Decizia nr. 1860/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data 9.07.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino" Cantacuzino, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând debit principal conform facturii nr. x/02.02.2015 emise în baza hotărârii nr. 112/07.09.2012 a Consiliului de Administrație.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 832/03.02.2016, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016. Prin sentința nr. 3210/25.05.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de necompetență funcțională; a declinat competența de soluționare a cauzei, uneia dintre secțiile III, IV și V ale Tribunalului București și a dispus înaintarea dosarului conducerii Tribunalului București în vederea repartizării la una dintre secțiile mai sus menționate. Cererea a fost înregistrată la data de 06.03.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016**. Prin sentința nr. 1017/11.07.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de obiect a cererii și a respins cererea formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie, în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 1772A/19.11.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția nulității, a admis apelul declarat de reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militara "Cantacuzino" în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) Carol Davila, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând cheltuieli cu utilități aferente spațiilor utilizate de aceasta. Prin decizia nr. 2811/16.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta UMF Carol Davila București împotriva deciziei nr. 1772/19.11.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost înregistrată la 9.03.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016***.

Al doilea ciclu procesual - Decizia pronunțată de către Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1906A/12.12.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Institutul "Cantacuzino" împotriva sentinței nr. 1017/11.07.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pronunțată în dosarul nr. x/2016, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând cheltuieli cu utilități aferente spațiilor utilizate de aceasta, a obligat pârâta la 4.382,5 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1906A/12.12.2022 a declarat recurs pârâta UMF Carol Davila București, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material ce vizează răspunderea civilă contractuală. Recurenta-pârâtă arată că reclamantul nu poate solicita plata sumelor ce fac obiectul prezentei cauze în temeiul răspunderii civile contractuale, deoarece Protocolul de colaborare nu cuprinde o prevedere expresă în acest sens, iar voința reală a părților nu a fost aceea expusă de către instanța de apel. Susține că instanța de apel trebuia să aplice regulile de interpretare a contractului pentru a identifica voința părților și, în aplicarea principiului pacta sunt servanda, să constate că la momentul încheierii convenției/protocolului de colaborare că nu a fost stabilită în sarcina recurentei obligația de plată a utilităților, din cuprinsul convenției rezultând caracterul gratuit al folosinței bunului, cât și în privința cheltuielilor de regie, de întreținere, respectiv, a acelora cu utilitățile. Până la momentul intervenirii manifestării unilaterale a voinței Institutului, concretizată prin hotărârea Consiliului de administrație din 2012, voința reală a părților a fost ca aceste cheltuieli, ce fac obiectul prezentului dosar, să fie suportate de către Institut, neexistând vreo solicitare transmisă recurentei de plată a utilităților anterior adoptării acestei hotărâri. Apreciază că instanța de apel a depășit limitele protocolului, ignorând dispozițiile art. 969 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului, întrucât cererea de achitare a utilităților încalcă înțelegerea părților, fiind lipsită de fundament, în condițiile în care drepturile și obligațiile părților au fost clar reglementate pe temei contractual, obligațiile recurentei fiind limitate doar la cele prevăzute de art. 3 și art. 4 din Protocol. În realitate, prin pretinderea plății utilităților, reclamantul a modificat unilateral convenția, or, decurgând din principiul pacta sunt servanda și din forța obligatorie a contractului, orice modificare nu se poate realiza decât prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege (art. 969 vechiul C. civ.), ceea ce în speță nu se regăsește. Arată că atunci când sunt aduse modificări contractelor încheiate de părți, ele trebuie negociate și consemnate în acte adiționale, neputând fi opuse uzanțe ori practici care ar fi