ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2380/2024

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 7 ianuarie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata sumei de 93.703 euro, reprezentând lipsa de folosință a imobilului situat în Iași, str. x, pentru perioada ianuarie 2018-11 aprilie 2019, precum și la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 952 din 9 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1-6 ianuarie 2018, a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamant a echivalentului în RON al sumei de 116.227 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru perioada 01.01.2018-11.04.2019, în ce privește partea aparținând reclamantului din imobilul situat în mun. Iași, str. x, a dobânzii legale aferente, calculate până la data plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.266 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1213A din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei decizii civile, la 8 martie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care a învederat, în sinteză, următoarele critici: instanța de apel a ignorat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 242A din 28 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015; Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea de despăgubiri periodice pentru lipsa de folosință a imobilului, ci doar restituirea în natură sau, în cazul în care aceasta nu mai este posibilă, despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului; nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât punerea în posesie asupra imobilului a fost tergiversată chiar de către reclamant, care a promovat mai multe litigii; pentru a proba cheltuielile de judecată, reclamantul trebuia să depună la dosar contractul de asistență juridică; instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și să reducă onorariul de avocat, cuantumul de 5.000 RON fiind disproporționat, față de serviciile prestate de avocat și de complexitatea cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deși recurenta-pârâtă a indicat doar prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre argumentele dezvoltate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 din C. proc. civ., din moment ce se invocă încălcarea nu doar a normelor de drept material, ci și a dispozițiilor art. 451-453 din C. proc. civ., precum și a autorității de lucru judecat, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor trei motive de casare.

Recurenta-pârâtă a susținut nesocotirea, de către instanța de apel, a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 242A din 28 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, critică care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 din C. proc. civ.. Plecând de la faptul că perioada pentru care s-a solicitat lipsa de folosință a imobilului în cadrul dosarului nr. x/2015 a fost cea cuprinsă între decembrie 2011 și august 2015, instanța de apel a constatat că, ulterior pronunțării deciziei civile nr. 242A din 28 martie 2015, au fost pronunțate alte două hotărâri judecătorești vizând perioade ulterioare (septembrie- decembrie 2015 și ianuarie- octombrie 2016), prin care au fost admise pretențiile reclamantului, respectiv sentința civilă nr. 2211/2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, și decizia civilă nr. 226/2018, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, care se impun cu putere de lucru judecat.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în mod nelegal a fost antrenată răspunderea sa delictuală, în condițiile în care, pe de o parte, punerea în posesie asupra imobilului a fost tergiversată de intimatul-reclamant, care a promovat mai multe litigii, iar, pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri periodice pentru lipsa de folosință a imobilului.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Instanța de apel a reținut că despăgubirile acordate intimatului-reclamant reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat de recurenta-pârâtă în perioada 1 ianuarie 2018-11 aprilie 2019, prin emiterea cu întârziere a dispoziției de restituire în natură a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001. A mai reținut că, deși recurenta-pârâtă a fost obligată, prin sentința civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă prin decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, să emită în favoarea intimatului-reclamant dispoziția de restituire în natură a imobilului situat în Iași, str. x, totuși a emis dispoziția abia la 17 iulie 2017, după declanșarea procedurii execuționale, și a rămas, fără drept, în posesia imobilului până la 11 aprilie 2019, când a fost încheiat protocolul de predare-preluare a posesiei și folosinței imobilului retrocedat.

În acest context factual, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 1.357 și urm. din C. civ., constatând că sunt îndeplinite toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, pentru prejudiciul cauzat intimatului-reclamant în perioada 01.01.2018-11.04.2019, prin privarea sa de folosința imobilului. Cu privire la eventuala culpă a intimatului-reclamant, generată de faptul că acesta nu ar fi depus toate diligențele de care era ținut pentru a intra în posesia imobilului, instanța de apel a constatat că o asemenea împrejurare nu poate fi reținută în cauză.

Susținând că instanța de apel ar fi reținut, în mod eronat, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și că punerea în posesie asupra imobilului ar fi fost tergiversată de intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă aduce în discuție, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a coroborat mijloacele de probă administrate și a stabilit situația de fapt. Ca atare, astfel de critici vizează netemeinicia deciziei recurate, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită doar un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond.

Relativ la susținerea că Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri periodice pentru lipsa de folosință a imobilului, este de subliniat că fundamentul juridic al pretenției deduse judecății nu îl reprezintă dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci prevederile de drept comun ale art. 1.349 alin. (1) din C. civ. ("orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane") și ale art. 1.357 alin. (1) din același Cod ("cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare"). Mai mult, astfel cum instanța de apel a evidențiat în mod judicios, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu stipulează dreptul la despăgubiri periodice pentru lipsa de folosință a imobilului, acest act normativ special stabilește termenele în care trebuie soluționate notificările persoanelor îndreptățite, iar intimatul-reclamant a dovedit că este creditorul obligației de emitere a dispoziției de restituire a imobilului. Or, emiterea acestei dispoziții cu întârziere are valența unei fapte ilicite, în sensul dispozițiilor art. 1.357 alin. (1) din C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai învederat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 452 din C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul nefondat și al acestui motiv de recurs.

Potrivit art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a nesocotit această normă de drept procesual, în condițiile în care intimatul-reclamant a probat existența și întinderea cheltuielilor de judecată cu documente justificative (factură fiscală și ordin de plată), neexistând obligația legală de a depune la dosar și contractul de asistență juridică. Întrucât legiuitorul nu a condiționat, în niciun fel, modul de dovedire a cheltuielilor de judecată, se aplică regulile de drept comun, astfel că realitatea cheltuielilor poate fi stabilită pe baza instrumentelor de plată care atestă achitarea contravalorii serviciului prestat de către avocat. Împrejurarea că instanța de apel a dat înscrisurilor respective forță probantă nu echivalează cu greșita aplicare a normelor de procedură ce reglementează cheltuielile de judecată, critica recurentei-pârâte fiind, mai degrabă, o chestiune de apreciere a probatoriului administrat, care excedează controlului de legalitate.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și să reducă onorariul de avocat, apreciind că valoarea de 5.000 RON este disproporționată.

Prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reținut următoarele aspecte: 34. Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. 36. Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. Proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nici la cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Întrucât recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că respectivele critici de recurs nu pot fi analizate.

Față de aceste considerentele, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, cuantum ce a fost redus, în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciindu-se că valoarea onorariului de 5.000 RON este prea mare, în raport cu activitatea îndeplinită de avocat în etapa recursului și cu complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1213A din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.