ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2201/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fostă A. S.A. Găești), în contradictoriu cu pârâta S.C. B. - în insolvență, a solicitat instanței:

- obligarea pârâtei să restituie reclamantei utilajul Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x, ce a format obiectul contractului de închiriere nr. x/15.05.2018;

- obligarea pârâtei să predea reclamantei C. pentru utilajul Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018;

- obligarea pârâtei să efectueze transportul bunurilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018 la locația reclamantei din comuna Petrești, sat Ionești, T10, P114/2/1, județul Dâmbovița iar, în cazul în care pârâta refuză să efectueze transportul, să fie autorizată reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei;

- obligarea pârâtei să efectueze revizia generală a utilajului Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x la locația reclamantei și să instruiască personalul angajat al acesteia cu privire la folosirea utilajului iar, în cazul în care pârâta refuză, să fie autorizată reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 942 din 03 mai 2022 Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. - în insolvență, reprezentată prin Cabinetul Individual de Insolvență D..

A obligat pârâta să restituie reclamantei utilajul concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x, ce a format obiectul contractului de închiriere nr. x/15.05.2018.

A obligat pârâta să predea reclamantei C. pentru utilajul concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018.

A obligat pârâta să efectueze transportul bunurilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.05.2018 respectiv, Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x și C. pentru utilajul Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x, la locația reclamantei din comuna Petrești, sat Ionești, T10, P114/2/1, județul Dâmbovița, iar în cazul în care pârâta refuză să efectueze transportul, autorizează reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei.

A obligat pârâta să efectueze revizia generală a utilajului Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, număr de serie x la locația reclamantei și să instruiască personalul angajat al reclamantei cu privire la folosirea utilajului, iar în cazul în care pârâta refuză, autorizează reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 549 din 20 martie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Cabinet Individual de Insolvență-D., în calitate de lichidator judiciar al societății debitoare S.C. B., împotriva sentinței civile nr. 942/03.05.2022 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 549 din 20 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență D., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de apel, atacată, a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, susține că, prin sentința civilă nr. 268/20.11.2020, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vrancea a dispus, în temeiul art. 145 alin. (1) pct. a), b) și c) din Legea nr. 85/2014, intrarea acesteia în faliment, hotărârea rămânând definitivă prin neexercitarea căii de atac a apelului.

În raport cu intrarea societății în faliment, consideră recurenta că au devenit aplicabile dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Arată că, deși instanța de apel a fost informată asupra situației sale juridice, a ignorat aceste norme de procedură instituite prin Legea nr. 85/2014, refuzând luarea măsurii de încetare de drept a procedurii judiciare.

Mai mult, operațiunile stabilite în sarcina sa, de a preda un bun pe care nu l-a identificat în averea debitoarei în faliment, de a asigura transportul acestuia și de a efectua instructajul personalului intimatei-reclamante se încadrează în categoria operațiunilor care necesită autorizarea judecătorului sindic și avizarea practicianului în insolvență, în caz contrar fiind nule absolut.

Tot din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate, se critică hotărârea instanței de apel, prin care s-ar fi schimbat calitatea procesuală pasivă a părților în litigiu, fiind recunoscută calitatea de pârât practicianului în insolvență, iar nu societății în insolvență.

Totodată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., care reglementează sarcina probei, și care stabilesc, de principiu, că sarcina probei revine celui care face o afirmație, dar în același timp că dovada unui fapt negativ nu poate fi realizată. Astfel, consideră că dispoziția instanței de a face dovada inexistenței în patrimoniul societății pârâte a bunului Concasor și a componentei C. nu este legală, fiind imposibilă de realizat proba unui fapt negativ.

În fine, se mai susține că instanța de apel a reținut prin decizia pronunțată că intimata-reclamantă are interesul obținerii unui titlu executoriu, având posibilitatea de a recurge la procedura prevăzută de art. 892 din C. proc. civ. pentru a se stabili echivalentul bunurilor mobile imposibil de predat în natură. Însă, curtea nu a avut în vedere că acest dispoziții ar fi aplicabile doar în situația în care ar exista deschisă calea executării silite, ceea ce nu este cazul în speță, cât timp aceasta se află în procedura de lichidare.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată și din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, și anume a dispozițiilor art. 1527 alin. (1) din C. civ.

