ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2246/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zărnești la data de 13 ianuarie 2022, sub dosar nr. x/2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să instituie în sarcina pârâtei obligația de a le plăti echivalentul în RON al sumei de 78.500 euro, ce reprezintă daunele moratorii stabilite prin art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil cu plata prețului în rate și cu rezerva dreptului de proprietate, precum și a sumei de 16.706,97 RON, ce reprezintă impozitele aferente imobilelor cu privire la care părțile au contractat, pentru perioada 1.01.2020-01.08.2020. Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a descris contextul în care părțile au perfectat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.11.2019 de către notarul public D., susținând că, urmare a încetării activității și imposibilității achitării ratelor din preț, a fost forțată, de către reclamanți, să accepte activarea clauzei cuprinse în art. 13 al acestui act juridic, în temeiul căruia el a fost rezoluționat de drept, astfel că, la data de 17.08.2020, a procedat la predarea imobilelor ce au constituit obiectul material al contractului. A mai arătat că, prin același articol din contract, și-a asumat obligația de a da o declarație autentificată pentru ca reclamanții să redevină proprietarii tabulari ai imobilelor, însă o astfel de declarație urma a fi întocmită numai după primirea unei notificări în acest sens, de la aceste părți, or, reclamanții au remis o atare notificare numai la data de 26.11.2020. Pârâta a afirmat că nu recunoaște notificarea la care reclamanții se referă în considerentele cererii de chemare în judecată, pentru că aceasta nu a ajuns niciodată la sediul său, confirmarea de primire este semnată de o persoană care nu are nicio calitate în cadrul societății, notificarea nu a fost trimisă și prin email, iar despre existența ei nu se face vorbire în procesul-verbal de predare-primire din data de 17.08.2020. În plus, această notificare este anterioară datei la care au fost predate imobilele. De altfel, imediat ce a recepționat notificarea datată 26.11.2020, reprezentantul legal al pârâtei s-a prezentat la sediul notarului public și a dat declarația asumată, pe care reclamanții au accepta-o fără nicio rezervă, neefectuând, anterior acestei date, niciun fel de demersuri pentru a obține o declarație în sensul celor convenite prin art. 13 din contract. În consecință, pârâta a concluzionat că, nefiind notificată conform clauzelor convenției încheiate de părți, nu datorează daune moratorii, iar, în situația în care s-ar fi stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare o clauză penală sancționatorie pentru cazul în care refuza să emită declarația acord, clauza penală este excesivă și nu se poate aplica dat fiind că societatea și-a îndeplinit obligația, fără a produce vreun prejudiciu vânzătorilor reclamanți. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat instanței ca, în conformitate cu prevederile art. 1757 alin. (2) C. civ., raportat la cele ale art. 1541 lit. b) din același cod, să reducă sumele de bani reținute de reclamanți cu titlu de clauză penală, de la suma de 82.960 euro, la suma de 41.480 euro, și să instituie în sarcina acestora obligația de a-i restitui echivalentul în RON al sumei de 41.480 euro. În motivarea cererii, pârâta a reluat susținerile pe care le-a făcut prin întâmpinare și a arătat că, în raport cu prevederile legale indicate, se impune ca instanța de judecată să reducă clauza penală pe care părțile au inserat-o în contractul pe care l-au încheiat, pentru că culpa sa, care a generat rezoluțiunea antecontractului, a fost independentă de voința sa, ea circumscriindu-se situației generate de pandemia de COVID19. A învederat că a respectat obligațiile contractuale asumate, că suma de bani pe care a pierdut-o este excesivă față de scopul avut în vedere la data perfectării contractului, iar, în cauză, poate fi reținută și situația referitoare la intervenirea unor împrejurări pe care societatea nu le-a putut anticipa în mod rezonabil. Prin sentința nr. 1556 din 17 noiembrie 2022, pronunțată de Judecătoria Zărnești, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința nr. 111/S din 11 aprilie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis cererea principală, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., și, în consecință, a obligat pârâta să achite reclamanților echivalentul în RON la data efectuării plății al sumei de 78.500 euro, cu titlu de daune moratorii, suma de 16.706,97 RON, reprezentând impozitul aferent imobilelor cu privire la care părțile au contractat, calculat pentru perioada 1.01.2020-1.08.2020, respectiv suma de 8.924,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta C. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanții A. și B..