existat în relațiile dintre acestea, ca temei al unor pretenții în despăgubiri întrucât ele nesocotesc dispozițiile legale în materie. Nesocotind limitele convenției inițiale și absența unor acte adiționale, intimatul nu putea transforma, prin voința sa, raportul juridic obligațional bilateral grefat pe contract într-un raport obligațional unilateral în conținutul căruia să se regăsească îndatorirea recurentei de a plăti contravaloarea utilităților. Se susține că invocarea de către instanța de apel a unor argumente de ordin moral (cum ar fi principiul echității și al bunei-credințe) în legătură cu fundamentul pretenției de plată a utilităților trebuie cenzurată de instanța de recurs, deoarece considerentele de ordin moral nu dau dreptul la contraprestații patrimoniale, dat fiind că obligația morală nu este sancționată juridic și nu are atașată o acțiune în justiție, recunoașterea și aprecierea acesteia realizându-se la același nivel, al valorilor morale, prin recunoștința recurentei. Obligațiile recurentei sunt reglementate în mod expres prin protocolul de colaborare, realizându-se doar în limitele și condițiile acestuia, iar nu în temeiul unor considerente de echitate, astfel că argumentele instanței de apel nu pot fi opuse ca temei al obligației pârâtei la plata utilităților, întrucât această așa-zisă obligație nu are un suport legal sau convențional. Se argumentează că în aplicarea principiului forței obligatorii a contractului, coroborat și cu dispozițiile altor norme incidente efectelor contractului în raporturile dintre părțile contractante rezultă două consecințe fundamentale, anume: (i) contractul nu poate fi revocat sau modificat în mod unilateral, decât în cauze autorizate de lege și (ii) limitarea principiului forței obligatorii, prin intervenția instanței de judecată, în anumite cazuri reglementate de lege. Cu privire la obligativitatea (executorialitatea) contractului, cu excepția cazurilor în care legea limitează forța obligatorie a actului respectiv (spre exemplu, cazul impreviziunii), orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat, iar creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. S-au expus scurte considerații cu privire la revocarea și modificarea contractului prin acordul comun al părților, precum și cu privire la limitarea principiului forței obligatorii prin intervenția instanței de judecată. Arată că reclamantul a modificat unilateral protocolul prin impunerea plății utilităților prin hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administrație al INCDMI "Cantacuzino", care a stabilit că, începând cu data de 07.09.2012, plata costurilor pentru acoperirea utilităților de funcționare a spațiilor destinate desfășurării activității didactice în cadrul Institutului va fi suportată de UMF Carol Davila, costul lunar fiind de 14.350 RON. Învederează că nu și-a exprimat acordul în mod expres cu privire la asumarea acestei obligații și că prin adresa nr. x/8.02.2013, s-a opus acestei propuneri, negând o eventuală obligație de plată a utilităților. Cuantumul utilităților de funcționare a spațiilor destinate desfășurării activității didactice stabilit pentru spațiul utilizat de pârâtă, urmare a hotărârii menționate, nu poate avea eficiență, în condițiile în care nu există consimțământul expres al recurentei, clauzele esențiale ale contractului putând fi modificate doar prin acordul expres de voință al ambelor părți. Părțile nu au prevăzut derogarea expresă de la principiul irevocabilității în raporturile născute din convenție, prin clauzele contractuale, iar UMFCD a respectat întocmai drepturile și obligațiile contractuale, cum le-au determinat în conținutul Protocolului. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a completat cererea de chemare în judecată a reclamantului, raționamentul acesteia bazându-se pe motive străine de natura cauzei, respectiv pe obiceiul locului. Învederează recurenta că dacă s-ar aplica raționamentul instanței de apel, atunci nu ar mai fi fost necesară încheierea Protocolului de colaborare dintre cele două părți, iar obligația de plată ar fi fost în sarcina sa începând cu anul 2008, iar nu din 2012. Subsumat motivului de casare reglementat de pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu depășirea puterii judecătorești. Arată recurenta că raționamentul expus în decizia de casare este corect, astfel că temeiul acțiunii ar fi trebuit să fie Protocolul, care să atragă, dacă era cazul, doar răspunderea civilă contractuală, și că instanța de apel a nesocotit limitele trasate de prin această decizie. Învederează că a utilizat spațiile din clădirea aflată în administrarea intimatei de-a lungul timpului în conformitate cu