ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2375/2024

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă (ca urmare a declinării competenței teritoriale de către Tribunalul Sălaj, prin sentința nr. 95 din 13 februarie 2020), reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a solicitat obligarea pârâtei Comuna Hida, prin primar, la plata sumei de 2.471.422,77 RON, reprezentând cofinanțare de la Fondul European de Dezvoltare Regională și de la bugetul de stat, precum și la plata dobânzilor contractuale de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 1636 din 29 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată, a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.471.422,77 RON, reprezentând cofinanțare de la Fondul European de Dezvoltare Regională și de la bugetul de stat, precum și penalități contractuale de 0,02% pe zi de întârziere, începând cu 26.06.2019 și până la data achitării debitului.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1459A din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.471.422,77 RON, reprezentând cofinanțare de la Fondul European de Dezvoltare Regională și de la bugetul de stat, a respins cererea privind plata penalităților contractuale de întârziere, ca neîntemeiată, și a menținut soluția primei instanțe privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 6 martie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate și, rejudecând, admiterea cererii accesorii privind plata penalităților contractuale de întârziere.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, atunci când a interpretat clauza cuprinsă la art. 13 alin. (13) din contractul de finanțare nr. x/28.11.2014, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.270 alin. (1), art. 1489 și art. 1535 din C. civ.. A învederat că, deși instanța de apel consideră că nicio prevedere contractuală nu se referă la "ipoteza daunelor materiale datorate de beneficiar ca urmare a rezilierii contractului pentru neexecutarea obligațiilor beneficiarului", totuși art. 19 alin. (4) din contract face trimitere la art. 13 din contract, astfel că părțile au avut în vedere și acordarea de penalități, în situația rezilierii. Prin urmare, în mod greșit s-a pronunțat instanța de apel cu privire la obligația de plată a penalităților de întârziere de 0,02%/zi, aferente sumei de 2.471.422,77 RON, în condițiile în care plata cu întârziere a debitului principal privează creditorul, pe perioada întârzierii, de folosință acelor sume.

4.2. Împotriva deciziei civile, la 7 martie 2024, a declarat recurs și pârâta, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate și, rejudecând, respingere cererii, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este 31.12.2018, întrucât aceasta reprezintă data stabilită pentru finalizarea fizică a proiectului ("obligația să realizeze din bugetul propriu toate activitățile proiectului în termen de 30 de luni de la data finalizării termenului acordat urmare aplicării Instrucțiunii AMPOR nr. 14/2015, dar nu mai târziu de 31.12.2018"), iar nu data de la care s-a născut dreptul de a se solicita restituirea sumelor. În speță, termenul de prescripție a început să curgă de la 22.04.2015, când au fost restituite ultimele sume către autoritatea de management, sau cel mai târziu de la 08.03.2016, când autoritatea de management a făcut ultima plată din bugetul de stat și din F.E.D.R.

Pe fond, din interpretarea art. 19 alin. (4) din contractul de finanțare rezultă că dreptul la restituire se naște doar în ipoteza în care intervine rezilierea contractului, adică atunci când se reține culpa contractuală rezultată din neîndeplinirea unei obligații contractuale. Instanța de apel a reținut însă că rezilierea nu trebuie dispusă sau constatată de către instanță în cazul rezilierii unilaterale și că o culpă în neexecutarea obligațiilor contractuale nu reprezintă o condiție pentru invocarea rezilierii. Altfel spus, simpla neexecutare a obligațiilor contractuale de către una dintre părți, independent de culpă, dă dreptul celeilalte părți să rezilieze unilateral contractul, fără a fi necesară intervenția instanței. În aceste condiții, rezilierea unilaterală se apropie de denunțarea unilaterală, ca mod de încetare a unui contract. Or, de esența rezilierii este culpa contractuală.

Conform prevederilor art. 1.549 și art. 1.551 din C. civ., în materie contractuală, dacă, fără justificare, debitorul nu își îndeplinește obligația, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, acesta din urmă se poate libera de obligații, obținând rezoluțiunea contractului; în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere și în cazul neexecutării de mică însemnătate, dar cu caracter repetat.

Contractul nefiind titlu executoriu ex lege, partea adversă nu-l putea pune în executare silită pentru recuperarea sumelor pretinse, având la îndemână doar posibilitatea rezilierii sale, cu plata de daune-interese. Fiind în materie contractuală, culpa se prezumă prin simpla neexecutare a obligațiilor, conform art. 1.548 din C. civ., ceea ce înseamnă că neexecutarea obligației este direct legată de culpă și, dacă în cauză s-a invocat rezilierea unilaterală, ca urmare a neexecutării obligațiilor, înseamnă că putea opera această sancțiune doar ca urmare a unui caz de culpă, astfel că raționamentul instanței de apel este nelegal.