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia nr. 1889 din 4 decembrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 111/S/11.04.2023, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1889 din 4 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta solicită, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Brașov și, în subsidiar, rejudecarea cauzei, admiterea apelului, respingerea cererii de chemare în judecată și admiterea cererii reconvenționale. Susține că hotărârea atacată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, prin întâmpinarea și prin cererea reconvențională depuse la judecata în fond a arătat că reclamanții nu au formulat rezerve cu privire la modalitatea și termenul la care reprezentantul legal al societății și-a îndeplinit obligația de a emite acordul solicitat. Pe această cale a invocat dispozițiile art. 1539 teza a II-a C. civ., potrivit cărora creditorul poate obține atât executarea principalului, cât și penalitățile dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației. Cu toate acestea, la judecata în fond apărarea sa referitoare la acceptarea fără rezerve a executării a fost ignorată, ca, de altfel, și în apel (în condițiile în care la pag. 12 din cererea de apel a afirmat că aplicarea dispozițiilor art. 1539 teza finală C. civ. conduce la ideea că vânzătorii au acceptat executarea obligației secundare și nu au mai solicitat penalitățile datorită faptului că au acceptat fără rezerve executarea obligației de către pârâtă). Fie cu ocazia întocmirii declarației, fie ulterior, însă într-un termen rezonabil, vânzătorii ar fi putut formula unele rezerve cu privire la modalitatea sau termenul în care s-a îndeplinit obligația. Deși instanța de apel a preluat apărările invocate în fața primei instanțe, totuși a reținut în considerente că motivele de apel vizează soluția pronunțată asupra fondului cauzei prin prisma faptului că tribunalul nu a dat eficiență prevederilor art. 1541 C. civ.. Ca atare, hotărârea instanței de apel nu conține considerentele în baza cărora apărarea recurentei, prin raportare la decăderea intimaților din dreptul de a cumula daunele moratorii cu obținerea declarației în formă autentică, a fost înlăturată. Invocă viciile motivării hotărârii atacate și din perspectiva neanalizării apărării formulate prin întâmpinare, privind incidența art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Afirmă că a făcut referire la situația în care obligația principală a fost executată, premisă care corespunde cazului indicat de textul de lege indicat, însă instanța de apel a restrâns apărarea sa prin raportare la reducerea cuantumului clauzei penale, în baza căreia intimații păstrau avansul și ratele achitate. Recurenta critică și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1757 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1541 alin. (1) lit. a) și b) C. civ. Arată că instanța de apel a înțeles să analizeze posibilitatea imixtiunii acesteia asupra clauzei penale strict prin raportare la dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., reținând că penalitatea nu este excesivă, în raport cu prejudiciul care putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, partea din preț plătită până la data intervenirii rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare fiind net inferioară părții rămase de achitat. Instanța de apel a apreciat că, în situația în care se solicită reducerea clauzei penale, în temeiul art. 1757 alin. (2) C. civ., dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu ar fi aplicabile întrucât părțile aveau această reprezentare încă de la început, stipulând că, în situația neplății unei singure rate, cele achitate până la acel moment vor rămâne câștigate vânzătorilor. Însă, situația premisă a dispozițiilor art. 1757 alin. (2) C. civ. se referă la cazul în care clauza penală este stabilită prin raportare la plata ratelor. Dacă este necesar ca penalitatea redusă să rămână superioară obligației principale pentru a putea activa dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., atunci reducerea clauzei penale în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. devine imposibilă, clauza penală fiind tot timpul echivalentă obligației principale, respectiv ratei. Afirmă că a limita aplicarea dispozițiilor art. 1757 alin. (2) C. civ. la cele ale art. 1541 alin. (1) lit. b) din același act normativ constituie o interpretare eronată a dispozițiilor de drept material. Învederează că, atunci când dispozițiile art. 1757 alin. (2) C. civ. fac referire la aplicarea normelor care reglementează clauza penală, singura posibilitate de reducere a acesteia este cea prevăzută de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Păstrarea unor rate achitate în baza unui contract de vânzare cu plata prețului în rate și rezerva dreptului de proprietate nu poate să se refere la altceva decât la situația în care obligația principală a fost executată în parte și a profitat creditorului, reglementată de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. Mai arată că înseși dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. au fost restrânse, în mod nejustificat, întrucât, pentru a stabili caracterul disproporționat, instanța trebuia să se raporteze la echivalentul unei chirii, care implică folosința, nu a unei rate, care implică dobândirea dreptului de proprietate, această interpretare fiind singura care putea să aibă în vedere raportul dintre clauza penală și indemnizația de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate și plata prețului în rate. Recurenta mai susține că instanța de apel a făcut o confuzie între o obligație principală și una independentă față de obiectul contractului. Astfel, în prima categorie se încadrează obligația de plată a prețului, respectiv cea de restituire în cazul rezoluțiunii, iar în a doua categorie este inclusă obligația de emitere a declarației. Or, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1538 alin. (1) C. civ., apreciind că poate fi stabilită clauza penală pentru o obligație care nu este principală față de obiectul contractului. Învederează că, potrivit art. 15 din contractul încheiat între reclamanți și pârâtă, pentru a putea fi considerată îndeplinită procedura de notificare era necesar ca notificarea să fie remisă persoanei autorizate sau să fie semnată confirmarea de primire de către aceasta din urmă. Această clauză nu poate fi interpretată în sensul în care s-ar putea dovedi conținutul trimiterii prin intermediul prezumțiilor, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ. și ar fi contrară voinței părților. Însă, instanța de apel a apreciat că notificarea trimisă de reclamanți a fost primită de pârâtă la 6 august 2020, în baza unei confirmări de primire nesemnate de către o persoană autorizată și în lipsa notei de inventar care atestă conținutul corespondenței, ceea ce denotă dubiul cu privire la conținutul acestei trimiteri, fiind încălcat principiul de drept in dubio pro reo.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații A. și B. au invocat excepția inadmisibilității solicitării subsidiare de rejudecare a cauzei, iar pe fondul recursului, respingerea acestuia, ca nefondat. Susțin că, dacă se solicită prin recurs rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată, în tot, acest aspect ar implica și respingerea capătului de cerere privind contravaloarea impozitelor, deși acesta nu a fost criticat prin întâmpinare și nici nu s-a apreciat prin apel că s-ar fi decis neîntemeiat asupra lui. Apreciază că este vorba despre o cerere nouă în recurs, ce nu a făcut obiectul criticilor din apel, și care nu poate fi formulată la acest moment procedural, drept pentru care solicită instanței de recurs să rețină că dispoziția de obligare a recurentei să achite suma de 16.706,97 RON este intrată în puterea lucrului judecat. Invocă incidența dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și arată că o soluție de admitere a recursului și casare a deciziei recurate ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare. Pe fondul recursului, arată că hotărârea atacată este motivată, soluția fiind adoptată având în vedere o analiză generală a situației, chiar dacă nu s-a menționat expres că dispozițiile art. 1539 C. civ. nu sunt incidente. Totodată, deși recurenta a invocat generic dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. a) și b) C. civ., iar instanța de apel a analizat doar dispozițiile de la lit. b), susține că se poate considera că dispozițiile de la lit. a) au fost apreciate ca nefiind incidente. Învederează că, relativ la reducerea clauzei penale prin raportare la art. 1541 și art. 1757 C. civ., în mod corect instanța de apel a reținut principiul disponibilității și limitele efectului devolutiv al apelului și, mai departe, a analizat dacă aceste penalități ar putea fi reduse față de caracterul lor eventual disproporționat sau excesiv. Apreciază întemeiat raționamentul instanței de apel potrivit căruia obligația purtătoare de penalități ce face obiectul pretențiilor reclamanților este una principală. În privința criticii vizând încălcarea unor principii de drept, susține că prezumția de legală expediere a comunicării din 5.08.2020 nu a fost răsturnată, iar instanța de apel a acordat forța probantă corectă unui înscris. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Litigiul de față poartă asupra cererii de obligare a pârâtei, la solicitarea reclamanților, la plata echivalentului în RON al sumei de 78.500 euro, cu titlu de daune moratorii stabilite prin art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate și cu rezerva dreptului de proprietate, autentificat la data de 13.11.2019, sub nr. x, de notarul public D., precum și a sumei de 16.706,97 RON, ce reprezintă impozitele aferente imobilului menționat în contract, pentru perioada 01.01.2020-01.08.2020. Totodată, litigiul vizează și cererea reconvențională a pârâtei, prin care aceasta a solicitat, conform art. 1757 alin. (2) C. civ., raportat la art. 1541 lit. b) din același cod, reducerea sumelor de bani reținute de reclamanți cu titlu de clauză penală, de la 82.960 euro la 41.480 euro, și instituirea în sarcina acestora a obligației de restituire a echivalentului în RON al sumei de 41.480 euro. Prețul de vânzare stabilit de părți prin contract a fost de 976.060 euro, ce urma a fi achitat de către cumpărătoare - partea pârâtă din prezenta cauză, astfel: 28.000 euro, până la sfârșitul zilei bancare din data de 15.11.2019, iar diferența de 948.060 euro, în rate lunare, egale, a câte 13.740 euro, fiecare, până la data de 28 a fiecărei luni calendaristice, prima rată fiind exigibilă la data de 28.10.2019. Art. 13 din contractul indicat stipulează că: "În temeiul art. 1553 din C. civ., prezentul contract se va considera desființat de plin drept prin efectul rezoluțiunii, în baza unei notificări scrise, transmise de către vânzători, cumpărătoarei, și fără nicio altă formalitate și intervenție a instanțelor judecătorești, iar vânzătorii vor reține, cu titlu de clauză penală conform art. 1538 din C. civ. (fiind considerate contravaloarea folosinței și indemnizației de indisponibilizare), contravaloarea primei tranșe achitate de cumpărătoare, precum și ratele achitate până la data intervenirii rezoluțiunii, în oricare dintre următoarele situații: 1) dacă nu a achitat o rată la termen și au trecut 30 de zile de la data scadenței acesteia; 2) în oricare alt caz expres stipulat în prezentul contract. În oricare dintre cazurile de mai sus, ca efect al desființării prezentului contract, cumpărătoarea (1) va preda de îndată imobilul către vânzători și (II) va transmite vânzătorilor, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data notificării primite în acest sens, declarația autentificată privind acordul de radiere a notării prezentului contractat din cărțile funciare ale imobilului sau orice alt act solicitat de autoritățile competente în acest sens, în forma solicită de autoritățile respective. Ambele părți își vor exercita obligațiile la termen, sub sancțiunea obligării la plata unor daune moratorii de (i) 100 euro, în echivalent în RON, pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației pentru primele 10 zile de întârziere, și (ii) 500 euro, echivalent în RON, pentru fiecare zi de întârziere, începând din a unsprezece zi de întârziere, după caz, la predarea imobilului sau a documentelor pentru radierea notării contractului din cărțile funciare ale imobilului, respectiv întârziere la restituirea sumelor datorate. Toate drepturile și condițiile menționate la clauza 13 de mai sus și termenele în care acestea trebuie îndeplinite sunt stipulate exclusiv în favoarea și în beneficiul vânzătorilor, aceștia fiind sigurii îndreptățiți să renunțe la beneficiul lor". La data de 3.06.2020, părțile au încheiat un act adițional la contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x de același notar public, prin care, având în vedere contextul economico-financiar generat de pandemia de Coronavirus, care a avut drept consecință imposibilitatea obiectivă de achitare a ratelor aferente perioadei martie-mai 2020, au prorogat cu încă trei luni, respectiv de la data de 28.08.2020 la data de 28.11.2020, termenul de achitare a ratelor din diferența de preț de 948.060 euro, primul termen scadent, după amânarea plății celor trei rate, fiind data de 28.06.2020. Prin sentința nr. 111/S din 11 aprilie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis cererea principală, a obligat pârâta să achite reclamanților echivalentul în RON la data efectuării plății al sumei de 78.500 euro, cu titlu de daune moratorii, suma de 16.706,97 RON, reprezentând impozitul aferent imobilului cu privire la care părțile au contractat, calculat pentru perioada 1.01.2020-1.08.2020, respectiv suma de 8.924,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, și a respins cererea reconvențională formulată. Instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a părții pârâte, pentru că aceasta nu a îndeplinit obligația de a preda reclamaților actul autentic ce consemnează acordul său la radierea din evidențele de carte funciară a notării actului juridic translativ de proprietate pe care părțile l-au perfectat, indisponibilizând astfel bunul imobil ce a constituit obiectul material al acestuia și punându-i pe reclamanți în imposibilitatea de a dispune de bun, sens în care este obligată să îi despăgubească pe aceștia pentru prejudiciul încercat, potrivit celor stipulate în clauza penală pe care părțile au inclus-o în contract pentru situația analizată. A mai arătat tribunalul că pârâta este obligată să remedieze și prejudiciul pe care l-a cauzat reclamanților prin neexecutarea obligației de plată a taxelor și impozitelor aferente bunului imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare, în perioada de timp în care acesta a fost în vigoare și a produs efecte juridice. Relativ la pretenția pe care pârâta a formulat-o prin cererea reconvențională, de reducere a sumei solicitate, instanța de fond a menținut considerentele referitoare la natura juridică a clauzei penale și a reținut incidența art. 1541 C. civ., constatând că nu operează niciuna din ipotezele textului de lege indicat, întrucât partea executată de pârâtă din obligația principală asumată prin contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu reclamanții, aceea de plată a sumei de bani stabilite cu titlu de preț, este net inferioară părții rămase neexecutate, iar, pentru situația imprevizibilă, generată de pandemia COVID 19, a primit, din partea reclamanților, un termen de grație, pe care, însă, nu l-a respectat. Prin apelul declarat împotriva sentinței nr. 111/S din 11 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pârâta a invocat încălcarea dreptului la apărare, a arătat că judecătorul fondului a confundat obligația principală asumată de societatea cumpărătoare, prin contractul autentificat sub