Susține că aceasta a invocat și dovedit cu înscrisuri faptul că în patrimoniul societății debitoare nu a fost identificat bunul a cărei revendicare se solicită, aspect ce ar conduce, în opinia recurentei, la imposibilitatea executării în natură a obligației de a preda aceste bunuri.

De asemenea, pretențiile reclamantei în legătură cu transportul bunurilor, revizia generală și instruirea personalului angajat al acesteia nu puteau fi tranșate decât în cadrul dosarului de insolvență nr. x/2019, prin înscrierea la masa credală cu aceste bunuri.

Mai susține recurenta că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care se referă la atribuțiile administratorului judiciar, iar nu ale lichidatorului judiciar, acestea din urmă fiind cele stabilite prin art. 64 din Legea nr. 85/2014.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și, în rejudecare, admiterea apelului declarat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 942/2022 a Tribunalului Dâmbovița.

La 20 decembrie 2023 intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității, intimata a pretins că în calea extraordinară de atac a recursului au fost invocate pentru prima dată chestiuni care nu ar fi fost aduse în atenția instanței de apel, precum și că motivele de fapt invocate prin cererea de apel nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului arătând, în esență, că acțiunea în revendicare nu reprezintă o acțiune în realizarea unor creanțe, sens în care nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și că, pe de altă parte, toate alegațiile recurentei în sensul că bunurile revendicate nu s-au afla în posesia acesteia presupun reinterpretarea probatoriului administrat în cauză, instanțele fondului reținând că pârâta nu a făcut dovada imposibilității juridice sau materiale de a preda bunurile acesteia.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 23 septembrie 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Ulterior, fiind formulate cereri de repunere pe rol de către ambele părți, instanța a fixat un nou termen de judecată în data de 16 octombrie 2024, când și rămas în pronunțare pe fondul recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a formulat critici în legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a dispozițiilor referitoare la sarcina probei și a normelor care reglementează executarea silită a obligațiilor.

Analizând motivul de recurs care vizează verificarea eventualei aplicabilități în cauză a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 549 din 20 martie 2023, recurată, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență D., împotriva hotărârii Tribunalului Dâmbovița, criticate inclusiv din perspectiva situației juridice a pârâtei, de societate împotriva căreia a fost deschisă procedura falimentului.

A susținut recurenta, prin motivele de recurs, că în situația debitorului împotriva căruia a fost deschisă procedura insolvenței devin incidente dispozițiile Legii nr. 85/2014, care dispun ca în situația în care societatea pârâtă este în stare de faliment acțiunile judiciare și extrajudiciare împotriva averii acestora sunt suspendate, creanțele putând fi valorificate numai în cadrul respectivei proceduri, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Analizând prima critică din recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Conform dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor ... La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

Se reține din norma citată că acțiunile care au ca obiect realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, sunt suspendate de drept, de la data începerii procedurii, în speță de la data de 21.11.2019 (conform încheierii nr. 65/2019 pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2019).

Înalta Curte constată că prin aceste dispoziții speciale legiuitorul a avut în vedere ca toate acțiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanțelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, aceștia să-și realizeze creanța în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolventei. Astfel, măsura stabilită prin art. 75 alin. (1) se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență.

În jurisprudența în materie s-a statuat, însă, că această soluție legislativă nu vizează toate acțiunile în care este parte debitorul în insolvență, ci doar pe cele personale vizând realizarea creanțelor împotriva debitorului sau bunurilor sale, ca o necesitate a asigurării unei egalități de tratament juridic dintre debitor și alte persone neimplicate în procedura insolvenței, urmărindu-se astfel evitarea instituirii unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvență, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În spetă, acțiunea care face obiectul prezentei cauze nu este o actiune în realizarea creantei împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, fiind o actiune prin care se urmărește executarea unui contract și nu valorificarea unui drept de creanță asupra pârâtei S.C. B., în privința căreia s-a deschis procedura falimentului.

Observă instanța de recurs că atât prima instanță cât și instanța de apel au apreciat că prezenta acțiune are ca obiect executarea unui contract, fiind deci calificată drept o acțiune în răspundere contractuală, calificare juridică care nu a fost contestată în recurs.

Au reținut instanțele fondului că reclamanta a învestit instanța cu o cerere de obligare a pârâtei în faliment la predarea unor bunuri mobile, obligația de restituire incumbând acesteia din urmă în temeiul art. 1796 alin. (1) lit. d) din C. civ., ca urmare a încetării contractului de locuțiune încheiat între părți.

Așa fiind, solicitarea de restituire a unor bunuri care s-au aflat în posesia și folosința pârâtei, în considerarea unui contract de închiriere care a expirat, precum și solicitarea de asigurare a transportului și efectuare a instructajului cu privire la acestea nu au urmărit micșorarea averii debitorului.

În concluzie, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul de a fi considerate ca fiind incluse în sintagma "acțiuni judiciare în realizarea unei creanțe" doar acele acțiuni personale care reprezintă mijloace apte care să asigure valorificarea efectivă a unei sume de bani pe calea unei proceduri de executare silită în mod separat.

În consecință, se reține că simpla deținere de către pârâtă a statutului de debitoare aflată în procedura falimentului nu conduce în mod necesar la încetarea oricăror acțiuni formulate în contradictoriu cu aceasta, ci doar a acelora având ca obiect valorificarea unor creanțe, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Pentru identitate de rațiune, observând că nu sunt incidențe speței dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nici critica referitoare la posibilitatea sau nu a executării silite a unui debitor în insolvență, în temeiul art. 892 din C. proc. civ., nu poate fi primită.

Procedând, în continuare, la analiza criticii prin care se susține nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva greșitei interpretări a dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată.

Astfel, se susține de către recurenta-pârâtă că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile procedurale referitoare la sarcina probei, impunându-i acesteia să facă dovada unui fapt negativ, anume al inexistenței în patrimoniul său a bunurilor mobile revendicate de reclamantă.

Examinând considerentele deciziei civile recurate, se constată că ceea ce a reținut curtea de apel este că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada imposibilității juridice (cum ar fi, spre exemplu faptul înstrăinării bunurilor) sau materiale (de exemplu distrugerea acestora) de predare a bunurilor mobile aparținând reclamantei.

Întrucât reclamanta, fiind cea care a făcut prima o susținere în cadrul procesului, a probat că este proprietara bunurilor a căror predare o solicita, precum și că acestea au rămas în posesia pârâtei, conform contractului de închiriere nr. x/15.05.2018, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanța de apel a observat corect că sarcina probei a fost inversată, revenind părții pârâte care, afirmând faptul negativ, avea a face proba faptului pozitiv contrar, anume că bunurile mobile ar fi fost restituite, înstrăinate sau distruse.

Drept urmare, se afirmă în mod neîntemeiat că instanța de apel ar fi stabilit în sarcina sa probarea unui fapt negativ, imposibil de realizat.

Câtă vreme reclamanta a demonstrat pe parcursul procesului că bunurile achiziționate de la pârâtă au rămas în posesia acesteia din urmă, în mod corelativ recurenta-pârâtă avea obligația de a face dovada predării/transportului bunurilor la punctul de lucru al reclamantei, pentru a putea fi absolvită de executarea în natură a obligației ce îi revenea.

Cât privește ultima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceasta se referă la schimbarea cadrului procesual pasiv în apel. Astfel, se susține de către recurentă că pârâta chemată în judecată a fost S.C. B. S.R.L, societate în insolvență și că, potrivit mențiunilor din dispozitivul hotărârii recurate, în apel, această calitate ar fi fost recunoscută, în mod greșit, practicianului în insolvență.

Examinând decizia recurată, sub acest aspect, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu se verifică, în condițiile în care în dispozitivul deciziei nr. 549/2023, Curtea de Apel Ploiești a menționat în mod expres că ceea ce se respinge este apelul formulat de apelantul-pârât Cabinetul Individual de Insolvență - D., în calitate de lichidator al societății debitoare B..

Or, atâta vreme cât curtea de apel a reținut că apelul a fost exercitat de lichidatorul judiciar, în calitate de reprezentant al societății pârâte în faliment, iar nu că acesta ar fi formulat calea de atac în nume propriu, simpla inversare a topicii frazei este irelevantă și nu poate fi interpretată în sensul pretins de recurentă.

