ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 08 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 4 București, și Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-construcție, situat în București, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orășelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, compus din sală de jocuri și anexă (grup sanitar, birou, depozit) și terasă acoperită, împreună având o suprafață totală de 422 mp, terasă prevăzută cu trotuar pe latura de nord în suprafață de 68,54 mp, terasă neacoperită cu o suprafață de 159,46 mp, și terenul aferent întregului ansamblu în suprafață de 650 mp, aflat în folosință, din care suprafața de 422 mp ocupată de construcție, astfel cum este acesta descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 de către BNP B. și a actului adițional autentificat la același birou notarial sub nr. x/30.11.2004, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În data de 04 iunie 2018, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat să fie obligați pârâții: - să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-construcție, demolat parțial și rămas ca și construcție supraterană în proporție de 10%, compus din fundație, planșeu (pardoseală) parter în suprafață de 422 mp, terasă prevăzută cu trotuar pe latura de nord în suprafață de 68,54 mp, și terasă neacoperită cu o suprafață de 159,46 mp, precum și terenul aferent întregului ansamblu, în suprafață de 650 mp, aflat în folosință, din care suprafața de 422 mp amprenta parterului construcției, astfel cum este acesta descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 de către BNP B. și a actului adițional autentificat sub nr. x/28.03.2013, situat în București, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orășelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, denumit "C."; - să readucă parterul clădirii descrise în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 de către BNP B. și a actului adițional autentificat sub nr. x/28.03.2013, situat în București, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orășelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, denumit "C." în starea inițială, racordat la rețeaua de gaze naturale, curent electric trifazat, apă și canalizare, iar în cazul în care pârâții nu vor efectua lucrările menționate, solicită instanței să încuviințeze/autorizeze efectuarea de către subsemnatul, a lucrărilor de construire a parterului clădirii "C.", a terasei, precum și racordarea la utilitățile menționate, pe cheltuiala pârâților; - să restituie contravaloarea materialelor de construire pentru etajul 1, 2 și mansarda clădirii. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 2.049.043 RON, echivalentul a 442.109 Euro, reprezentând valoarea de circulație a parterului clădirii, precum și la plata sumei de 126.845 RON, echivalentul a 27.368 Euro, reprezentând valoarea terasei neacoperite, adiacentă parterului construcției, în suprafață de 159,46 mp, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a demolării imobilului denumit "C.", cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x; cu plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 956 din 22 iulie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității capetelor de cerere 2, 3 și 4 din acțiunea modificată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Sectorul 4 al Municipiul București, prin Primar, și excepția lipsei de obiect a acțiunii. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Sectorul 4 al Municipiul București, prin Primar, și Municipiul București, prin Primarul General. A obligat pe reclamant la plata către pârâtul Sectorul 4 al Municipiul București, prin Primar, a sumei de 17.374 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 724A din 16 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelantul-pârât Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 4, împotriva sentinței civile nr. 956 din 22 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A obligat pe apelantul-reclamant la plata către apelantul-pârât Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 4, a sumei de 4.284 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 724A din 16 mai 2022 a Curții de Apel București au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar. 4.1 Recursul principal declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs principal, reclamantul A. a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește petitul având ca obiect revendicare, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 555 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A arătat că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la considerentele celor patru hotărâri enunțate în cuprinsul considerentelor, nesocotind, pe de o parte, existența în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate asupra parterului clădirii "C.", ce a fost dobândit licit intrând sub protecția art. 44 alin. (8) din Constituție dar și asupra materialelor de construire ce au fost folosite pentru ridicarea etajelor construcției și pe care le putea demonta și dezafecta în regie proprie, chiar în concordanță cu prevederile art. 2 din Dispoziția nr. 70/21.01.2015. Totodată, instanța s-a raportat greșit și la cauza Saliba c. Malta și Cherkezov c. Bulgariei, acestea nefiind aplicabile speței, parterul clădirii în litigiu nefiind edificat nici cu încălcarea normelor de mediu și nici cu încălcarea interesului public și fără autorizație de construire. Se mai arată că instanța de apel a apreciat greșit faptul că parterul clădirii "C." a devenit o construcție nouă. Acesta este, în realitate, o construcție modulară, din cadre de beton armat, astfel că nu a devenit o clădire nouă. Dezafectarea etajelor ridicate fără autorizație de construire nu ar fi afectat parterul construcției, care putea fi adus la starea inițială. În privința dreptului de folosință asupra terenului aferent exploatării clădirii, instanțele au reținut dispozițiile intrate în puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 4882/15.06.2015, pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6357/22.