CtEDO 09.05.2007 Auto

HOMANN v. GERMANY

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
09.05.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
HOMANN v. GERMANY (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Jürgen-Peter Homann, este un național german născut în 1945 și este în prezent reținut la Diez. La 30 aprilie 1985, Curtea Regională Koblenz a condamnat reclamantul de două conturi de viol și l-a condamnat la 12 ani de închisoare. În plus, instanța a ordonat plasarea reclamantului în detenție preventivă în temeiul articolului 66 din Codul penal (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). Din 25 august 1999, reclamantul, care a îndeplinit condamnarea integrală a închisoarei, a fost retras în detenție preventivă. În cadrul procedurii de revizuire a faptului dacă executarea în continuare a plasării în detenție preventivă a reclamantului ar trebui suspendată în timpul de probă, Curtea Regională Arnsberg a convocat reclamantul la o audiere la 22 mai 2002 prin fax, la 21 mai 2002, reclamantul a depus o propunere la Curtea Regională Arnsberg de revocare a desemnării avocatului său de apărare desemnat de instanță. El a susținut că, după vizita avocatului în închisoare în acea zi, nu mai exista o relație de încredere între el și avocatul său. El a informat instanța că nu va apărea la audierea programată pentru 22 mai 2002, deoarece nu a fost înființată nici o apărare adecvată. El s-a opus în continuare raportului prezentat de expertul K. cu privire la riscul de a fi recidivist, deoarece expertul nu a putut consulta dosarul complet. La 22 mai 2002, președintele Curții Regionale Arnsberg a respins cererea reclamantului de a revoca numirea avocatului său ca fiind nefondat. El a susținut că, în temeiul articolului 143 din Codul de Procedură Penală (CCP), a fost posibilă revocarea desemnării unui avocat oficial desemnat în cazul în care încrederea reciprocă dintre inculpat și avocat este grave deranjată. Cu toate acestea, reclamantul nu a justificat această afirmație din moment ce el nu a dat niciun motiv pentru afirmația sa că nu mai exista o relație de încredere între el și avocatul său. La 22 mai 2002, Curtea Regională Arnsberg a refuzat să suspende plasarea reclamantului în închisoare în perioada de probă după o audiere în aceeași zi. La audiere, avocatul de apărare al reclamantului și expertul au fost prezente. După cum a anunțat în faxul său la instanță, reclamantul însuși nu a participat la audiere. Având în vedere raportul prezentat de expertul K., Curtea regională a constatat că nu se poate presupune că reclamantul nu va comite alte infracțiuni dacă ar fi eliberat din închisoare. Acesta a declarat că expertul a susținut în mod convingător că reclamantul, așa cum se dovedește în infracțiunile sale, este încă periculos pentru public. Deși a comis ultima sa infracțiune în urmă cu 18 ani, nu există semne că reclamantul, care a continuat să pretind că a fost condamnat în mod incorect, nu mai era probabil să fie recidivist. La 28 mai 2002, reclamantul a primit o copie a hotărârilor luate de Curtea Regională Arnsberg și de președintele său prin post. Curtea Regională i-a informat că deciziile au fost notificate oficial la consilierul său de apărare. În afară de scrisoarea adresată avocatului său în aceeași zi, scrisoarea adresată reclamantului nu a conținut instrucțiuni cu privire la remediile sale legale disponibile (Rechtsmittelbelehrung). Prin depuneri din 10 și 11 iunie 2002, care au ajuns la Curtea de Apel Hamm la 14 iunie 2002, reclamantul a depus un recurs împotriva deciziilor menționate mai sus a Curții Regionale Arnsberg și a președintelui său. La 26 septembrie 2002, Curtea de Apel Hamm a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale de a nu suspenda în detenție preventivă, în calitate de inadmisibilă. Curtea a constatat că reclamantul nu și-a interzis recursul imediat (sobortige Beschwerde) la Curtea Regională, astfel cum prevede art. 306 § 1 CCP (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos), ci direct la Curtea de Apel. Curtea de Apel nu a fost obligată să transmită recursul la Curtea Regională, deoarece a fost deja depusă din timp la primirea Curții de Apel. În conformitate cu articolele 311 § 2 și 35 § 2 CCP (a se vedea „Legea internă relevantă”, mai jos), reclamantul a trebuit să depună recursul imediat în termen de o săptămână de la decizia Curții Regionale, inclusiv instrucțiunile referitoare la remediile legale disponibile, au fost furnizate avocatului său la 28 mai 2002. Cu toate acestea, reclamantul nu și-a depus recursul până la 4 iunie 2002, cel târziu, la Curtea Regională Arnsberg. Curtea de Apel a respins, în continuare, apelul reclamantului împotriva refuzului președintelui Curții Regionale de a revoca desemnarea avocatului său de apărare numit în instanță ca fiind nefondat. Considerând motivele furnizate de Curtea Regională, acesta a susținut că reclamantul nu a justificat faptul că există circumstanțe care justifică concluzia că relația de încredere dintre el și avocatul său desemnat de instanță a fost deranjată în mod considerabil și irevocabil într-o măsură care a făcut imposibilă conducerea unei apărări adecvate. În special, s-a justificat în mod obiectiv că avocatul apărării să refuze depunerea de propuneri care vizează contestarea condamnării reclamantului în 1985. Licitatea acestei condamnare nu era în cauză în cadrul procedurii privind necesitatea continuării plasării reclamantului în