Decizia nr. 864/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 03 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la emiterea deciziei de expropriere, la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 101.450 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea modificatoare formulată, reclamantul a arătat că acțiunea este îndreptată împotriva Statului Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și a solicitat să se constate intervenită exproprierea în fapt asupra terenului proprietatea sa situat în intravilanul localității Voluntari, tarlaua x, parcela x și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 304.350 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând valoarea reală pe piață în anul 2011 a terenului expropriat în fapt, actualizată cu rata inflației până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la data plății efective a despăgubirii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate asupra cuantumului despăgubirii, calculate începând cu anul 2011. În subsidiar, pentru ipoteza în care despăgubirile vor fi raportate la valoarea de piață aferentă anului 2017, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în euro la valoarea reală actuală pe piață a terenului expropriat în fapt, în echivalentul în RON, de la data plății, actualizată cu rata inflației, începând cu data pronunțării hotărârii și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, calculate începând cu anul 2011 până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la data plății efective a despăgubirii. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă Prin sentința civilă nr. 1852 din 28 iunie 2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 79.539 euro, echivalentul în RON la cursul de referință BNR de la data plății, reprezentând contravaloarea terenului expropriat, în suprafață de 1.811 mp; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.478 euro, echivalentul în RON la cursul de referință BNR de la data plății, reprezentând contravaloarea terenului expropriat în fapt, în suprafață de 218 mp; a obligat pârâtul la actualizarea despăgubirii în cuantum de 15.478 euro, echivalentul în RON la cursul de referință BNR de la data plății, cu indicele de inflație de la data de 01.01.2011, și până la plata efectivă; a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 15.478 euro, echivalentul în RON la cursul de referință BNR de la data plății, de la data de 01.01.2011 și până la data plății efective; a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei în cuantum de 7.500 RON, constând în onorariu expert, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 39A din 22 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 1852/28.06.2022 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., și a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 39A din 22 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs, la data de 15 martie 2024, pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 2 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și din procesul-verbal de repartizare aleatorie . Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecându-se litigiul în fond, să se dispună respingerea acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată. Recurentul pârât a precizat că solicită instanței să exercite un control integral - în fapt și în drept - asupra judecății din apel. A susținut că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a raportului juridic dedus judecății, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legislației privind procedurile de expropriere, respectiv Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, derogatorie de la legea generală, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. A mai învederat că instanța de fond a stabilit în mod eronat că este afectată de lucrările realizate de construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești, o suprafață totală de teren de 2029 mp, deși decizia de expropriere a fost emisă doar pentru suprafața de 1811 mp, rămânând o diferență de 218 mp pentru care a considerat instanța că intimatul-reclamant este îndreptățit la obținerea contravalorii de 15.478 euro. Or, în speța de față, pentru diferența de suprafață de 218 mp nu s-a declarat de către Statul Român utilitatea publică pentru a opera exproprierea și nu a fost declanșată această procedură. Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. nu poate solicita Guvernului să dispună exproprierea unor suprafețe de teren care nu sunt incluse în proiectul tehnic al lucrării de utilitate publică. Legiuitorul nu a prevăzut exproprierea la cerere, atât timp cât nu există declarată prin lege utilitatea publică. Așadar, instanța de judecată nu poate declara utilitatea publică și implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens. Instanța de judecată poate cenzura o cerere de chemare în judecată și doar dacă această cerere vizează excepțiile stabilite în cuprinsul legii de expropriere. În acest sens, recurentul-pârât a citat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 33/1994. În ceea ce privește suprafața de 218 mp, recurentul-pârât a susținut că nu poate folosi acest teren, deoarece nu s-a declarat utilitatea publică prin lege și nu poate deveni proprietar, Statul Român neavând un titlu în acest sens, întrucât nu a avut loc transferul dreptului de proprietate. De asemenea, în ceea ce privește contravaloarea suprafeței de 218 mp rămase neexpropriată, partea recurentă a invocat aceleași considerente enunțate mai sus, întrucât pentru respectiva suprafață de teren nu s-a declanșat procedura specială a exproprierii, astfel că dreptul nu poate fi valorificat pe această cale și a indicat decizia nr. 2485 din 14 iunie 2018 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. O altă critică