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București. Însă, instanțele nu au făcut o distincție foarte importantă, referitoare la aplicarea legii civile în timp, deoarece prevederile Legii nr. 50/1991 nu se aplică parterului construcției "C.", edificată în anul 1976. Dreptul de folosință, chiar dacă ar fi calificat ca un drept de creanță, este constituit legal și, deci, există pe întreaga durată a construcției și are întinderea prevăzută în actul translativ de proprietate. În privința soluției de respingere a capătului de cerere privind răspunderea civilă delictuală, apreciază că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 1349 și 1357 C. civ., întrucât face abstracție de faptul că și constructorul de rea-credință este considerat a fi proprietarul materialelor. Totodată, arată că instanțele de judecată au ignorat faptul că înainte de comunicarea oricărei înștiințări de a "degaja terenul" sau de a desființa lucrările nelegal executate, Sectorul 4 a limitat accesul acestuia la clădire. În această situație, solicită a se observa că, în cauză, sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, chiar dacă intimatul s-a prevalat de două hotărâri judecătorești intrate sub puterea lucrului judecat. Aceste hotărâri nu recomandă în ce mod autoritatea locală trebuie să procedeze în vederea demolării construcției "C.", astfel că intimatul a nesocotit însăși propria dispoziție care îi conferea acestuia dreptul de a-și dezafecta singur etajele ridicate. Ca atare, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că acesta ar fi avut posibilitatea să își însușească materialele folosite la construcție (uși, ferestre, obiecte sanitare noi), când, în realitate, a fost în mod intenționat și obiectiv împiedicat să își recupereze materialele noi și refolosibile. Conchizând, solicită casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei la curtea de apel, în vederea rejudecării. 4.2. Recursul incident declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar Prin recursul incident formulat, pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar, a solicitat a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității sale procesual pasive, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 21 alin. (1), art. 80 și art. 81 din Legea nr. 215/2001. Astfel, instanța de apel a făcut o confuzie între Consiliul Local al Sectorului 4, care are în administrare terenul în litigiu, potrivit HCGMB nr. 139/30.06.2011, și care nu a fost chemat în judecată, și Sectorul 4, care nu are în administrare terenul, dar care a fost chemat în judecată. Cele două sunt entități diferite, cu atribuții diferite. În conformitate cu prevederile art. 80 din Legea nr. 215/2001, autoritățile administrației publice locale din Municipiul București sunt Consiliul General al Municipiului București și Consiliile locale ale sectoarelor, ca autorități deliberative, precum și Primarul General al Municipiului București și primarii sectoarelor, ca autorități executive. Dintre atribuțiile Consiliului Local al Sectorului 4, iar nu ale Sectorului 4, se poate desprinde, conform art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001 doar administrarea, în condițiile legii, a bunurilor proprietate privată a municipiului, de pe raza sectorului în baza hotărârii Consiliului General al Municipiului București. Consiliul Local al Sectorului 4 administrează doar terenul de sub imobilul revendicat, teren dat în administrarea sa potrivit HCGMB nr. 139/30.06.2011. Totodată, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, curtea de apel s-a întemeiat pe considerente contradictorii și, în egală măsură, nu a motivat soluția pronunțată. Astfel, în prima parte a considerentelor, Curtea de Apel București a analizat dispozițiile legale și actul administrativ în temeiul cărora Consiliul Local Sector 4 are dreptul de administrare asupra terenului, pentru ca ulterior să ajungă la concluzia contradictorie că Sectorul 4 are calitate procesuală pasivă. Mai mult, calitatea procesuală pasivă a acestuia nu este susținută prin niciun argument, ci, pentru simplul fapt că unitatea administrativ teritorială are "capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu " instanța a considerat de cuviință să îi atribuie calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât susține că, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect, instanța a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 563 C. civ., imobilul pe care recurentul-reclamant solicită să îi fie lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie, nemaiexistând. De asemenea, cât privește soluția dată pe excepția inadmisibilității capetelor 2, 3 și 4 din cererea modificatoare și completatoare, susține că instanța a făcut aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral poate sesiza instanța de contencios administrativ, pentru a solicita repararea pagubei cauzate. Or, reclamantul și-a întemeiat punctele 2, 3 și 4 din cererea modificatoare și completatoare pe dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun, deși pretinsa faptă ilicită a fost indicată ca fiind demolarea abuzivă a imobilului, care a avut la bază Dispoziția de demolare nr. 70/21.01.2015, deci un act administrativ. Conchizând, pentru motivele expuse, recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a hotărârii, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, excepției lipsei de obiect și excepției inadmisibilității capetelor de cerere 2, 3 și 4, cu consecința admiterii acestora. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 24 aprilie 2023, intimatul-pârât Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar, a formulat întâmpinare și recurs incident, care au fost comunicate către recurentul-reclamant și intimatului-pârât Municipiul București, prin Primar General, în data de 19 mai 2023, nefiind formulat răspuns la întâmpinare și nici întâmpinare la recursul incident în termenele prevăzute de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (6) C. proc. civ., respectiv de art. 491 raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar, a invocat excepția nulității recursului principal și, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. După reluarea situației de fapt din dosar, pârâtul a arătat că recursul promovat de către recurentul-reclamant este nul, întrucât motivele invocate prin calea de atac exercitată nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A susținut că recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța s-a raportat greșit la considerentele celor patru hotărâri (jurisprudența CEDO) enunțate în cuprinsul motivelor, neexistând identitate între acestea și prezenta speță. Or, acest motiv nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum susține recurentul-reclamant, de vreme ce nu se vorbește despre aplicarea greșită a unor norme de drept material. Mai mult, susține pârâtul că acest motiv de recurs este nefondat, de vreme ce instanța nu a avut în vedere o identitate perfectă a situației de fapt, ci a reținut că, prin raportare la susținerea reclamantului conform căreia, pentru construcția inițială, edificată în anul 1976, dispozițiile Legii nr. 50/1991 și legislația secundară nu sunt aplicabile, în cauza Saliha c. Malta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ordinul de demolare, deși dispus în aplicarea unei legi cu caracter retroactiv, nu reprezintă o sancțiune penală, astfel că legiuitorul poate să dispună în materie civilă și în mod retroactiv. Totodată, a arătat și că susținerea recurentului-reclamant prin care se contestă acțiunea de demolare a imobilului este nefondată și în contradicție cu hotărârile definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat, statuările pe acest aspect nemaiputând fi reanalizate sau criticate. Astfel, prin sentința civilă nr. 4588/08.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 1501/30.04.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-au tranșat, în mod definitiv, litigiile inițiate de A., în sensul constatării legalității emiterii Dispoziției nr. 70/21.01.2015, prin care s-a dispus desființarea imobilului denumit "C.". Nici cea de-a treia critică din recurs, prin care se susține, de către recurentul-reclamant, că i-a fost îngrădit dreptul de acces în clădire în vederea ridicării materialelor de construcție, nu se încadrează în ipoteze prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., ci reprezintă o încercare de reanalizare a unor situații de fapt tranșate definitiv de către instanțele de judecată. Nu se încadrează în motivele de recurs și, în egală măsură este și neîntemeiată, critica recurentului prin care se susține că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, acesta omițând să observe considerentele Curții de Apel București, prin care s-a reținut, în mod legal, că nu se poate susține că acesta ar avea un bun, în sensul Convenției, de vreme ce construcția a fost edificată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991. Un alt motiv de recurs invocat privește presupusa încălcare și aplicare greșită a prevederilor art. 1349 și 1357 C. civ..A arătat că nici acesta nu poate fi primit, în mod legal reținând curtea de apel, la pagina 15 din decizia atacată, că au fost comunicate mai multe înștiințări către recurentul-reclamant pentru a lua măsurile care se impun, cu scopul ridicării tuturor bunurilor sale din imobil și eliberării spațiului, și anume înștiințările din data de 21.12.2017, 05.01.2018 și 29.01.2018. Concluzionând, a solicitat instanței să constate nulitatea recursului principal iar, în subsidiar, să dispună respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 martie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului principal, invocată de intimatul-pârât Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar, și a admis în principiu recursurile declarate în cauză, fixând un prim termen de judecată la data de 29 mai 2024. La cel de-al doilea termen de judecată, 16 octombrie 2024, dezbaterile au fost închise și Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar, sunt nefondate, pentru considerentele enunțate în continuare. II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A. Prin recursul principal formulat, recurentul-reclamant afirmă nelegalitatea deciziei instanței de apel, în esență, pentru următoarele motive: decizia a fost pronunțată cu reținerea greșită a puterii de lucru judecat în legătură cu constatările instanțelor care s-au pronunțat în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut că dreptul de folosință de care acesta se prevalează este unul de creanță, care nu-i conferă dreptul de a construi pe domeniul public al UAT; curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 555 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; prevederile Legii nr. 