detenție preventivă. La 13 octombrie 2002, reclamantul a depus o revocare (Gegenvorstellung) împotriva hotărârii Curții de Apel Hamm din 26 septembrie 2002 care a respins recursul său imediat împotriva hotărârii Curții regionale de a nu suspenda plasarea sa în detenție preventivă în perioada de probă. El s-a plâns că scrisoarea Curții regionale din 28 mai 2002 adresată acestuia nu a conținut instrucțiuni cu privire la remediile legale disponibile. El nu a fost în contact cu avocatul său desemnat oficial după 21 mai 2002. El a susținut, de asemenea, că Curtea regională a fost obligată să-i ofere ocazia de a completa motivele pentru care nu mai există o relație de încredere cu avocatul său. La 29 octombrie 2002, Curtea de Apel Hamm, care interpretează revocarea reclamantului ca cerere de reintegrare a procedurii (Wiedereinensetzung in den vorigen Stand), a respins această cerere. Comisia a constatat că reclamantul nu a justificat faptul că a fost împiedicat să respecte termenul de o săptămână pentru depunerea unui recurs imediat, fără îndoială (punctul 44 CCP, a se vedea „Legea internă relevantă”, mai jos). Instrucțiunile privind remediile juridice disponibile au fost și au trebuit să fie date exclusiv avocatului reclamantului, pe care hotărârea Curții Regionale a fost notificată oficial (articolele 35a și 145a § 3 CCP, a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). În temeiul Codului de procedură penală nu a fost obligată să închidă astfel de instrucțiuni, de asemenea, în scrisoarea trimisă reclamantului (art. 145a § 3 CCP, a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). În scrisoarea respectivă, Curtea de Apel a informat reclamantului cu privire la conținutul hotărârii Curții Regionale și la faptul că aceaceasta a fost servită pe consilierul său. Prin urmare, el ar fi trebuit să contacteze avocatul său fără întârziere nejustificată pentru a fi informat cu privire la continuarea procedurii sau pentru a-l mandata să prezinte un recurs. La 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Hamm a respins revocarea reclamantului împotriva hotărârii sale din 29 octombrie 2002. La 8 aprilie și 19 august 2003, Curtea de Apel Hamm a respins cererile suplimentare ale reclamantului de reintegrare a procedurii. La 6 mai 2003, 16 octombrie 2003 și 11 noiembrie 2003 Curtea de Apel Hamm a respins revocarea reclamantului. La 10 decembrie 2003, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor menționate mai sus, adoptate de Curtea Regională și Curtea de Apel. El a susținut, în special, că nu i-a permis accesul la Curtea de Apel pentru a se plânge de refuzul Curții Regionale Arnsberg de a suspenda plasarea sa în detenție preventivă în perioada de probă și-a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat de Legea de bază. Curtea regională nu l-a informat în mod special cu privire la soluțiile legale disponibile împotriva hotărârii sale din 22 mai 2002. În plus, dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în faptul că Curtea regională nu a revocat desemnarea avocatului său numit de instanță fără să-i dea ocazia de a susține mai mult de ce nu mai exista o relație de încredere între el și avocatul său. La 11 februarie 2004, Curtea Constituțională Federală, fără a da motive pentru decizia sa, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. Deciziile care nu sunt luate în prezența persoanei în cauză sunt notificate prin serviciul acestuia (art. 35 § 2 din Codul de Procedură Penală – CCP). Avocatul de apărare desemnat de instanță este considerat autorizat să accepte notificarea documentelor în numele inculpatului (art. 145a § 1 CCP). În cazul în care o decizie este notificată avocatului pentru apărare, inculpatul este informat cu privire la aceasta; în același timp, se furnizează o copie informală a deciziei (art. 145a § 3 CCP). La notificarea unei decizii, recursul care face obiectul unui termen, persoana în cauză primește instrucțiuni privind opțiunile de contestare a deciziei, precum și termenele și formularele prevăzute (punctul 35a CCP). Un recurs împotriva unei hotărâri (Beschwerde) se depune instanței care au luat hotărârea în litigiu, fie înregistrat oral de registrul instanței, fie în scris (punctul 306 § 1 CCP). Un recurs imediat (sofortige Beschwerde) se depune în termen de o săptămână; termenul începe la notificarea (punctul 35 CCP) a deciziei (punctul 311 § 2 CCP). Secțiunea 44 prevede că, în cazul în care o persoană a fost împiedicată să observe un termen fără vină, se acordă o reintegrare a procedurii (Wiedereinsetzung în den vorigen Stand). Neobservarea termenului pentru depunerea unui recurs nu este considerată ca fiind datorită vinei sale dacă nu au fost furnizate instrucțiunile prevăzute la punctul 35a CCP. Curtea de condamnare poate, la momentul condamnării infractorului, să ordone detenția preventivă, în plus față de condamnarea sa la închisoare, dacă infractorul este condamnat pentru o infracțiune intenționată la cel puțin doi ani de închisoare, a fost deja condamnat și reținut (pentru anumite perioade stabilite de lege) și a dovedit periculos pentru public (art. 66 din Codul Penal). Curtea care se ocupă de executarea condamnărilor poate reexamina în orice moment dacă executarea în continuare a plasării unei persoane condamnate în detenție preventivă ar trebui suspendată în timpul de probă. Este obligată să facă acest lucru la fiecare doi ani (art. 67 al Codului Penal).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă