to suspend his placement in preventive detention on probation as inadmissible. The court found that the applicant had not lodged his immediate appeal (sofortige Beschwerde) with the Regional Court as prescribed by section 306 § 1 CCP (see ‘Relevant domestic law’, below), but directly with the Court of Appeal. The Court of Appeal had not been obliged to forward the appeal to the Regional Court, as it had already been lodged out of time when received by the Court of Appeal.

Pursuant to sections 311 § 2 and 35 § 2 CCP (see ‘Relevant domestic law’, below), the applicant had to lodge his immediate appeal within one week after the Regional Court’s decision, including instructions about the available legal remedies, had been served on his lawyer on 28 May 2002. The applicant had, however, failed to lodge his appeal until 4 June 2002 at the latest with the Arnsberg Regional Court. The Hamm Court of Appeal further dismissed the applicant’s appeal against the refusal of the president of the Regional Court to revoke the designation of his court-appointed defence counsel as ill-founded. Endorsing the reasons given by the Regional Court, it argued that the applicant failed to substantiate that there were circumstances warranting the conclusion that the relationship of trust between him and his courtappointed lawyer was considerably and irrevocably disturbed to an extent which rendered the conduct of a proper defence impossible.

In particular, it had been objectively justified for the defence counsel to refuse to lodge motions aimed at challenging the applicant’s conviction in 1985. The lawfulness of this conviction was not at issue in the proceedings concerning the necessity of the applicant’s continued placement in preventive detention. On 13 October 2002 the applicant filed a remonstrance (Gegenvorstellung) against the decision of the Hamm Court of Appeal dated 26 September 2002 dismissing his immediate appeal against the Regional Court’s decision not to suspend his placement in preventive detention on probation. He complained that the Regional Court’s letter of 28 May 2002 to him had not contained instructions about the available legal remedies.

He had not been in contact with his officially appointed counsel after 21 May 2002. He further argued that the Regional Court had been obliged to give him an opportunity to supplement the reasons why there was no longer a relationship of trust with his lawyer. On 29 October 2002 the Hamm Court of Appeal, interpreting the applicant’s remonstrance as a request for reinstatement of the proceedings (Wiedereinsetzung in den vorigen Stand), dismissed this request. It found that the applicant had not substantiated that he had been prevented from observing the one-week time-limit for lodging an immediate appeal without fault of his own (section 44 CCP, see ‘Relevant domestic law’, below). Instructions about the available legal remedies were and had to be given solely to the applicant’s lawyer, on whom the Regional Court’s decision had been formally served (sections 35a and 145a § 3 CCP, see ‘Relevant domestic law’, below).

There was no obligation under the Code of Criminal Procedure to enclose such instructions also in the letter sent to the applicant (section 145a § 3 CCP, see ‘Relevant domestic law’, below). In that letter, the Court of Appeal had informed the applicant of the contents of the Regional Court’s decision and of the fact that it had been served on his counsel. He should therefore have contacted his lawyer without undue delay in order to be informed about the further course of the proceedings or to mandate him to lodge an appeal. On 14 November 2002 the Hamm Court of Appeal rejected the applicant’s further remonstrance against its decision of 29 October 2002. On 8 April and 19 August 2003 the Hamm Court of Appeal dismissed the applicant’s further requests for reinstatement of the proceedings.

On 6 May 2003, 16 October 2003 and 11 November 2003 the Hamm Court of Appeal rejected the applicant’s further remonstrances. On 10 December 2003 the applicant lodged a complaint with the Federal Constitutional Court against the aforementioned decisions taken by the Regional Court and the Court of Appeal. He argued, in particular, that the failure to grant him access to the Court of Appeal in order to complain about the refusal of the Arnsberg Regional Court to suspend his placement in preventive detention on probation had violated his right to a fair trial as guaranteed by the Basic Law.

The Regional Court had notably failed to inform him about the available legal remedies against its decision of 22 May 2002. Moreover, his right to a fair hearing had been breached in that the Regional Court had not revoked the designation of his court-appointed counsel without giving him an opportunity further to substantiate why there was no longer a relationship of trust between him and his counsel. On 11 February 2004 the Federal Constitutional Court, without giving reasons for its decision, refused to admit the applicant’s constitutional complaint. Decisions which are not taken in the presence of the person concerned shall be notified by service thereof (section 35 § 2 of the Code of Criminal Procedure – CCP).

The court-appointed defence counsel is considered authorized to accept service of documents on behalf of the defendant (section 145a § 1 CCP). If a decision is served on counsel for the defence, the defendant shall be informed thereof; at the same time he shall be provided informally with a copy of the decision (section 145a § 3 CCP). Upon notification of a decision the appeal against which is subject to a time-limit, the person concerned shall be given instructions about the options for contesting the decision and the prescribed time-limits and forms (section 35a CCP). An appeal against a decision (Beschwerde) shall be lodged with the court which took the contested decision, either orally to be recorded by the court’s registry or in writing (section 306 § 1 CCP).

An immediate appeal (sofortige Beschwerde) shall be lodged within one week; the time-limit shall start running upon notification (section 35 CCP) of the decision (section 311 § 2 CCP). Section 44 provides that if a person was prevented from observing a time-limit without fault of his own, he shall be granted reinstatement of the proceedings (Wiedereinsetzung in den vorigen Stand). Failure to observe the time-limit for lodging an appeal shall be considered as not due to his fault if the instructions pursuant to section 35a CCP have not been given. The sentencing court may, at the time of the offender’s conviction, order his preventive detention in addition to his prison sentence if the offender is sentenced for an intentional offence to at least two years’ imprisonment, has previously been convicted and detained (for certain periods fixed by law) and proved dangerous for the public (section 66 of the Criminal Code).

The court dealing with the execution of sentences may review at any time whether the further execution of the placement of a convicted person in preventive detention should be suspended on probation. It is obliged to do so every two years (section 67e of the Criminal Code).