prevederile legale în materie, gratuit, neplătind chirie și nici cheltuieli de întreținere/administrative/utilități. Instanța de apel a schimbat, greșit, temeiul de drept, apoi a aplicat un raționament străin cauzei și a calificat, eronat, hotărârea consiliului de administrație nr. 112/2012, ca fiind un act de dispoziție, iar nu o modificare unilaterală a clauzelor prevăzute în Protocol. Susține că nu putea fi încheiat contract de comodat, întrucât recurenta nu a avut libertatea utilizării spațiilor după cum dorea și nici folosința exclusivă a acestuia. Învederează că toate spațiile au fost utilizate cu îngăduința reclamantului, iar în perioada vacanțelor universitare august- septembrie nu trebuiau emise facturi deoarece în acestea nu a desfășurat nici o activitate. În momentul încheierii protocolului de colaborare, voința reală a părților a fost aceea de a se baza pe prestații reciproce, benefice interesului ambelor părți în următoarea formă: UMF "Carol Davila" asigura gratuit pregătirea studenților militari în toate facultățile, încă de la înființarea Institutului Medico-Militar, aceștia beneficiind de spații, dotări și de o înaltă resursă academică de predare. Recurenta apreciază ca fiind corectă constarea primei instanțe potrivit căreia protocolul de colaborare nu prevede în mod expres obligația de plată în sarcina pârâtei a utilităților, iar voința internă a părților, astfel cum reiese din acest document, este în sensul de a pune la dispoziția gratuită a UMF "Carol Davila" București atât spațiile destinate activității didactice, cât și utilitățile aferente. Intimatul a încercat modificarea unilaterală a protocolului prin hotărârea consiliului de administrație mai sus arătată, fără să înștiințeze recurenta și fără să propună semnarea unui un act adițional cu noile modificări. Invocând prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2017 și art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2020, recurenta învederează dreptul INCDMI de a încheia convenții, protocoale cu instituțiile de învățământ superior în vederea accesului gratuit al studenților la infrastructura necesară pentru procesul de învățământ și/sau de cercetare și susține că, în prezent, între cele două instituții există un protocol care asigură studenților UMF "Carol Davila" accesul gratuit la infrastructura necesară pentru procesul de învățământ desfășurat de către recurentă în incinta INCDMM Cantacuzino.

Apărările formulate în cauză La 27.04.2023, în termen legal, intimatul a formulat întâmpinare prin care solicitată respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul arată, în esență, că nu există o scutire legală a recurentei-pârâte de la plata contravalorii utilizării spațiilor aflate în folosința acesteia, astfel cum reiese din prevederile Protocolului de colaborare nr. 7882/30.09.2008, Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 112/7.09.2023, adresa din 14.09.2012, adresa din 14.02.2013 emisă de recurenta-pârâtă, Ordinul nr. 140/2007, factura nr. x/5.02.2015, adresa nr. x/14.02.2013. Invocând prevederile art. 1 din LG nr. 352/2002, intimatul arată că forma juridică de organizare a instituției la acea vreme era de institut național de "cercetare-dezvoltare", astfel că nu îi erau aplicabile prevederile Ordinului comun nr. 140/2007, ce au în vedere neplata utilităților pentru spațiile din spitale folosite de unitățile de învățământ superior medical, nu și pentru spații de natura celor care fac obiectul protocolului încheiat de părți. Susține că hotărârea recurată cuprinde atât motivele de fapt și de drept și că hotărârea nu a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului, susținând că argumentele acestuia - inclusiv cele ce vizează Ordinul nr. 140/2007- nu au legătură cu speța și considerentele hotărârii recurate. Reiterează că recurenta nu și-a asumat obligația de plată a utilităților.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 mai 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 18 septembrie 2024. S-a reținut că vor fi avute în vedere și puse în discuția contradictorie a părților criticile deduse judecății prin motivele de recurs, astfel: (i) criticile ce vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material specifice răspunderii civile contractuale, inclusiv a principiului pacta sunt servanda și principiului echității sunt încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ii) criticile privind motivarea hotărârii recurate, susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivele formulate pun în discuție și o eventuală încălcare a aspectelor dezlegate prin decizia de casare, ce ar putea fi subsumabile pct. 5 al aceluiași articol, în măsura identificării