adusă hotărârii recurate vizează faptul că instanța de apel nu a avut în vedere, în integralitate, apărările formulate de recurentul-pârât. A reiterat că toate etapele procedurii de expropriere stabilite prin Legea nr. 255/2010 au fost parcurse în ceea ce privește imobilele aflate în litigiu. A considerat, totodată, că despăgubirile trebuie calculate prin raportare la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, întrucât aceasta reprezintă momentul transferului dreptului de proprietate, astfel cum reiese și din Decizia Curții Constituționale a României nr. 12/2015. În concluzie, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii. A învederat că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu are caracter just deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora. Curtea Constituțională a reținut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate. Valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât și prin jurisprudența Curții Constituționale. În concluzie, a considerat că despăgubirea în cuantum de 31.489,67 RON propusă de expropriator este justă și reprezintă valoarea reală a imobilelor expropriate, determinată cu respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare la data evaluării, motiv pentru care a solicitat respingerea majorării cuantumului despăgubirii, precum și a sumelor cu titlu de dobândă legală penalizatoare astfel cum a dispus instanța de fond. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului motivat de faptul că nu au fost indicate temeiurile de drept și nici motivele de nelegalitate, criticile formulate neputând fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare. I.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității și a admis în principiu recursul declarat, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 8 aprilie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, față de precizarea recurentei pârâte în sensul că solicită exercitarea unui control integral, în fapt și în drept, asupra judecății din apel, este de observat că, în etapa recursului, situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond nu mai poate fi cenzurată, întrucât recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Prin urmare, controlul judiciar care poate fi exercitat în recurs este limitat la verificarea criticilor care vizează legalitatea deciziei recurate. Astfel, stabilirea situației de fapt și conformitatea acesteia cu probatoriul administrat în cauză nu poate fi subsumată unui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci unui motiv de netemeinicie. În esență, împrejurările relevante pentru soluționarea recursului, astfel cum rezultă din faptele reținute de instanțele de fond, sunt următoarele: Reclamantul a fost vizat de o procedură de expropriere, fiind emisă de către Comisia Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în baza art. 2 alin. (3) lit. a) și art. 9 din Legea nr. 255/2010, decizia nr. 1652/28.11.2011. Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a contestat cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, în suprafață de 1811 mp, situat în intravilanul localității Voluntari, tarlaua x, parcela x, iar prin cererea modificatoare formulată a învestit instanța și cu o cerere pentru acordarea despăgubirilor rezultate din exproprierea în fapt pentru suprafața de teren de 218 mp. În ceea ce privește contestarea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafață de 1811 mp, prima instanță, în urma probatoriului administrat în cauză (expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare) și reținând statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 78/2021 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, dar și statuările Curții Constituționale din decizia nr. 380/2015, cu luarea în considerarea a criteriilor de evaluare prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a constatat că reclamantului i se cuvin pentru terenul expropriat despăgubiri în cuantum de 79.539 euro, acestea reflectând o despăgubire justă, cât mai aproape de valoarea reală a imobilului. În ceea ce privește exproprierea de fapt, prima instanță a constatat, urmare administrării probei cu expertiza specialitatea topografie, că pentru suprafața de 218 mp s-a realizat o expropriere în fapt și, întrucât această suprafață de teren face parte din coridorul de expropriere, fiind afectată de lucrările de expropriere, a constatat că reclamantul este îndreptățit la obținerea contravalorii acesteia. A mai reținut instanța de fond că pretențiile aferente respectivei suprafețe de teren rezultă din afectarea dreptului de proprietate al reclamantului chiar în substanța lui, fără a se dispune o expropriere legală și fără plata unei indemnizații corespunzătoare, exproprierii de fapt aplicându-i-se regulile răspunderii civile delictuale, iar nu dispozițiile Legii nr. 255/2010 și ale Legii nr. 33/1994. Învestită fiind cu soluționarea apelului pârâtului, instanța de control judiciar, procedând la o nouă judecată în limitele criticilor formulate de apelant, a apreciat că motivele invocate în cererea de apel referitoare la momentul determinant pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu se încadrează în noțiunea de critică, ele necombătând raționamentul juridic expus de prima instanță pentru a conduce la o altă soluție decât cea atacată, în condițiile în care prima instanță a stabilit că acest moment se determină prin raportare la momentul transferului dreptului de proprietate, care a operat la data emiterii deciziei de expropriere, și anume la data de 28.11.2011. Referitor la exproprierea de fapt, instanța de apel a reținut că aceasta este o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, controlul de convenționalitate efectuându-se în baza dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional CEDO coroborate cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea. Printr-o primă critică adusă hotărârii instanței de apel, recurentul-pârât a susținut încălcarea normelor legale privind exproprierea din perspectiva raportării la un alt moment de evaluare a despăgubirilor decât cel legal. În argumentarea acestei critici, recurentul-pârât a susținut, în esență, că despăgubirile trebuie calculate prin raportare la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, întrucât acesta reprezintă momentul transferului dreptului de proprietate. A mai susținut că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză nu are caracter just, deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate. Această critică, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", este nefondată. Se reține, cu titlu prealabil, că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aplicarea greșită a legii, susținută de recurent, presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. Acest motiv de casare intervine când situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății. Verificând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că instanțele fondului nu au stabilit cuantumul despăgubirilor aferente suprafeței expropriate (1811 mp) prin raportare la momentul efectuării raportului de expertiză cum eronat susține recurentul-pârât. În ceea ce privește momentul de la care trebuie calculate despăgubirile, instanța a reținut ca fiind formale criticile expuse în cererea de apel, apreciind că acestea nu reprezintă veritabile apărări prin raportare la raționamentul amplu expus de prima instanță, precum și că "nu reflectă nici parcurgerea hotărârii judecătorești pentru o verificare a considerentelor care au stat la baza pronunțării soluției". Instanța de apel a constatat că exercitarea căii de atac impune o contestare a argumentelor logico-juridice exprimate de către prima instanță, în raport cu temeiul juridic invocat și materialul probator administrat, or motivele invocate în cuprinsul cererii de apel referitoare la momentul determinant pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu combat raționamentul juridic expus de instanța de fond pentru a conduce la o altă soluție decât cea apelată. Astfel, prima instanță s-a raportat la momentul transferului dreptului de proprietate, care a operat de drept la data emiterii deciziei de expropriere, și anume la data de 28.11.2011. În contextul expus, reiterarea în recurs a criticii conform căreia "despăgubirile trebuie calculate prin raportare la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, întrucât aceasta reprezintă momentul transferului dreptului de proprietate" este în egală măsură formală și nu reprezintă o veritabilă critică, prin care să fie contrazis raționamentul logico-juridic al instanței de apel, în condițiile în care aceasta a precizat expres că momentul indicat de parte este cel în raport cu care s-au stabilit despăgubirile în cauză. În consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident. O altă critică subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că nu se aplică regulile exproprierii pentru suprafața de 218 mp, întrucât pentru această suprafață de teren nu s-a declanșat procedura de expropriere și nici nu a fost declarată utilitatea publică, astfel încât instanța nu poate declara exproprierea și nici acorda despăgubiri. În ceea ce privește suținerile recurentului pârât în sensul că, pentru diferența de suprafață de 218 mp, nu s-a declarat de către Statul Român utilitatea publică pentru a opera exproprierea și nu a fost declanșată această procedură, iar instanța de judecată nu poate declara utilitatea publică și implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens, se constată că ele nu reprezintă veritabile critici apte să combată raționamentul instanței de apel. Astfel, considerentele deciziei sunt în sensul celor invocate de recurent, instanța precizând expres în considerentele sale că "declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate care beneficiază numai de garanțiile legale ce asigură că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile". De asemenea, instanța de apel a explicat că "susținerile apelantei referitoare la instituția exproprierii propriu-zise și regimul său juridic nu au legătură cu obiectul apelului de față, neconstituind obiect de analiză pentru instanța de fond". Înalta Curte constată că, în ceea ce privește suprafața de 218 mp, instanța de apel nu a aplicat regulile exproprierii, ci a statuat că fundamentul juridic al pretențiilor reclamantului la repararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri materiale pentru lipsa de folosință a bunului îl reprezintă limitarea dreptului său de proprietate. Această limitare este asimilată unei exproprieri de fapt care, fără a fi reglementată de o normă națională de drept substanțial, reprezintă totuși o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancționată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât controlul de convenționalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc dreptul de proprietate și care acordă dreptul la despăgubiri pentru încălcarea acestuia. Așadar, prin raportare la temeiul cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente suprafeței de 218 mp, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut, valorificând dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 1357 C. civ., că instituția exproprierii propriu-zise și regimul său juridic nu au legătură cu apelul, nefăcând obiect de analiză pentru instanța de fond. În acest sens, instanța de apel a reținut că "deși apelanta pârâtă încearcă să afirme o depășire nepermisă a cadrului legal special, în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor aferente suprafeței de 218 mp (…) temeiul juridic