50/1991 nu se aplică parterului construcției C., care a fost edificată în anul 1976 și dobândită licit de acesta; prin ridicarea etajelor construcției, aceasta nu a devenit o clădire nouă; instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ., reținând în mod eronat că acesta nu are dreptul la contravaloarea materialelor de construcție folosite la edificarea etajelor 1, 2 și mansardă, deși legea recunoaște calitatea de proprietar inclusiv în ipoteza constructorului de rea-credință. Aceste motive de recurs pot fi circumscrise cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi apreciată legalitatea hotărârii recurate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prima instanță a fondului a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun în revendicare imobiliară, alăturată unei acțiuni în răspundere civilă delictuală (susține capetele de cerere referitoare la repararea prejudiciului), prin care reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar, a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate și posesie imobilul construcție demolat parțial, compus din fundație, planșeu parter, terase și terenul aferent aflat în folosință, precum și obligarea pârâților la readucerea parterului clădirii în starea inițială și, respectiv, obligarea pârâților la restituirea contravalorii materialelor de construire a etajelor 1, 2 și mansarda clădirii C.. Ipoteza specifică prezentei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ., este aceea că reclamantul contestă lipsirea sa de atributul posesiei și folosinței, generat de măsura demolării construcției edificate pe terenul aflat în domeniul public al UAT Municipiul București, solicitând lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a construcției supraterane nedemolate și readucerea sa la starea inițială, precum și a terenului aferent aflat în folosință. Astfel, reclamantul se prevalează de calitatea de proprietar asupra imobilului construcție situat în București, str. x, în interiorul Parcului Tineretului - Orășelul Copiilor, identificat cu nr. cadastral x, format din construcția sală de jocuri și anexe (grup sanitar, birou, depozit) și terasa acoperită, împreună având o suprafață totală de 422 mp, precum și de aceea de titular al unui drept de folosință asupra terenului în suprafață totală de 650 mp, din care 422 mp ocupați de construcție, astfel cum reiese din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004 și actul adițional nr. x/30.11.2004, ambele autentificate de către BNP B.. Imobilul, astfel cum a fost descris anterior, a fost dobândit de reclamantul A. în data de 30 noiembrie 2004, prin încheierea unui contract de vânzare cu societatea în care avea calitate de asociat unic, D. S.R.L., care îl dobândise anterior prin actul de adjudecare nr. 190/12.02.2004 emis de BEJ E., debitoarea proprietară fiind S.C. F. S.A., societate de stat. Reclamantul și-a întabulat, la data de 15.12.2004, în cartea funciară nr. x dreptul de proprietate asupra imobilului sală de jocuri și anexă în suprafață utilă de 206,97 mp și terasă în suprafață de 19,20 mp; teren aferent indiviz în folosință în suprafață de 390 mp. În anul 2011,reclamantul A. a procedat la extinderea construcției dobândite conform titlului de proprietate anterior menționat, adăugând două etaje suplimentare, fără ca pentru acestea să fie eliberată autorizație de construire. Prin procesul-verbal din data de 25.03.2013 s-a dispus îndreptarea și completarea actului de adjudecare nr. x cu privire la imobilul, Sală de jocuri" astfel: construcție principală compusă din sala de jocuri cu anexe (grup sanitar, birou, depozit) și terasa acoperită, având o suprafață totală de 422 mp, prevăzută cu trotuar pe latura de nord iar pe cea de vest doar pe o lungime de 14,98 m, cu o suprafață de 68,54 mp, terasă neacoperită cu o suprafață de 159,46 mp și terenul aflat în folosință în suprafață de 650 mp din care 422 mp ocupați de construcție. Ulterior, la data de 28.03.2013, a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare, prin care s-a stabilit că imobilul ce a format obiectul vânzării este format din: construcția principală compusă din: sală de jocuri cu anexe (grup sanitar, birou, depozit) și terasa acoperită, împreună având o suprafață totală de 422 mp. Terasa este prevăzută cu trotuar pe latura de nord iar pe latura de vest, pe o lungime de 14,98 mp, trotuarul având o suprafață de 68,54 mp; terasă neacoperită cu o suprafață de 159,46 mp și terenul aferent întregului ansamblu în suprafață de 650 mp, aflat în folosință din care suprafața de 422 mp ocupată de construcție. În acest context, în data de 21.01.2015, prin Dispoziția nr. 70/2015, Primăria Sectorului 4 București a aprobat desființarea imobilului denumit C., aparținând reclamantului A., reținându-se că lucrările au fost executate fără autorizație de construire, pe terenul ocupat fără titlu, proprietate publică a Municipiului București. Dispoziția de demolare a construcției a fost contestată în instanță, formând obiectul dosarului nr. x/2015, în care Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4558/08.07.2016, a dispus respingerea acțiunii în anularea actului administrativ, reținând, în esență, că reclamantul a executat construcția în lipsa unei autorizații de construire, pe domeniul public al statului, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, a dispozițiilor art. 866 și art. 874 alin. (1) C. civ., precum și a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, neputând justifica existența unui titlu în baza căruia construcția ocupa un teren proprietate publică a Municipiului București. Totodată, în legătură cu același imobil, între părți a mai fost purtat și un al doilea litigiu, având ca obiect obligarea pârâtului Sectorul 4 al Municipiului la emiterea autorizației de construire, cerere care, de asemenea, a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 4882/15.06.