În aceeași ordine de idei, rezilierea, în cazul în care operează, produce doar efecte pentru viitor, astfel că ceea ce s-a prestat nu mai poate fi întors, însă se pot solicita daune-interese, drept contravaloare a prestației efectuate și care nu mai poate fi întoarsă. Dar partea adversă nu și-a construit juridic cererea într-un asemenea mod, astfel că nu putea fi primită, contrar reținerilor instanței de apel.

În ce privește rezilierea, se invocă decizia de reziliere nr. 7/27.05.2019, prin care se impută imposibilitatea fizică de a implementa proiectul, însă, tot în cuprinsul deciziei, se reține că nu există suspiciuni de neregulă/fraudă aferente proiectului și că, potrivit adresei nr. x/10.01.2019, pentru acest proiect nu au fost inițiate acțiuni de control. Problema de drept care interesează este dacă, în baza deciziei de reziliere, partea adversă era îndreptățită automat la restituirea sumei pretinse. Lăsând la o parte faptul că imposibilitatea fizică de a implementa proiectul nu constituie un caz de culpă contractuală de natură a atrage restituirea sumelor, decizia respectivă nu are valoarea unei rezilieri a contractului, ci trebuie supusă analizei unei instanțe. Or, câtă vreme reclamantul nu a învestit instanța cu un capăt de cerere privind constatarea rezilierii contractului de finanțare, acesta nu este îndreptățit la restituirea sumelor, deoarece dreptul nu s-a născut.

Această concluzie rezultă din interpretarea gramaticală a clauzei de la art. 19 alin. (4) din contract, care prevede că partea adversă poate decide rezilierea unilaterală a contractului, care este transmisă prin notificare scrisă. Or, notificarea scrisă nu poate fi asimilată unei decizii de reziliere, ca act administrativ ce ar putea fi contestat pe calea contenciosului administrativ, ci reprezintă un simplu act prin care se aduce la cunoștință rezilierea. Notificarea poate fi asimilată doar cu o declarație unilaterală de reziliere, în sensul art. 1.552 din C. civ. și, în asemenea cazuri, instanța este chemată sa dispună sau, după caz, să constate intervenită rezilierea contractului (rezilierea judiciară). Așa fiind, reținerile instanței de apel nu pot fi primite, deoarece a fost făcută o analiză superficială a art. 19 din contract, precum și a prevederilor art. 1.550 din C. civ., iar a achiesa la reținerea instanței de apel înseamnă că oricând partea adversă putea rezilia contractul și această reziliere să producă efecte de drept, fără a mai fi supusă filtrului instanței, fapt ce ar reprezenta un abuz contractual.

De altfel, contractul a fost în ființă până la 31.12.2023, pentru că nicio instanță nu s-a pronunțat cu privire la încetarea acestuia. De menționat este faptul că, prin actul adițional nr. x, art. 2 alin. (2) din contract s-a modificat, contractul păstrându-și valabilitatea 5 ani după expirarea termenului acordat beneficiarului în vederea asigurării funcționalității proiectului, iar, prin actul adițional nr. x, s-a modificat art. 2 alin. (5) privind termenul acordat beneficiarului în vederea asigurării funcționalității proiectului, termen care s-a prelungit până cel mai târziu la 31.12.2018. Prin urmare, contractul și-a păstrat valabilitatea până în 31.12.2023 și, câtă vreme nu s-a solicitat rezilierea acestuia - printr-un capăt distinct de cerere - solicitarea de restituire a sumelor nu putea fi primită.

Dacă instanța de recurs va considera că decizia nr. 7/27.05.2019 este suficientă pentru a opera rezilierea contractului și, implicit, pentru a da dreptul părții adverse să solicite restituirea sumelor, oricum în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Astfel, problemele au apărut atunci când a fost emisă nota de neconformitate nr. x/23.03.2015, privind corecțiile financiare în cuantum de 7.838.232,98 RON, sumă foarte mare în raport cu suma asumată inițial prin contract, în cuantum de aprox. 460.000 RON. Practic, a fost impusă în mod unilateral, la câteva luni de la momentul încheierii contractului, o sumă de 17 ori mai mare decât cea inițială, iar impactul financiar a fost foarte mare asupra bugetului UAT-ului, care, cu toate că a fost nevoită să apeleze la un împrumut bancar, nu a putut sa facă față acestor cerințe financiare.

Este vorba despre o imposibilitate financiară, nicidecum una fizică de a implementa proiectului, iar aceasta se datorează exclusiv părții adverse, care a impus, în mod discreționar, o sarcină financiară suplimentară în sarcina UAT-ului. În cazul în care ar fi cunoscut că ar urma să suporte sume așa de mari, cu siguranță pârâta nu ar mai fi încheiat contractul. Însă, nici această imposibilitate nu constituie un caz de culpă contractuala în accepțiunea convenției dintre părți.

În realitate, este culpa părții adverse, care, prin atitudinea sa abuzivă, a condus la imposibilitatea implementării proiectului, fapt ce îmbracă forma cauzei exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1.352 din C. civ. (fapta victimei). Ca atare, nu este vorba despre nerespectarea unei obligații contractuale (cu atât mai puțin cea prevăzută la art. 8 alin. (8) din contract), cum greșit reține instanța de apel, și nici despre o neregulă, în sensul art. 13 alin. (1) din contract.

Este adevărat că, în raport cu prevederile art. 17 alin. (6) din contract, partea adversă putea modifica unilateral, prin notificare scrisă, însă anexele la contract nu fac referire sub nicio formă la art. 2-3 din contract. Această prerogativă de a modifica unilateral contractul a fost extinsă cu rea-credință și la alte clauze esențiale din contract, peste voința pârâtei, rupându-se echilibrul contractual. Orice altă modificare unilaterală din partea reclamantului nu poate fi primită, intrând în sfera unui abuz de drept, ce urmează a fi sancționat de instanță

Pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Reclamantul a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a depus note scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de către reclamant, invocată din oficiu, Înalta Curte o va admite și va anula acest recurs, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, respectiv prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, deși în memoriul de recurs s-a indicat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că instanța de apel ar fi interpretat sau aplicat, în mod greșit, normele de drept material.

În realitate, argumentând criticile relative la greșita respingere a cererii privind obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzilor de întârziere, recurentul-reclamant a invocat greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a clauzei cuprinse la art. 13 alin. (13), în corelare cu cea de la art. 19 din contractul de finanțare nr. x/28.11.2014. Or, astfel de critici nu pot fi analizate, întrucât C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale) și nici vreunui alt motiv de casare prevăzut de lege.

Indicarea, în cuprinsul memoriului de recurs, a prevederilor art. 1.270 alin. (1), art. 1.489 și art. 1.535 din C. civ. este doar formală, din moment ce recurentul-reclamant nu a criticat modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat aceste norme de drept substanțial, ci a susținut că, prin art. 13 alin. (13) din contractul de finanțare nr. x/28.11.2014, părțile au convenit asupra plății unor penalități de întârziere de 0,02% pe zi de întârziere, precum și că această clauză ar fi incidentă în cauză, prin raportare la art. 19 alin. (4) din contract.

În atare context, invocarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanță juridică, recursul fiind nul, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului formulat de către reclamant, invocată din oficiu, și îl va anula.

Examinând recursul formulat de către pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a reținut eronat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este 31 decembrie 2018 sau, cel mai târziu, de la 8 martie 2016.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 2.523 din C. civ., "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", iar, potrivit art. 2.528 alin. (1), "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". În lumina acestui din urmă text legal, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, indiferent că este vorba despre răspundere civilă delictuală sau contractuală, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la momentul la care cel păgubit a cunoscut (moment subiectiv) ori trebuia (moment obiectiv) să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat, în mod corect, aceste norme de drept material, atunci când a reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la 31 decembrie 2018, care reprezintă data stabilită de către părți, prin cel de-al doilea act adițional la contractul de finanțare nr. x/28.11.2014, pentru finalizarea proiectului. Aceasta, întrucât oricând până la acest moment recurenta-pârâtă putea să își îndeplinească obligațiile contractuale și numai de la expirarea acestui termen intimatul-reclamant putea și trebuia să cunoască neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de recurenta-pârâtă.

Din moment ce termenul de prescripție a început să curgă în cauză de la 31 decembrie 2018, instanța de apel a constatat, în mod just, că acesta nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată (6 decembrie 2019).

Nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de prescripție a început să curgă de la 22 aprilie 2015 (când a fost restituită suma de 867.671,53 RON către autoritatea de management) sau, cel mai târziu, de la 8 martie 2016 (când autoritatea de management a făcut ultima plată din Fondul European de Dezvoltare Regională și de la bugetul de stat), astfel că era deja împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată. Aceasta, întrucât părțile au încheiat două acte adiționale la contractul de finanțare (primul la 28 decembrie 2015, iar al doilea la 30 iunie 2016), prin care recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a realiza, din bugetul propriu, toate activitățile proiectului, context în care instanța de apel a reținut, în mod judicios, recunoașterea obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă față de intimatul-reclamant și, implicit, ale drepturilor corelative ale acestuia, cursul prescripției fiind astfel întrerupt, în conformitate cu prevederile art. 2.537 pct. 1 din C. civ.. De altfel, acest raționament juridic al instanței de apel nu a fost criticat, recurenta-pârâtă susținând, în mod generic, că nu a intervenit întreruperea cursului prescripției.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, potrivit celor două acte adiționale, contractul și-a păstrat valabilitatea până la 31 decembrie 2023. Deși această susținere este corectă, instanța de apel a reținut, în mod justificat, că nu are niciun efect asupra cursului prescripției, întrucât, prin cele două acte adiționale, nu a fost stinsă ori înlăturată obligația asumată de către intimatul-reclamant, și anume acordarea finanțării nerambursabile de maxim 22.746.259 RON, pentru implementarea proiectului, în limita cheltuielilor eligibile. Ca atare, valabilitatea contractului până la 31 decembrie 2023 nu împiedica recuperarea sumelor plătite de către intimatul-reclamant recurentei-pârâte, obligațiile asumate de aceasta din urmă având ca punct de plecare o altă dată decât cea a încetării contractului.

În raport cu cele expuse, se constată că, în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, în funcție de circumstanțele de fapt specifice ale cauzei, criticile de recurs fiind nefondate.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.550-1552 și art. 1.350 din C. civ., atunci când a reținut că nu constituie o condiție a rezilierii unilaterale a contractului culpa debitorului, precum și atunci când a constatat că sunt îndeplinite cerințele pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Din coroborarea dispozițiilor art. 1.550-1.552 din C. civ., rezultă că, pentru a se putea invoca rezilierea unilaterală a contractului, trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții: (i) să existe o neexecutare a obligațiilor contractuale; (ii) neexecutarea obligațiilor contractuale să fie însemnată; (iii) debitorul să fie pus în întârziere, dacă nu este de drept în întârziere; (iv) să existe o declarație unilaterală de reziliere, prin care creditorul să își manifeste voința de a desființa unilateral contractul; (v) rezilierea să fie notificată debitorului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se reține că instanța de apel a identificat și a aplicat, în mod corect, condițiile legale privind rezilierea unilaterală a contractului de finanțare nr. x/28.11.2014, reținând, în urma coroborării probelor administrate în cauză, următoarele aspecte relevante:

(i) există o neexecutare a obligațiilor contractuale din partea recurentei-pârâte, întrucât aceasta, deși și-a asumat obligația de a finaliza proiectul până la 31 decembrie 2018, realizând din bugetul propriu toate activitățile specifice, totuși, conform raportului din 30 iulie 2018, a executat doar 28,55% din lucrări;

(ii) această neexecutare este însemnată, întrucât executarea doar a 28,55% din lucrări reprezintă o neexecutare semnificativă a obligațiilor contractuale;

(iii) recurenta-pârâtă este de drept în întârziere, conform art. 19 din contractul de finanțare, prin care părțile au prevăzut că debitorul este de drept în întârziere prin simplul fapt al încălcării contractului;

(iv) există o declarație unilaterală de reziliere, prin care creditorul și-a manifestat voința de a desființa unilateral contractul de finanțare pentru neexecutare, respectiv decizia nr. 7 din 27 mai 2019;

(v) declarația de reziliere a fost comunicată debitoarei la 10 iunie 2019.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut, în mod legal, faptul că, în concepția C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, culpa debitorului în neexecutarea obligațiilor contractuale nu reprezintă o condiție pentru invocarea rezilierii, având relevanță exclusiv în privința efectelor rezilierii. Ca atare, este nefondată critica de recurs potrivit căreia instanța de apel ar fi nesocotit faptul că, de esența rezilierii, este culpa contractuală.

Recurenta-pârâtă a mai argumentat că instanța de apel a interpreta eronat clauza de la art. 19 alin. (4) din contractul de finanțare nr. x/28.11.2014, potrivit căreia "în cazul nerespectării de către beneficiar a prevederilor prezentului contract, AM POR poate decide rezilierea unilaterală a contractului, decizia AM POR comunicându-se beneficiarului printr-o notificare scrisă; în această situație, beneficiarul are obligația restituirii în întregime a sumelor deja primite în cadrul contractului, în condițiile prevăzute de art. 13 din contract".

Aceste susțineri nu pot fi analizate, întrucât, după cum s-a arătat, C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), rezultând că modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nici vreunui alt motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

Obținerea daunelor-interese de către intimatul-reclamant este condiționată de îndeplinirea condițiilor rezilierii unilaterale, aspect analizat și constatat de instanța de apel, prin aplicarea corectă a normele de drept material. Invocând neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă contestă, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în recurs.

Față de aceste considerente, constatând că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de către reclamant, invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de către reclamantul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva deciziei civile nr. 1459A din 24 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Comuna Hida, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1459A din 24 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.