nr. x la data de 13.11.2019, de către notarul public D., pentru cazul rezoluțiunii actului, anume obligația de a restitui imobilul, cu obligația secundară de a emite o declarație în formă autentică pentru restabilirea situației juridice a proprietății asupra bunului vândut, asumată, de asemenea, de societate, a susținut că, și dacă părțile au stabilit convențional întinderea prejudiciului, prin clauza penală inserată la art. 13 din actul autentic indicat, această clauză penală este excesivă și dublează practic clauza penală ce are ca obiect pierderea sumelor achitate cu titlu de avans și a ratelor lunare achitate până la momentul rezoluțiunii contractului. Totodată, a învederat că judecătorul fondului a ignorat în mod nepermis faptul că înșiși vânzătorii nu au efectuat niciun fel de demersuri pentru reînscrierea proprietății imobilelor pe numele lor, că aplicarea, în prezenta cauză, a dispozițiilor art. 1539 teza finală C. civ. conduce la ideea că vânzătorii au acceptat executarea obligației secundare și nu au mai solicitat penalități pentru că au acceptat fără rezerve executarea obligației de către societatea pârâtă, și că prețul stabilit prin contract, de 976.060 euro, este mult superior valorii reale a bunului vândut, valoarea rezultând din Capitolului 5 pct. 5, "Polița de asigurare", de 750.000 euro. Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că instanța de fond nu a încălcat pârâtei dreptul la apărare, că motivele de apel vizează faptul că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1541 C. civ. și, în consecință, a respins cererea de reducere a cuantumului prejudiciului stabilit prin clauza penală, formulată pe cale reconvențională, precum și valoarea daunelor moratorii la plata cărora a fost obligată pârâta. Printr-o primă critică de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată nu este motivată atât în ceea ce privește argumentele legate de incidența în cauză a prevederilor art. 1539 teza finală C. civ., cu referire la faptul că vânzătorii au acceptat fără rezerve executarea obligației secundare de către pârâtă și nu au mai solicitat penalități, cu consecința imposibilității de a cumula daunele moratorii cu obținerea declarației în formă autentică, precum și relativ la apărarea privind excepția reglementată de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., aplicabilă în speță. Critica astfel formulată nu este fondată. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanța de apel, conform susținerilor recurentei, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probe și la dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii presupune prezentarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Din examinarea deciziei Curții de Apel Brașov, secția civilă, nu se poate reține că nu au fost analizate aspectele de fapt și de drept ale cauzei. Instanța de apel a explicat, detaliat, natura raportului juridic dintre părți, fundamentat pe un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu plata prețului în rate, ce cuprinde și o clauză penală. De asemenea, a expus, argumentat, raționamentul pentru care a validat soluția instanței de fond în privința daunelor moratorii acordate. Astfel, a reținut că, potrivit clauzei contractuale inserate la art. 13 din convenția părților, daunele moratorii sunt datorate pentru neîndeplinirea la termen de către cumpărătoare (respectiv, în termen de 5 zile de la primirea notificării comunicate de vânzători), a obligației de a le transmite acestora declarația autentificată privind acordul de radiere din cartea funciară a notării contractului de vânzare. Aceasta este o obligație independentă de cea privind predarea imobilului către vânzători, nefiind subsidiară celei din urmă, ci o obligație ce derivă din rezoluțiunea contractului de vânzare. Atât obligația de predare a imobilului, cât și obligația de transmitere a declarației privind acordul de radiere sunt efecte ale rezoluțiunii contractului, independente, astfel că neîndeplinirea oricăreia dintre ele, în termenul prevăzut în contract, atrage curgerea daunelor moratorii. Ca urmare, a apreciat că nu poate fi primită susținerea că daunele moratorii nu sunt datorate câtă vreme obligația principală, de predare a imobilului, a fost îndeplinită. Totodată, curtea a considerat că nu poate fi primită nici susținerea că daunele în discuție nu sunt datorate și pentru că intimații nu au suferit niciun prejudiciu ca urmare a neexecutării la termen a obligației de remitere a declarației autentificate privind acordul de radiere, din moment ce, timp de opt luni de la data la care le-a fost înmânată declarația autentificată, nu au efectuat niciun demers pentru reînscrierea proprietății imobilelor pe numele lor. A constatat că prejudiciul suferit de reclamanți rezultă din simplul fapt al neexecutării de către pârâtă, în termenul stipulat contractual, a obligației de transmitere a declarației în discuție. Pe de altă parte, a arătat că daunele moratorii pot fi cumulate cu despăgubirile datorate de pârâtă în baza clauzei penale, întrucât finalitatea lor este diferită, primele fiind penalități percepute pentru întârzierea în executarea obligației de transmitere către intimați a declarației