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6357/22.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanțele au reținut textual: "dreptul de folosință de care se prevalează reclamantul este un drept de creanță, ce nu-i conferă dreptul de a construi și de a solicita autorizație de construire. De altfel, terenul respectiv aparține domeniului public al UAT, iar acest fapt este incompatibil cu deținerea de către reclamant a unui drept real asupra acestui teren." În aceste circumstanțe de fapt, validând raționamentul celei dintâi instanțe a fondului, în mod corect instanța de apel a dat eficiență constatărilor definitive ale instanțelor anterioare, care s-au pronunțat în legătură cu valabilitatea deciziei de demolare a construcției și inexistența obligației pârâtului de a emite autorizația de construire pentru același imobil. Astfel, curtea de apel, prin decizia atacată, a recunoscut puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiile anterioare purtate între aceleași părți, apreciind că nu mai pot fi repuse în discuție aspectele care tind la demonstrarea nelegalității actului de demolare, în condițiile în care s-a statuat cu titlu definitiv că în speță nu se poate vorbi despre o demolare abuzivă, de natură a reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului. Totodată, aceeași putere de lucru judecat a fost reținută în legătură cu modalitatea de edificare a construcției, statuându-se deja în sensul încălcării de către reclamant a dispozițiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. În raport cu aceste circumstanțe, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 724A din 16 mai 2022, atacată cu recurs, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 956 din 22 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Se rețin ca fiind decisive în susținerea acestei soluții următoarele considerente: nelegalitatea măsurii demolării construcției inițiale din perspectiva modalității de aplicare a Legii nr. 50/1991 a fost reținută cu putere de lucru judecat prin raportare la considerentele sentinței civile nr. 4558/08.07.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015; doar dreptul de folosință cu titlu gratuit, constituit în favoarea unei instituții de utilitate publică (SC F.) este un drept real, în timp ce dreptul de folosință de care se prevalează reclamantul, care este unul de creanță, nu-i conferea acestuia din urmă prerogativa de a construi pe respectivul teren, sens în care nu a existat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului; s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 4882/25.06.2015 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, faptul că în urma modificărilor aduse imobilului inițial, atât pe plan orizontal, cât și pe plan vertical, a rezultat o construcție nouă, aspect care justifică soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și posesie a parterului construcției, ca parte din clădire ce nu a fost demolată; contravaloarea materialelor de construcție nu a fost solicitată de reclamant în temeiul normelor de drept material care reglementează accesiunea, ci în temeiul răspunderii civile delictuale, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite, neexistând o faptă ilicită a pârâtului, săvârșită cu vinovăție, în ipoteza în care s-a constatat că demolarea imobilului s-a realizat în condiții de legalitate. Înalta Curte constată că întreaga construcție argumentativă care a fundamentat soluția curții de apel, aceea de respingere a apelului reclamantului și de păstrare a sentinței primei instanțe a fondului prin care a fost recunoscută puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015, și s-a constatat că din imobilul ce a fost extins a rezultat o construcție nouă, care a fost edificată cu încălcarea Legii nr. 50/1991, este rezultatul aplicării corecte a principiilor și a regulilor de drept incidente cauzei deduse judecății. Se observă că sunt nefondate susținerile recurentului în combaterea considerentelor deciziei pronunțate în apel, prin care s-a dat eficiență puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ, în litigiile având ca obiect anulare dispoziție demolare și obligare la emitere autorizație de construire pentru imobilul aflat în litigiu. Susține recurentul că, în privința dreptului de folosință asupra terenului aferent exploatării clădirii, instanțele au reținut dispozițiile intrate în puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 4882/2015, pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, fără, însă, a face o distincție importantă, referitoare la aplicarea legii civile în timp, deci fără a avea în vedere că prevederile Legii nr. 50/1991 nu se aplică parterului construcției C., întrucât acesta a fost edificat în anul 1976. Examinând sentința civilă evocată de recurent, la care s-au raportat și instanțele fondului, Înalta Curte observă că Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, analizând refuzul Primăriei Sector 4 de emitere a autorizației de construire pentru imobilul C., a constatat că acesta este justificat. A reținut instanța că reclamantul A. are calitatea de proprietar al imobilului clădire, situat în Șoseaua x, în parcul Orășelul Copiilor, astfel cum acest imobil este descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2004, terenul aferent clădirii fiind dat în folosință. S-a mai subliniat că, astfel cum reiese