unor critici de nelegalitate; (iii) dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. au fost invocate pur formal, nefiind indicate argumente concrete privind o eventuală incursiune a autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: - sunt nefondate criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat dezlegările statuate prin decizia de casare nr. 2811/19.11.2019, dată în primul ciclu procesual al cauzei, și a formulat considerente străine de natura cauzei, argumentate prin aceea că, potrivit legii, nu era îndrituită să stabilească în sarcina sa, pe temeiul răspunderii contractuale, obligații care nu sunt prevăzute în convenția încheiată cu partea reclamantă. Verificarea considerentelor de drept ale hotărârii recurate relevă faptul că soluția este fundamentată pe un raționament judiciar ce are la bază stabilirea efectelor pe care le produce convenția încheiată de părțile litigante la data de 30.09.2008, denumită Protocolul de colaborare nr. 7882. Potrivit considerentelor de fapt expuse, prin convenția menționată s-au identificat spațiile a căror folosință a fost cedată de către partea reclamantă în favoarea părții pârâte pentru desfășurarea activităților specifice de către Catedra de Microbiologie a Facultății de Medicină, activități ce necesită asigurarea și a utilităților/serviciilor uzuale (energie electrică și termică, canalizare, apă etc.). Examinând clauzele exprese, prin care partea reclamantă și-a asumat obligația de a suporta doar cheltuielile de regie și reparații (art. 3), iar partea pârâtă obligația de întreținere a spațiilor (art. 4), instanța de apel, în aplicarea art. 970 și a regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, a concluzionat că părțile au convenit prin protocolul de colaborare darea în folosință gratuită doar a spațiilor din anexele 1 și 2 la protocol, nu și gratuitatea utilităților necesare menținerii funcționalității acestora și că plata cheltuielilor astfel generate, din rațiuni de bună-credință și echitate, incumbă părții care exercită folosința asupra spațiilor, adică părții pârâte. Or, stabilirea, în caz de neînțelegere între părți, a răspunderii contractuale ce le incumbă în privința urmărilor/efectelor care se produc în baza convenției legal încheiate este dată de către legiuitor în atribuția instanțelor de judecată și se examinează potrivit normelor de drept prevăzute în capitolul III - "Despre efectul convențiilor" din C. civ. de la 1864. Prin urmare, se vădește a fi lipsită de temei susținerea părții pârâte potrivit căreia, aplicând normele de drept civil menționate în privința protocolului de colaborare încheiat cu partea reclamantă la 30.09.2008, hotărârea recurată a fost pronunțată de către instanța de apel cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Tot astfel, ca lipsite de temei, se privesc și susținerile prin care partea pârâtă pretinde că, statuând în sarcina sa obligația de plată a utilităților prin interpretarea clauzelor contractuale, obligație neprevăzută în protocolul de colaborare, instanța de apel a încălcat limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, a completat cererea de chemare în judecată și, în fundamentarea soluției, a formulat motive străine de natura cauzei deduse judecății. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a redat considerentele deciziei de casare nr. 2811/19.11.2019 relative la limitele rejudecării, potrivit cărora are a constata în "analiza convenției părților prin interpretarea voinței interne a acestora, conform art. 977 C. civ. de la 1864, dacă neimpunerea unei obligații de plată în sarcina pârâtei poate fi complinită pe cale judiciară în condițiile în care părțile au stabilit prin protocol drepturile și obligațiile cu privire la utilizarea spațiului cedat în folosință unității de învățământ și dacă intervenția pe cale administrativă a reclamantului prin Hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administrație al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino" reprezintă o modificare unilaterală a acestor clauze, care, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, putea fi făcută prin renegocierea acestei convenții." Considerentele expuse nu sprijină susținerile părții pârâte potrivit cărora verificările instanței de apel au fost limitate prin decizia de casare la examinarea doar a clauzelor consemnate în înscrisul constatator al operațiunii juridice din data de 30.09.2008 și la constatarea că prin acestea nu s-a prevăzut cu privire la cheltuielile cu utilitățile, fapt ce, în opinia părții, impunea interpretarea contrară, potrivit căreia voința reală a părților la momentul încheierii convenției a fost în sensul că aceste cheltuieli rămân în sarcina părții reclamante. Împrejurarea că înscrisul constatator întocmit la data de 30.09.2008 nu conține o clauză privitoare la obligația de plată a utilităților nu a fost contestată, ci recunoscută de către părțile litigante, fiind reținută, ca atare, prin decizia de casare, astfel că nu constituia o chestiune litigioasă ce se impunea spre dezlegare instanței de apel, în rejudecare, cum eronat se susține prin recurs, cu trimitere la alte considerente, explicative, expuse în decizia de casare mai sus menționată. Prin urmare, și această critică, prin care partea pârâtă pune în discuție încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se vădește a fi nesusținută. Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite casarea unei hotărâri ce cuprinde [...] numai motive străine de natura cauzei, așa că acestui motiv de recurs nu-i pot fi subsumate alegații lipsite de precizie, cum sunt cele formulate prin recurs, prin care se afirmă că instanța de apel a completat la cererea de chemare în judecată a reclamantului, raționamentul acesteia bazându-se pe motive străine de natura cauzei, respectiv pe obiceiul locului. Răspunderea părților pentru urmările ce "obiceiul locului" dă unei obligații contractuale după natura sa este prevăzută de art. 970 C. civ., redat în integralitate în cuprinsul hotărârii recurate, dar care, potrivit considerentelor decizorii, a fost aplicat în partea privitoare la principiile echității și bunei credințe, pe care textul de lege le consacră distinct, principii ce permit instanței de judecată interpretarea, după caz, completarea voinței exprimate a părților unui contract. În consecință, se privesc ca fiind concordante și nu străine cu natura cauzei, considerentele prin care instanța de apel a examinat voința părților litigante, prin interpretarea clauzelor exprese ale protocolului de colaborare încheiat la data de 30.09.2008, pentru a statua în privința părții căreia îi incumbă obligația de plată a cheltuielilor cu utilitățile, pretenție dedusă judecății în procesul pendinte. - subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, prevăzut de art. 969 C. civ., a dispozițiilor art. 970 C. civ., precum și a regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute de art. 977 și urm. din același cod. În esență, se susține că în lipsa unei clauze exprese prin care părțile să fi convenit la momentul încheierii protocolului de colaborare că obligația de plată a cheltuielilor cu utilitățile îi incumbă, instanța de apel avea a concluziona, în aplicarea principiului de drept arătat, că din cuprinsul protocolului rezultă caracterul gratuit atât al folosinței bunului, cât și al altor aspecte precum cheltuielile de regie, cheltuielile de întreținere și cheltuielile cu utilitățile. Critica este nefondată. Argumentele dezvoltate în susținerea criticii evidențiază confuzia în care află partea pârâtă în ceea ce privește conținutul principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864. Acest principiu semnifică că din momentul încheierii lor, sub condiția de a nu fi contrare dispozițiilor prohibitive și imperative ale legii, ordinii publice și bunurilor moravuri, convențiile au față de părți aceeași putere obligatorie ca și legea, astfel că partea contractantă interesată poate cere obligarea celeilalte părți să execute silit obligațiile asumate, folosindu-se de forța publică. Potrivit art. 970 C. civ., convențiile trebuie executate cu bună-credință și obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa. Din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ. din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil, anume: forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, respectiv, echitatea și buna-credință în executarea acestuia, principii care guvernează contractul de la nașterea sa și până la epuizarea tuturor efectelor pe care le produce, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul acestuia. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea părții pârâte potrivit căreia forța obligatorie prescrisă de art. 969 C. civ. ar fi atașată doar obligațiilor prevăzute de către părțile contractante prin clauze exprese, nu și acelora ce decurg din efectele care se produc în baza convenției/obligațiilor asumate, dar cu privire la care nu s-a prevăzut prin clauze exprese, întrucât, în această situație, se aplică prevederile art. 970 C. civ. Raționamentul expus prin recurs este, de altminteri, neclar, cât timp, afirmându-se că instanței de apel nu-i era permis să stabilească cărei părți contractante îi incumbă obligația de plată a utilităților, sub motiv că înscrisul constatator al protocolului de colaborare nu prevede sub acest aspect, se