Mai mult, se constată că, prin încheierea din 09 martie 2023, instanța de apel a reglementat calitatea procesuală a activă a apelantului Cabinet Individual de Insolvență - D., precizând că apelul nu a fost formulat în nume propriu, ci în calitate de lichidator al B.. Cum această încheiere nu a fost atacată de către niciuna dintre părți, acest aspect a devenit definitiv tranșat.

În raport cu acest considerent, văzând că instanțele fondului au reținut, ambele, în mod corect, ca aparținând persoanei juridice în faliment calitatea de pârâtă în prezenta cauză, se va respinge și acest motiv de recurs ca nefondat.

Cât privește incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deși recurenta susține că instanța de apel ar fi făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1516 și art. 1527 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte constată că aceste norme de drept material au fost invocate formal, în realitate, argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs cuprinzând susțineri referitoare la situația de fapt a litigiului și la modalitatea în care instanțele fondului au înțeles să interpreteze probatoriul în cauză, aspecte care nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, în susținerea acestuia motiv de recurs se arată că societatea pârâtă ar fi dovedit cu înscrisuri (situația stocurilor la 30.04.2021 și registrul imobilizărilor la 31.12.2020) faptul că în patrimoniul acesteia nu a fost identificat bunul-utilaj Concasor mobil cu C., an de fabricație 2000, serie x și nici bunul C. pentru acest utilaj, aspect care ar conduce la imposibilitatea executării în natură a obligației de a preda aceste bunuri.

Curtea de apel a răspuns acestor critici, reținând că pârâta, prin lichidator judiciar, nu a contestat existența obligației de predare a bunului vândut, deținut în baza contractului de locațiune, ci a susținut numai că se află în imposibilitatea executării lor, având în vedere că nu a reușit să identifice bunurile mobile în patrimoniul societății.

Or, în legătură cu acest aspect, a constatat instanța că imposibilitatea juridică sau materială a predării bunurilor nu a fost probată de către apelanta-pârâtă, precum și că depunerea la dosar a registrului imobilizărilor și a situației stocurilor nu este relevantă, întrucât aceste înscrisuri nu aveau cum să cuprindă bunurile mobile înstrăinate, căci acestea nu mai aparțineau societății debitoare la momentul intrării în faliment.

În cauză, recurenta, fără a arăta motivele pentru care consideră nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie raționamentul curții de apel.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel s-ar fi raportat greșit la dispozițiile art. 56 din Legea nr. 85/2014, iar nu la cele ale art. 64 din aceeași lege, acestea din urmă fiind cele care se referă la atribuțiile lichidatorului judiciar, în condițiile în care nu este dezvoltată aceasta critică, nefiind urmată de indicarea în concret a argumentelor pentru care se apreciază ca fiind vătămătoare aplicarea acestor norme de către instanța de apel, aceasta nu poate conduce, eo ipso, la casarea deciziei recurate.

Mai mult, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, reținând, în conformitate cu textul de lege menționat că, după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce și activitatea de afaceri și, în virtutea acestei calități, are obligația de a efectua demersuri pentru identificarea bunurilor mobile la predarea cărora a fost obligată societatea prin hotărârea primei instanțe.

Așadar, obligația de conducere a activității debitorului, fiind prevăzută atât în cuprinsul dispozițiilor art. 56 alin. (2), cât și în cele ale art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, revenea deopotrivă atât administratorului, cât și lichidatorului judiciar (în funcție de starea în care se află debitoarea persoană juridică la un anumit moment), motiv pentru care criticile recurentei sub acest aspect nu pot fi primite.

Drept urmare, văzând că nu se relevă încălcarea unor norme de drept material precum și că prin argumentele recurentei în susținerea acestui motiv de recurs se tinde la reinterpretarea probelor din dosar și la verificarea modalității de punere în executare a obligației de restituire a bunurilor, care este o etapă ulterioară procedurii judiciare, iar nu se contestă legalitatea raționamentului instanței care a constatat că sunt îndeplinire condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în revendicare (dovedirea calității de proprietar al reclamantei și a deținerii fără drept a bunurilor de către pârâtă), urmează să fie respins și acest motiv de recurs, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență D., împotriva deciziei civile nr. 549 din 20 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B., în faliment, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență D., împotriva deciziei civile nr. 549 din 20 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.