din memoriul tehnic de arhitectură depus la dosar, în această calitate, de proprietar al construcției edificate în 1960, reclamantul a procedat la extinderea și etajarea acesteia, "construind fără autorizație o clădire nouă". Totodată, a mai reținut Tribunalul București, în respectivul dosar, că Legea nr. 50/1991 prevede că autorizația de construire se emite numai la solicitarea titularului unui drept real și că, deși dreptul de folosință gratuită este un drept real, acesta putea fi constituit doar în favoarea unei instituții de utilitate publică sau unei persoane juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau utilitate publică, fiind un drept intuitu personae. Astfel, s-a apreciat în sensul incompatibilității reclamantului de a deține un drept real asupra respectivului teren aparținând UAT Municipiul București, sens în care nu i se poate recunoaște acestuia dreptul de a construi și de a solicita autorizația de construire. Drept urmare, instanța de contencios administrativ, în dosarul nr. x/2015 a statuat în mod expres și neechivoc în legătură cu exercitarea nelegală de către reclamant a dreptului de folosință asupra terenului proprietate publică aparținând pârâtului Municipiul București, cu consecința negării și a dreptului de construire pe respectivul teren, precum și în legătură cu regimul juridic al imobilului denumit C., care a fost considerat o construcție nouă. Prin urmare, în precedentul litigiu, s-a statuat cu putere de lucru judecat, prin considerente decisive, în sensul că, prin modificările aduse construcției inițiale și extinderea parterului imobilului dobândit de reclamant prin contractul de vânzare nr. x/30.11.2004, s-a ajuns la edificarea unei construcții noi, în raport cu care acesta nu justifică un titlu de proprietate valabil (autorizație de construire, proces-verbal de recepție a lucrărilor). Așadar, bunul imobil adjudecat în anul 2004 și transmis ulterior în patrimoniul reclamantului, prin efectul contractului de vânzare, și care fusese înscris în cartea funciară, nu mai există în materialitatea lui, neexistând identitate între imobilul a cărui revendicare se solicită în prezent și construcția nouă, pentru care reclamantul nu justifică un titlu de proprietate valabil, fiind edificată cu nerespectarea normelor tehnice în vigoare. Drept urmare, având în vedere că acțiunea în revendicare privește fundația fostei construcții C., încorporată în terenul care nu face obiectul dreptului de proprietate al reclamantului și care, prin modificările aduse de către reclamant, a devenit o construcție nouă, neautorizată, aceasta nu putea fi admisă, în absența unui titlu de proprietate valabil constituit. Cum reclamantul nu a făcut dovada unui drept de proprietate asupra construcției noi, cea care a fost edificată ulterior adjudecării și vinderii subsecvente, prin depunerea la dosar a unui titlu de proprietate valabil, iar nu a actului de adjudecare, care privește construcția veche, și care nu mai există, situația premisă pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare nu există. Argumentele recurentului în legătură cu edificarea construcției fără autorizație de construire, deci cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul dosar, câtă vreme această chestiune de drept a fost tranșată în mod definitiv în dosarul nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 4558 din 08 iulie 2016, pronunțată în acest dosar, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a reținut că pretinsul drept de folosință al reclamantului asupra terenului nu a fost obținut conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998, precum și că atât "construcția inițială, cât și cea executată ulterior de către reclamant, nu dețin autorizație de construire", lucrările de construire fiind edificate pe terenul proprietatea publică a Municipiului București, ocupat fără titlu. Drept urmare, constatând încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, a dispozițiilor art. 866 și art. 874 alin. (1) C. civ., precum și a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, instanța de contencios administrativ a reținut legalitatea Dispoziției nr. 70/21.01.2015 emise de Primarul Sectorului 4 București, prin care s-a dispus desființarea imobilului C., în întregime, în cuprinsul acestei dispoziții specificându-se expres că imobilul a cărui demolare s-a dispus este compus din parter cu sală de jocuri și anexă, în suprafață de 206,97 mp, terasă în suprafață de 19,20 mp, cu nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, situat în București, str. x, Parcul Tineretului - Orășelul Copiilor, precum și a lucrărilor de extindere a acestuia, pe plan orizontal și vertical, devenit un imobil cu regim de înălțime P+2E+M, cu o suprafață construită la sol de aproximativ 424 mp. În raport cu aceste statuări, instanțele fondului, în prezentul dosar, nu aveau posibilitatea de a reanaliza argumentele referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 50/1991 în privința unei părți din construcție, edificate anterior intrării în vigoare a acestei legi, acest lucru fiind deja stabilit cu titlu definitiv în dosarele anterioare. În ceea ce privește aplicabilitatea în speță a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, invocat de recurentul-reclamant prin motivele de recurs, nici aceasta nu poate fi recunoscută, câtă vreme construcția descrisă în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004 nu mai există, respectivul imobil fiind, în fapt, o construcție nouă, realizată cu nerespectarea Legii nr. 50/1991, ceea ce înseamnă că recurentul-reclamant nu se poate prevala de un "bun" în sensul Convenției. Aceasta