autentificate privind acordul de radiere, iar daunele-interese prevăzute în clauza penală au valoare compensatorie, fiind datorate pentru neexecutarea obligației de plată a ratelor aferente prețului vânzării. Se observă, așadar, că instanța de apel a examinat, implicit, raportat la situația de fapt dedusă judecății, susținerile recurentei privind incidența dispozițiilor art. 1539 teza a II-a C. civ., constatând că nu există o obligație principală și una subsidiară, care, dacă ar fi fost îndeplinită, cum se afirmă în recurs, nu mai putea duce la formularea unei cereri de plată a penalităților. Relevante în acest sens sunt statuările jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, motiv pentru care numai ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție. Similar, a arătat că obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat, acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în directă conexiune (cauzele Perez contra Franței, Jahnke și Lenoble contra Franței). În aceste condiții, nu poate fi reținută critica prin care recurenta a afirmat că nu a fost în mod real "ascultată", de vreme ce argumentele acesteia (analizate din perspectiva enunțată), au fost efectiv examinate, prin prisma dispozițiilor legale incidente și a probațiunii administrate, în raport de care li s-a apreciat pertinența în soluționarea cauzei, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, așadar, aplicabil. De altfel, Înalta Curte reține că numai o renunțare la clauza penală poate fi asimilată acceptării fără rezerve a executării obligației asumate, or, în speță, cererea de chemare în judecată vizează chiar activarea clauzei contractuale, iar nu renunțarea la aceasta. S-a mai susținut de către recurentă faptul că instanța de apel nu a analizat și limitarea impusă de dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., în sensul că reducerea cuantumului penalității este posibilă atunci când "obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului". Referitor la această critică, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1757 alin. (2) C. civ., aplicabil în cazul vânzării cu plata prețului în rate și rezerva proprietății, atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanța va putea totuși reduce aceste sume, aplicând în mod corespunzător dispozițiile referitoare la reducerea de către instanță a cuantumului clauzei penale, reglementate de art. 1541 alin. (1) lit. a) și b) din același act normativ. Instanța de apel a observat, totodată, că aceste situații de excepție rămân la aprecierea instanței, textul legal neinstituind în sarcina organului judiciar vreo obligație de a acționa în sensul reducerii penalităților, ci o facultate de a proceda în acest sens, doar în ipoteza îndeplinirii premiselor expres prevăzute. În speță, pârâta a solicitat prin cererea reconvențională, în temeiul art. 1757 alin. (2) raportat la art. 1541 lit. b) C. civ., reducerea cuantumului sumelor reținute cu titlu de clauză penală, de la 82.960 euro la 41.480 euro, susținând că prin acestea se prevede posibilitatea instanței de a reduce cuantumul clauzei când "sunt îndeplinite cele două condiții esențiale, respectiv faptul că obligația principală a fost executată, iar penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului". În apel, față de reținerea primei instanțe raportat la faptul că, în speță, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1541 C. civ., pârâta a invocat, generic, prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) și b) C. civ., în considerarea faptului că și-ar fi îndeplinit obligația principală de predare a imobilului, precum și cu întârziere, pe cea secundară de emitere a declarației autentice, dezvoltând argumente ce au vizat stabilirea unei penalități vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În atare condiții, în mod legal, prin raportare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, conform art. 478 C. proc. civ., raportat la aspectele invocate prin cererea reconvențională, instanța de apel a analizat în ce măsură în speță se regăsește premisa prevăzută în art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., pe care se întemeiază cererea reconvențională, pentru diminuarea judiciară a cuantumului despăgubirilor stabilit prin clauza penală. Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de prim control judiciar o lipsă de analiză a temeiului de drept indicat de recurentă în lipsa unui învestiri legale a acesteia. În consecință, nu se poate susține că instanța de apel nu a respectat în acest caz exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu argumentele acesteia, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ. Prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în cauză au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1757 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1541 alin. (1) lit. a) și b) C. civ.. În concret, instanța de apel a analizat posibilitatea imixtiunii asupra clauzei penale strict prin raportare la dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., reținând că penalitatea nu este excesivă în raport cu prejudiciul care putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, precum