ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2608/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 10 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 73.212 euro, echivalentul a 347.815 RON la data introducerii cererii de chemare în judecată, reprezentând lipsa de folosință a imobilului situat în Iași, str. x, jud. Iași, pentru perioada ianuarie- decembrie 2017, cu cheltuieli de judecată. În motivare a arătat că prin sentința civilă nr. 1865 din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către tatăl reclamantului, B. (decedat la 18 iulie 2009), a imobilului teren în suprafață de 1169 mp și construcție în suprafață de 776 mp, imobil ocupat de Direcția Județeană Iași de Drumuri și Poduri, instituție aflată în subordinea pârâtei. De asemenea, a menționat că, pentru perioade diferite de timp, au existat litigiile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2010, y/2015 și z/2016. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1349, 1357, 1381, 1516, 1527 din C. civ. și art. 40 din Legea nr. 10/2001. La 7 iunie 2022, reclamantul a formulat cererea de majorare a câtimii pretențiilor la suma în cuantum de total de 77.706, 12 euro, din care 70.172,40 euro lipsă de folosință aferentă construcției și 7.533,72 euro lipsă de folosință aferentă terenului.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1117 din 20 iulie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 77.706,12 euro, contravaloarea în RON la data plății, către reclamant, din care 70.172,40 euro, contravaloare lipsă de folosință construcție și 7.533,72 euro, contravaloare lipsă de folosință teren, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu 8 aprilie 2019, data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății și la plata sumei de 7.446,01 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 133A din 6 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva sentinței civile nr. 1117 din 20 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul A., ca nefondat. Apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 10.000 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Motivele de recurs formulate de pârâtă Indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 care stabilesc că dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosință a unor astfel de imobile se naște la momentul unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, care în cazul de față curge de la data emiterii deciziei de restituire nr. 1086 din 17 iulie 2017. Cât timp reclamantul și-a întemeiat pretenția de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului în litigiu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care stabilesc momentul la care se naște dreptul de despăgubire, acesta nu poate pretinde o altă interpretare a dispozițiilor legale. A mai arătat că reclamantul nu s-a supus prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ulterior rămânerii definitive a hotărârii nr. 1400/2014, deoarece persoana îndreptățită nu a făcut dovada dreptului de proprietate, prin urmare această împrejurarea a determinat imposibilitatea emiterii deciziei de restituire în termenul stabilit de art. 25 alin. (1) din același act normativ. De asemenea, a precizat recurenta-pârâtă că acest aspect nu a fost luat în seamă de instanța de apel. În acest context, a subliniat că nu poate emite o decizie de restituire atât timp cât persoana îndreptățită nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în cazul de față cu certificatul de moștenitor și înscrisurile care descriu construcția, înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat cele stabilite prin decizia nr. 242A din 28 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, dosar care a avut identitate de părți, cauză și obiect cu prezenta cauză. Cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale, a susținut că nu a urmărit să tergiverseze intrarea persoanei îndreptățite în posesia imobilului. Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în ceea ce privește perioada de timp anterioară emiterii deciziei de restituire, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Cu privire la primul motiv de recurs, a menționat, pe de-o parte, că temeiul de drept al acțiunii îl constituie răspunderea civilă delictuală, întrucât pârâta a emis decizia de restituire cu o întârziere de șapte ani, iar, pe de altă parte, că această critică a fost analizată de instanța supremă într-un litigiu similar între cele două părți (dosarul nr. x/2016), astfel că are putere de lucru judecat. De asemenea, în ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, a învederat că certificatele de deces și actele de stare civilă au fost puse la dispoziția pârâtei atât pe cale administrativă, cât și în nenumăratele proceduri judiciare derulate între părți, inclusiv în dosarul care s-a finalizat cu pronunțarea hotărârii civile nr. 1400/2014 a Tribunalului București, prin care aceasta a fost obligată la emiterea unei noi decizii de restituire. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs, se reține că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru următoarele considerente: Luând în examinare criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, în esență, recurenta-pârâtă este nemulțumită că instanțele de fond i-au acordat reclamantului despăgubiri pentru perioada anterioară deciziei de despăgubire, antrenându-se răspunderea sa delictuală, întrucât, în aprecierea sa, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu prevăd dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință decât după expirarea termenului prevăzut de art. 25 alin. (5) din acest act normativ. Criticile sunt nefondate. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că despăgubirile acordate reclamantului reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat de pârâtă în perioada ianuarie - 18 august 2017 (anterioară emiterii deciziei nr. 1086 din 17 iulie 2017) prin fapta ilicită constând în emiterea dispoziției de restituire cu întârziere. Fapta ilicită imputată pârâtei are izvorul în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta a fost obligată prin sentința civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalul București, secția a-III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, să emită în favoarea reclamantului dispoziția de restituire în natură a imobilului situat în Iași, județul Iași, dispoziție pe care însă a emis-o cu întârziere, după declanșarea procedurii execuționale, la data de 17 iulie 2017, rămânând astfel, fără drept, în posesia imobilului. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 1.357 alin. (1) din C. civ., care constituie cauza raportului juridic litigios, a fost atrasă răspunderea delictuală a pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantului, în perioada ianuarie - 18 august 2017, prin privarea sa de folosința imobilului, astfel cum au stabilit instanțele de fond. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, fundamentul juridic al pretenției deduse judecății de către reclamant, cât și al acordării despăgubirilor nu îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile art. 1.349 alin. (1) din C. civ., conform cărora: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane." și art. 1.357 alin. (1) din același cod, care prevăd: "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare." Așa cum a evidențiat în mod judicios curtea de apel, chiar dacă dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu stipulează dreptul la despăgubiri periodice pentru lipsa de folosință a imobilului, acest act normativ stabilește termenele în care trebuie soluționate cererile persoanelor îndreptățite, iar reclamantul a dovedit că era creditorul obligației de emitere a dispoziției de restituire a imobilului, prin urmare emiterea acestei dispoziții cu întârziere are valența unei fapte ilicite în sensul dispozițiilor art. 1.357 alin. (1) din C. civ.. Așadar, concluzia s-a impus pentru că emiterea dispoziției de restituire a imobilului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a fost statuată în sarcina pârâtei printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care aceasta nu a executat-o de bunăvoie. Drept urmare, în ceea ce privește dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, verificând raționamentului juridic al instanței de apel, se confirmă că acestea nu au constituit fundamentul juridic al despăgubirilor cauzate de fapta ilicită constând în emiterea cu întârziere a dispoziției de restituire, care vizează așadar perioada anterioară emiterii deciziei nr. 1086 din 17 iulie 2017, motiv pentru care susținerile recurentei-pârâte sunt nefondate. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat, pe de-o parte, că reclamantul nu s-a supus prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ulterior rămânerii definitive a sentinței nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului București, nefăcând dovada dreptului de proprietate cu certificatul de moștenitor și înscrisurile care descriu construcția, ceea ce a determinat imposibilitatea emiterii deciziei de restituire în termenul stabilit de art. 25 alin. (1) din același act normativ, iar, pe de altă parte, că acest aspect nu a fost luat în seamă de instanța de apel. Această critică nu poate fi primită, deoarece pune în discuție aspecte care circumstanțiază o cauză exoneratoare de răspundere (fapta victimei), chestiune care nu poate intra în sfera controlului de legalitate pe care instanța de recurs are prerogativa să îl efectueze decât în măsura în care sunt respectate prevederile art. 488 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Astfel, în primul rând criticile deduse examinării instanței de recurs trebuie să fie susceptibile de încadrare în motivele de casare expres prevăzute de alin. (1), iar conform alin. (2) aceste motive "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Cu privire la eventuala culpă a intimatului-reclamant generată de pasivitatea sa, respectiv de faptul că acesta nu a depus toate diligențele de care era ținut pentru a intra în posesia bunului imobil, curtea de apel a constatat că o asemenea apărare nu poate fi primită, întrucât pârâta nu a identificat nicio obligație în