a fost reprezentat de prevederile art. 1357 din C. civ., grefat pe examenul de convenționalitate, din perspectiva atât a condițiilor legale, cât și a celor jurisprudențiale, consacrate în dreptul intern și cel european". Mai reține Înalta Curte că, deși de lege lata exproprierea de fapt nu are o definiție legală, această instituție juridică a dobândit recunoaștere și aplicabilitate în jurisprudența instanțelor naționale prin aplicarea principiilor generale ce garantează dreptul de proprietate prevăzut în Constituție, legile organice și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretată și aplicată prin hotărârile Curții Europene începând cu hotărârea Sporrong și Lonnroth vs Suedia, în legătură cu situația în care autoritatea publică aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane care este astfel împiedicată să își valorifice, în totalitate, atributele dreptului de proprietate și care urmează a fi indemnizată pentru această îngrădire a exercitării drepturilor. Înalta Curte observă că instanța de fond a reținut că, în privința reclamantului, a operat o afectare a dreptului său de proprietate chiar în substanța lui, întrucât asupra terenului în suprafață de 218 mp a fost impus un regim incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare. Prin urmare, ingerința recurentului-pârât care, ocupând suprafața de teren de 218 mp, fără a dispune o expropriere legală și fără a-l despăgubi pe proprietar pentru pierderea suferită prin această faptă, corespunde unei exproprieri de fapt, astfel cum a fost definită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât această ingerință, chiar dacă este în considerarea unui interes public, nu păstrează un just echilibru între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare. În concluzie, se constată că instanța de apel a reținut că atingerea substanței dreptului, asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepția Curții Europene, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretențiilor reclamantului la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale pentru lipsa de folosință a bunului. Or, astfel de constatări ale instanțelor de fond corespund evaluărilor pe care instanța de contencios european le realizează în cauze similare vizând pretinse încălcări ale art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, în special, în ceea ce privește dreptul la respectarea bunurilor - prima teză din alin. (1) (a se vedea, în acest sens, par. 42 din Cauza Vergu împotriva României, soluționată prin Hotărârea din 9 aprilie 2013 și par. 37 din Cauza Burghelea împotriva României, soluționată prin Hotărârea din 27 ianuarie 2009). Pornind de la premisa ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului, tribunalul a acordat acestuia contravaloarea lipsei de folosință, soluție menținută în apel. Drept urmare, rezultă că, în privința cererii modificatoare, instanțele de fond (având în vedere că și curtea de apel a confirmat această soluție) au făcut aplicarea principiilor și criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție - acordarea unei reparații echitabile pentru situația constatării unei încălcări a dispozițiilor materiale ale Convenției (în acest caz, art. 1 Protocolul 1), reparație care are menirea de a plasa victima încălcării într-o situație, pe cât posibil, identică sau cel puțin similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc. În concluzie, instanțele de fond au soluționat cererea modificatoare formulată de reclamant printr-o calificare juridică adecvată, în acord cu finalitatea urmărită de către parte prin formularea acțiunii, în raport cu situația de fapt dedusă judecății, și au stabilit reperele de analiză atât în sfera dreptului național (art. 1357 C. civ.), dar și prin prisma grefării acestui temei de drept pe examenul de convenționalitate necesar a fi realizat în situația în care se reclamă o încălcare a art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție - dreptul reclamantului la respectarea bunului său -, încălcare pretins a fi fost săvârșită printr-o expropriere de fapt, reținută, de altfel, în cauză. În acest context, criticile recurentului pârât nu pot fi primite, Înalta Curte constatând că instanța de apel nu a avut în vedere, referitor la suprafața de 218 mp, incidența dispozițiilor speciale ce reglementează exproprierea propriu-zisă (Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994), ci aplicarea art. 1 Protocolul 1 al Convenției, precum și regulile răspunderii civile delictuale, întrucât acestea au reprezentat temeiul juridic al cererii, ce reprezintă o acțiune în despăgubiri determinată de constatarea unei exproprieri de fapt. În consecință, având în vedere că reclamantul a susținut existența unei exproprieri de fapt, în mod corect instanțele au soluționat cererea dedusă judecății prin verificarea încălcării dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, la nivelul standardului de protecție recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența dezvoltată pe normele convenționale invocate. Or, astfel cum s-a arătat supra, ambele instanțe ale fondului au apreciat că instituția juridică a răspunderii civile delictuale - art. 1357 și urm. din C. civ. - constituie remediul juridic din dreptul național, susceptibil a permite evaluarea completă a pretinselor încălcări ale dispozițiilor din Convenția europeană, iar nu dispozițiile speciale ce reglementează exproprierea propriu-zisă, acestea fiind inoperante în raport cu situația de fapt particulară a speței (întrucât reclamantul a susținut ab initio preexistența unei lipsiri de dreptul său de proprietate fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei despăgubiri). Față de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 39A din 22 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.