întrucât conceptul de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, se referă la deținerea unui bun actual, în privința căruia reclamantul poate susține că are cel puțin o "așteptare legitimă" de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate cu privire la acesta. Cum în legătură cu imobilul pentru care recurentul-reclamant pretinde că are un drept de proprietate s-a demonstrat, cu titlu definitiv, că edificarea sa a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor în materia autorizării lucrărilor de construcții, concluzia care se poate trage este, în mod evident, că partea nu a dovedit că are un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel că nu se poate bucura de protecția oferită de această reglementare europeană. Demolarea clădirilor care au fost construite în mod ilegal este, de obicei, considerată drept reglementare a folosinței bunurilor (în acest sens, a se vedea cauza Ivanova și Cherkezov împotriva Bulgariei, pct. 69). Tot astfel, în cauza Saliba împotriva Maltei, Curtea a hotărât că efectul ordonanței de demolare a unei construcții complet ilegale a fost acela de a readuce lucrurile în poziția în care ar fi fost în cazul în care cerințele legii nu ar fi fost încălcate. Orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să îndeplinească cerința de legalitate (cauza Vistinš și Perepjolkins împotriva Letoniei), iar în cazul de față, această condiție este îndeplinită, având în vedere că s-a constatat, cu ocazia purtării celor două litigii anterioare între părți, că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului, manifestată prin demolarea construcției C., nu poate fi considerată una ilegală, în condițiile în care aceasta a fost edificată fără deținerea unei autorizații de construire, pe un teren aparținând domeniului public al unității administrativ -teritoriale. Pentru toate aceste motive, se constatată caracterul nefondat al motivelor de recurs prin care s-a tins la schimbarea soluției pronunțate de instanțele fondului asupra petitului 1 al acțiunii, având ca obiect revendicare imobiliară . Cât privește criticile recurentului prin care se susține incidența în speță a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., și refuzul instanței de apel de a-i acorda contravaloarea materialelor de construcție prin raportare la regulile accesiunii imobiliare (susținând că și în ipoteza constructorului de rea-credință, acesta este considerat proprietarul materialelor de construcție), Înalta Curte constată că aceasta nu a fost invocată în mod eficient prin acțiunea introductivă de instanță. Formulând o astfel de critică, recurentul nesocotește regulile și principiile desfășurării judecății, ale cărei coordonate sunt fixate de ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, respectiv ceea ce a constituit obiect al criticilor în apel, cu excluderea, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a celor prin care s-a tins la schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, și a celor reprezentând pretenții noi. Ca atare, verificarea stării de fapt și a felului în care s-a realizat aplicarea legii de către prima instanță nu se puteau face în apel altfel decât prin raportare la cererea de chemare în judecată, la sentința pronunțată și la criticile îndreptate împotriva acesteia. Cu ignorarea acestor elemente, recurentul consideră, fără fundament legal, că respectiva calitate de constructor de bună sau rea-credință trebuia verificată de către instanță, deși acesta nu a formulat vreo cerere expresă în sensul constatării intervenirii accesiunii imobiliare. Or, rolul activ al instanței nu se poate exercita cu încălcarea principiilor desfășurării judecății, cu depășirea limitelor învestirii, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., doar pentru a da satisfacție părții care pretinde că i s-a adus atingere unui drept subiectiv, în măsura în care aceasta nu a supus pretenția sa verificării jurisdicționale cu respectarea rigorilor procedurale. Față de acestea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu putea pretinde instanței de apel și, pe cale de consecință, nici prezentei instanțe învestite cu soluționarea recursului, analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art. _567 și urm. C. civ., în condițiile în care cererea în restituirea contravalorii materialelor de construcție folosite pentru supraetajarea imobilului în litigiu a fost formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, grefate pe calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, iar nicidecum nu s-a invocat existența unui titlu dobândit în baza accesiunii imobiliare. Drept urmare, cum cauza juridică a acțiunii nu poate fi schimbată în căile de atac, și văzând că instanța de apel a soluționat pricina cu respectarea limitelor devoluțiunii, apreciind în mod corect că buna sau reaua-credință a reclamantului nu poate fi verificată în condițiile în care prejudiciul pretins a fi reparat în temeiul răspunderii civile delictuale presupunea verificarea altor elemente, respectiv a faptei ilicite a pârâților, a vinovăției acestora și a legăturii de cauzalitate dintre acestea, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, ca nefondat. S-a constatat în mod corect de către instanțele fondului că cererea de acoperire a prejudiciului rezultat prin demolarea etajului 1, 2 și a mansardei imobilului C. nu poate fi primită, în contextul în care atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Sectorul 4 al Municipiului București nu se putea dispune în lipsa existenței unei fapte ilicite a acestuia din urmă. Or, așa cum s-a statuat anterior, în analiza primului motiv de