sarcina acestuia, obligație a cărei neîndeplinire să poată constitui o cauză exoneratoare de răspundere. Totuși, în combaterea acestei apărări, instanța a indicat dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca argument de drept, relevând că obligația de emitere a dispoziției de restituire în natură are caracter intuitu personae, fiind stabilită exclusiv în sarcina unității deținătoare, din care se deduce că nu poate fi incidentă cauza exoneratoare de răspundere constând în fapta victimei înseși, prevăzută de art. 1.352 din C. civ., care trebuie să fie cauza exclusivă a producerii prejudiciului și să aibă caracteristicile forței majore sau pe ale cazului fortuit. Verificând motivele de apel, se constată că recurenta-pârâtă a invocat, pentru prima dată în recurs, împrejurarea că reclamantul nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate cu certificatul de moștenitor și înscrisurile care descriu construcția, cauzând astfel emiterea deciziei de restituire cu depășirea termenului stabilit de art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001. În primul rând, aceste chestiuni de fapt nu pot fi evaluate în recurs, față de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează motivele de nelegalitate pentru care poate fi solicitată casarea unei hotărâri, iar, în al doilea rând, asemenea argumente nesocotesc și regula instituită de alin. (2) al aceluiași text de lege, întrucât pârâta a precizat, direct în recurs, obligația pe care reclamantul nu ar fi îndeplinit-o și care ar fi putut să constituie cauză exoneratoare de răspundere. Mai mult, recurenta-pârâtă ignoră chestiuni dezlegate în mod definitiv prin sentința nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului București, pronunțată în contradictoriu cu contestatorul A., în dispozitivul căreia sunt individualizate terenul în suprafață de 1.169 mp și construcțiile în suprafață de 776 mp. Critica referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat de care beneficiază decizia nr. 242A din 28 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fiind nefondată. Dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, stipulând astfel: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Pentru aplicarea acestui efect, se impune constatarea că există identitate de chestiune litigioasă pentru aceleași părți (indiferent dacă în al doilea proces figurează sau nu și alte părți), fapt ce obligă instanța învestită cu al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja prin prima hotărâre definitivă și să-și sprijine propriul raționament pe statuările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior. În ipoteza în care se valorifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, într-un litigiu ulterior celui în care s-a pronunțat hotărârea definitivă pe care acesta se întemeiază, instanța va soluționa cauza pe fond, fiind ținută - strict în ceea ce privește identitatea de chestiune litigioasă - de cele statuate în hotărârea anterioară, ca de un dat juridic (lucru judecat) pe care nu-l mai poate pune în discuție și nu-l mai poate tranșa diferit, ci acesta va fi punctul de pornire de la care își va dezvolta în continuare raționamentul juridic, în funcție de circumstanțele concrete ale noii pricini deduse judecății. În concret, deși între litigiul pendinte și dosarul nr. x/2015 există aceleași părți și aceeași cauză juridică, despăgubirile vizează perioade de timp diferite, aspect care a impus verificări privind subzistența circumstanțelor de fapt pe care s-a grefat decizia nr. 242A din 28 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât rezolvarea raporturilor juridice dintre părți presupune, în mod necesar, aplicarea normei de drept la situația de fapt, acesta fiind conținutul funcției jurisdicționale, respectiv de a spune dreptul situației de fapt. Respectând aceste repere, deoarece în urma unei examinări judiciare proprii efectuate de către instanța de apel s-a constatat că împrejurările de fapt ale celor două litigii sunt diferite, rezultă că dezbaterile jurisdicționale din dosarul nr. x/2015 nu conturează o chestiune litigioasă care să poată fi valorificată prin prisma dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în prezenta cauză. În ceea ce privește susținerile relative la condițiile răspunderii civile delictuale, acestea nu pot fi analizate, deoarece antamează temeinicia soluției pronunțate în cauză, care nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs. Asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale au statuat instanțele de fond, care sunt suverane în ceea ce privește stabilirea situației de fapt și evaluarea probelor. Astfel cum stipulează expres dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs poate fi examinată numai conformitatea hotărârii instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate considerentele arătate, decizia atacată are caracter legal, întrucât motivele de casare invocate nu sunt incidente, astfel că recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrate a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. va fi respins ca nefondat.