susține că instanța avea a constata, totuși, că obligația incumbă părții reclamante. Pe de altă parte, susținerile părții pârâte ignoră împrejurarea că legiuitorul a reglementat, prin art. 969-970 C. civ., efectele contractului, iar prin art. 977 și urm. din cod, regulile de interpretare ce se aplică de către instanța de judecată chemată să deceleze voința reală a părților pentru a stabili, în caz de neînțelegere între acestea, întinderea obligațiilor, după caz, răspunderea ce le incumbă în privința efectelor ce se produc în baza convenției încheiate. Folosința spațiilor cedate părții pârâte prin protocolul analizat implică, necontestat, asigurarea utilităților și, astfel, cheltuieli suplimentare în privința cărora părțile nu au convenit, așa că instanța de apel avea a statua, potrivit art. 977 și urm. C. civ., cărei părți îi incumbă obligația de plată a acestora pentru a putea decide asupra temeiniciei ori netemeiniciei cererii de chemare în judecată. Prin normele de drept arătate, legiuitorul a dat judecătorului, însă, doar îndrumări fără caracter imperativ, adică nu impus vreo regulă absolută a cărei neobservare să dea loc la casare. Prin urmare, modul de aplicare a normelor ce indică regulile de interpretare a contractelor intră în sfera de apreciere suverană a judecătorilor fondului, iar concluziile reflectă realitatea obiectivă a faptelor deduse judecății. Așa fiind, vor fi respinse, ca fiind nesusținute, criticile prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a interpretat greșit regulile de interpretarea aplicate, prescrise de art. 977 și 982 C. civ., prin care pune în discuție, nepermis procedural, temeinicia hotărârii recurate, nu nelegalitatea acesteia, așa cum obligă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Rezultă că partea pârâtă nu se prevalează prin recurs de existența vreunei clauze clare privitoare la utilități, care să fi fost convenită la momentul încheierii protocolului de colaborare și care nu putea fi înlăturată, pe cale de interpretare, din rațiuni de echitate, respectiv, că nu critică calificarea de act de dare în folosință gratuită atribuită operațiunii juridice de către instanța de apel, ca fiind diferită de aceea pe care părțile au avut-o în vedere la aceeași dată, pentru a aduce în discuție, potrivit normei de procedură, nelegalitatea hotărârii atacate. Tot astfel, pentru că sunt critici de netemeinicie, nu de nelegalitate, se privesc și susținerile prin care se pretinde aprecierea greșită dată înscrisului probator reprezentat de hotărârea nr. 112/07.09.2012, prin care consiliul de administrație al părții reclamante a aprobat posibilitatea de a se solicita părții pârâte "plata costurilor pentru acoperirea utilităților de funcționare a spațiilor". Se afirmă că acest înscris, coroborat cu faptul solicitării de către partea reclamantă a contravalorii utilităților doar pentru perioada septembrie 2012 - ianuarie 2015 nu este un simplu act de dispoziție, cum greșit a reținut instanța de apel, ci semnifică o modificare a protocolului încheiat la 30.09.2008, realizată printr-o manifestarea unilaterală de voință a părții reclamante, ce nu era permisă în absența consimțământului său potrivit art. 969 C. civ. Aceste susțineri nu țin seama de împrejurarea că instanța de recurs nu judecă fondul litigiul, așa că nu poate fi chemată să dea o altă apreciere probelor ori să reevalueze situația de fapt a cauzei, chestiuni date de către legiuitor doar în competența judecătorilor fondului, motiv pentru care nu pot face, potrivit legii, obiect al criticilor subsumate motivului de recurs examinat. În acest sens sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul poate supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin recurs, partea pârâtă trimite și la dispozițiile O.U.G. nr. 125/31.07.2020, prin care se reglementează dreptul părții reclamante, instituție de drept public ce, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2017, desfășoară activități de interes strategic în domeniul asigurării protecției intereselor esențiale ale siguranței stării de sănătate a populației, de a încheia înțelegeri, convenții, protocoale sau alte forme de colaborare cu instituțiile de învățământ superior, în vederea asigurării accesului gratuit al studenților la infrastructura necesară pentru procesul de învățământ și/sau de cercetare. Cum judecata în cauza pendinte a purtat doar asupra cheltuielilor cu utilitățile, nu și asupra folosinței infrastructurii părții reclamante, și doar pe temei contractual, reiese că dispozițiile ordonanței de urgență nu sunt relevante analizei. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constată că recursul dedus judecății este nefondat.