recurs, nu se poate reține caracterul nelegal al faptei pârâtului de a proceda la demolarea imobilului în litigiu, în contextul în care acesta a fost edificat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 50/1991, această încălcare a legii fiind constatată cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de contencios administrativ, prin hotărârile judecătorești anterior evocate. Înalta Curte relevă că speței îi sunt aplicabile, de altfel, mutatis mutandis și statuările obligatorii din decizia nr. 13/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcției realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii. În raport cu toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 724 A din 16 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II.1. Recursul incident declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin primar Înalta Curte reține că, prin motivele de recurs formulate, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând, pe de o parte, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză și, pe de altă parte, că acțiunea este lipsită de obiect, iar capetele 2, 3 și 4 de cerere sunt inadmisibile. Prioritar, în privința primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susținerile vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Sectorului 4 al Municipiului București și contradictorialitatea motivării hotărârii sub acest aspect, se subsumează motivelor de casare prevăzute de pct. 5 și 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu pct. 6 și 8 al aceluiași text legal, așa cum s-a indicat prin cererea de recurs. Așadar, prin această primă critică, recurentul-pârât tinde la casarea deciziei atacate, susținând că pretențiile reclamantului au fost formulate, în mod greșit, în contradictoriu cu acesta. Se reține, astfel, că nemulțumirea recurentului se îndreaptă asupra soluției curții de apel date asupra apelului declarat de acesta împotriva sentinței tribunalului, care a reținut calitatea sa procesuală pasivă pe petitul având ca obiect revendicare. Critica nu poate fi primită. Din cuprinsul art. 563 alin. (1) C. civ. rezultă că, în acțiunea în revendicare, calitatea procesuală pasivă revine posesorului sau oricărei persoane care deține bunul fără drept, deci inclusiv detentorului ori chiar toleratului. Reiese, deci, că prezintă relevanță sub acest aspect, al verificării legitimării procesuale pasive, cine este persoana care împiedică proprietarul să exercite posesia asupra bunului. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la momentul introducerii acțiunii pe rolul instanțelor judecătorești, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele care fac parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege iar, conform art. 3 alin. (4) din același act normativ, domeniul public al comunelor, al orașelor și municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. Cât privește calitatea de proprietar al Municipiului București asupra imobilului teren pe care a fost edificată construcția în litigiu, aceasta nu a fost contestată de către niciuna dintre părți. Totodată, niciuna dintre părți nu a contestat faptul că, prin HCGMB 139/30.06.2011, imobilul teren situat în București, Șos Olteniței nr. 15, identificat cu nr. cadastral x, înscris în CF x, denumit Orășelul Copiilor, a fost dat în administrarea Consiliului Local al Sectorului 4 București. Drept urmare, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, calitate procesuală pasivă o are persoana care este titulara dreptului de administrare a imobilului teren pe care a fost edificată construcția cu privire la care reclamantul pretinde că a fost nelegal demolată, aceasta fiind persoana care avea prerogativa de a îngrădi dreptul de folosință asupra construcției. Este adevărat că, astfel cum reiese din Hotărârea Consiliului General al Municipiului București anterior amintită, Consiliului Local al Sectorului 4 București i-a fost acordat dreptul de administrare, iar nu Sectorului 4 al Municipiului București, însă acesta este organul care are capacitate procesuală de folosință și, drept urmare doar acesta poate sta în judecată, prin primar. Hotărârea instanței de apel, prin care se rețin aceleași aspecte, nu are caracter contradictoriu și reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 28 C. civ. Astfel, capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, doar unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală, având personalitate juridică, și nu Consiliul Local sau Primaria, care nu sunt entități cu personalitate juridică, ci organ deliberativ, respectiv structură executivă a unității administrativ-teritoriale, neavând capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată. Astfel, chiar dacă titularul dreptului de administrare este Consiliul Local al Sectorului 4 București, în realitate acesta acționează în numele unității administrativ teritoriale, care este Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 4, conform art. 21 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. Mai mult, Sectorul 4 al Municipiului București este emitentul Dispoziției nr. 70/din 21.01.2015, astfel că, și din această perspectivă, fiind cel care a dispus demolarea construcției aparținând reclamantului și, practic, intervenind și punându-l pe acesta din urmă, afirmativ, în imposibilitatea exercitării posesiei și folosinței asupra imobilului în litigiu, justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Prin urmare, corect a fost stabilit că pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 4 este cel care justifică calitatea procesuală pasivă în pricina dedusă judecății. Pentru aceste c