și că părțile aveau încă de la început această reprezentare a conținutului clauzei. Însă, în opinia recurentei, situația reglementată de dispozițiile art. 1757 alin. (2) C. civ. se referă la cazul în care clauza penală este stabilită prin raportare la plata ratelor. Dacă este necesar ca penalitatea redusă să rămână superioară obligației principale pentru a putea activa dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., atunci reducerea clauzei penale în baza acestui temei devine imposibilă, clauza penală fiind tot timpul echivalentă obligației principale, respectiv ratei. Atunci când dispozițiile art. 1757 alin. (2) C. civ. fac referire la aplicarea normelor care reglementează clauza penală, singura posibilitate de reducere a acesteia este cea prevăzută de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Păstrarea unor rate achitate în baza unui contract de vânzare cu plata prețului în rate și rezerva dreptului de proprietate nu poate să se refere la altceva decât la situația în care obligația principală a fost executată în parte și a profitat creditorului, reglementată de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Pe de altă parte, instanța de apel a restrâns dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. în mod nejustificat, întrucât, pentru a stabili caracterul disproporționat, trebuia să se raporteze la echivalentul unei chirii, care implică folosința, nu a unei rate, care implică dobândirea dreptului de proprietate, această interpretare fiind singura care putea să aibă în vedere raportul dintre clauza penală și indemnizația de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate și plata prețului în rate. Critica astfel formulată nu poate fi primită. Înalta Curte reia constatarea că singurul temei de drept al cererii reconvenționale, astfel cum s-a reținut și prin decizia recurată, care a făcut obiectul cenzurii instanței de apel a fost cel prevăzut de dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.. Prin urmare, orice referire la prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. excedează limitelor obiectului judecății în prezenta cale de atac. Totodată, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1757 C. civ. reglementează efectele rezoluțiunii contractului, instituind regula generală în materie prin alin. (1) și excepția de la aceasta prin alin. (2), în acest ultim caz stabilind că părțile pot stipula ca sumele încasate cu titlu de rate din preț să rămână parțial sau total vânzătorului, cu titlu de clauză penală. Instanța va putea însă să decidă reducerea cuantumului aceste sume. O cenzură judiciară a libertății de voință a părților în stabilirea clauzei penale este guvernată de prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., potrivit cărora instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când aceasta este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În cazul prevăzut de textul de lege menționat, penalitatea astfel redusă trebuie, însă, să rămână superioară obligației principale. Norma de drept se referă la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar nu la prejudiciul efectiv suferit de partea în culpă, rolul clauzei penale fiind acela de exonerare a creditorului de a face dovada prejudiciului și a cuantumului său. În speță, față de situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că valoarea contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate este de 976.060 euro. Prin art. 13 din contract părțile au convenit că, în cazul neachitării în termen de maxim 30 de zile de la scadență, a unei singure rate, contractul se rezoluționează și se activează clauza penală ce permite vânzătorilor să rețină avansul și ratele plătite de cumpărătoare până la data rezoluțiunii. Or, corect a statuat instanța de apel că prin asumarea acestei clauze nu se poate considera că pârâta nu a avut reprezentarea prejudiciului ce s-ar produce în cazul rezoluțiunii contractului, fiind stipulat în mod expres că, în condițiile neplății la termen a vreunei rate, cumpărătoarea pierde avansul și ratele plătite vânzătorilor, indiferent de procentul din preț achitat până la data rezoluțiunii contractului. Cum până la data rezoluțiunii de drept a contractului, vânzătorii au încasat avansul și patru rate, instanța de apel a reținut că valoarea acestor despăgubiri nu este excesivă în raport cu prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului și că partea de preț plătită de recurentă până la data intervenirii rezoluțiunii contractului de vânzare este net inferioară părții rămase de achitat. Raportat la aceste elemente, Înalta Curte apreciază că în privința caracterului "vădit excesiv" al cuantumului clauzei penale nu are a se pronunța date fiind condițiile expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează doar cazurile de nelegalitate a hotărârii atacate, iar nu de netemeinicie. Însă, așa cum s-a arătat în precedent, stabilirea situației de inegalitate dintre părțile contractante este condiționată de două limite legale, respectiv limita prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului (iar nu cea a prejudiciului efectiv produs) și cea a obligației principale. Ca atare, reținând, în analiza sa, o corectă aplicare de către instanța de apel a criteriilor impuse de norma de drept contestată, enunțate anterior, Înalta Curte va înlătura critica recurentei privind aplicarea greșită a normelor de drept material indicate. De asemenea, nu va avea în vedere, pentru aceleași considerente, susținerile recurentei care vizează greșita raportare la echivalentul unei rate, care implică dobândirea dreptului de proprietate, iar nu a unei chirii, aferente folosinței imobilului obiect al contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate și cu rezerva dreptului de proprietate. Un alt argument în susținerea aceluiași motiv de recurs se referă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept prevăzute de art. 1538 alin. (1) C. civ., în sensul că instanța de apel a apreciat că poate fi stabilită clauza penală pentru o obligație care nu este principală față de obiectul contractului. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o confuzie între o obligație principală și una independentă față de obiectul contractului. Astfel, în prima categorie se încadrează obligația de plată a prețului, respectiv cea de restituire în cazul rezoluțiunii, iar în a doua categorie este inclusă obligația de emitere a declarației. Critica este nefondată. Conform art. 1538 alin. (1) C. civ., "clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale", constituind o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. În situația de față, prin art. 13 din convenție părțile au prevăzut atât conținutul și condițiile activării clauzei penale, cât și obligațiile ce le revin în situația rezoluțiunii contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate. Astfel, în sarcina recurentei a fost stabilită obligația de a preda de îndată vânzătorilor imobilul ce a constituit obiectul contractului de vânzare și obligația de a transmite acestora, de la data notificării primite în acest sens, declarația autentică privind acordul de radiere din cartea funciară a notării contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate sau orice alt act solicitat de autoritățile competente în acest sens, neîndeplinirea oricăreia dintre obligații, la termen, putând determina plata daunelor moratorii. În mod greșit consideră recurenta că instanța de apel a validat clauza penală pentru o obligație care nu era principală față de obiectul contractului, în condițiile în care repararea integrală a prejudiciului creat intimaților era condiționată atât de restituirea în natură a imobilului vândut, cât și de exprimarea acordului privind rectificarea mențiunilor din cartea funciară. Ca urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei că daunele moratorii nu sunt datorate câtă vreme obligația principală, de predare a imobilului, a fost îndeplinită, iar clauza penală viza doar această obligație. Referitor la ultima critică din recurs, potrivit cu care, pentru a putea fi considerată îndeplinită procedura de notificare, era necesar ca notificarea să fie remisă persoanei autorizate sau să fie semnată confirmarea de primire de către aceasta din urmă, împrejurări nedovedite în cauză, conform susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în realitate, aceasta contestă situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire la data comunicării notificării din 6.08.2020. Astfel, recurenta susține că prezumția de legală expediere a comunicării din 6.08.2020 a fost răsturnată. Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta susține încălcarea unor principii de drept, detaliind însă elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel. În fapt, instanța de apel a reținut că dovada comunicării notificării a fost făcută cu recipisa aflată la dosarul judecătoriei, recipisă semnată de primire și în care se menționează că data primirii corespondenței este 06.08.2020. Deși a susținut că semnătura de pe recipisa de primire nu-i aparține reprezentantului său legal și că nu a primit respectiva notificare, pârâta nu a solicitat înscrierea în fals față de acest înscris și nici nu a făcut dovada că, la data respectivă, reclamanții i-ar fi comunicat, cu scrisoare recomandată, altceva decât notificarea în discuție. Pe de altă parte, conduita pârâtei, ulterior datei de 06.08.2020, confirmă faptul că aceasta avea cunoștință de conținutul notificării transmise în data de 05.08.2020, în condițiile în care s-a conformat notificării privind predarea imobilului ce a făcut obiectul vânzării. Or, pârâta nu a făcut dovada că acest proces-verbal s-a încheiat ca urmare a unei inițiative diferite de cea inițiată de reclamanți prin notificarea analizată. În consecință, curtea a apreciat, din coroborarea probatoriului administrat, că nu se infirmă concluzia instanței de fond relativ la faptul că notificarea emisă de reclamanți la 05.08.2020 a fost primită de pârâtă în data de 06.08.2020. Raportat la elementele de fapt descrise și la argumentele invocate de recurentă relativ la legala comunicare a notificării, Înalta Curte reține că nu subzistă cazul de casare invocat, analiza în recurs fiind limitată la critici de nelegalitate subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1889 din 4 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.