ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la 9 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie Cantacuzino a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 516.026 RON, formată din debit principal, conform facturii nr. x din 2 februarie 2015, emisă în baza Hotărârii nr. 112/07.09.2012 a Consiliului de Administrație al Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie Cantacuzino. Prin sentința civilă nr. 832 din 3 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, apreciind că, față de dispozițiile art. 94 C. proc. civ. și de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenții în cuantum de 516.026 RON, competent să soluționeze cererea este Tribunalul București. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 3210 din 25 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția de necompetență funcțională, a declinat competența de soluționare a cauzei uneia dintre secțiile III, IV sau V ale Tribunalului București și a dispus înaintarea dosarului conducerii Tribunalului București, în vederea repartizării la una dintre secțiile mai sus menționate. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016**, la 6 martie 2017.

Sentința Tribunalului București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1017 din 11 iulie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei de obiect a cererii, ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie Cantacuzino, în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia civilă nr. 1772/A din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția nulității apelului; a admis apelul declarat de către apelantul - reclamant Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Medico - Militară Cantacuzino împotriva sentinței civile nr. 1017 din 11 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat intimata - pârâtă la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând cheltuieli cu utilități aferente spațiilor utilizate de aceasta; a obligat pârâta la plata sumei de 4.382,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță. Menționează că plata sumelor la care pârâta a fost obligată nu poate fi solicitată de către reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Medico - Militară Cantacuzino deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 662 C. proc. civ., creanța nu este certă, neexistând un înscris care să constate existența acesteia, nu rezultă dintr-un contract (nu există o convenție/protocol/contract), semnat de ambele părți, care să fi dat naștere obligației de plată, aspect care este recunoscut de reclamant. Susține că nu este nici lichidă și exigibilă creanța. Invocă prevederile art. 174 alin. (7) din Legea educației naționale nr. 1/2011, art. 21 și art. 24 din Hotărârea Guvernului nr. 899/2002 privind organizarea învățământului postuniversitar de specialitate medical, medico-dentar și farmaceutic uman, cu modificările și completările ulterioare, prevederile cuprinse în Ordinele comune nr. 140/2007 și nr. 1515/2007 pentru aprobarea Metodologiei în baza căreia se realizează colaborarea dintre spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical, emise de Ministerul Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării, precum și dispozițiile art. 13, art. 23 art. 171 alin. (4) și art. 167 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și arată că, în baza acestor dispoziții, pârâta a utilizat spațiile din clădirea aflată în administrarea reclamantului, gratuit, fără a plăti chirie și nici cheltuieli de întreținere, administrative sau utilități. Susține că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi reținut în cauză, atât timp cât îmbogățirea nu este imputabilă pârâtei, în condițiile în care folosirea spațiului s-a făcut cu consimțământul reclamantului care a plătit, în mod benevol, aceste utilități, fără a exista un contract/protocol încheiat între părți, lipsa îmbogățirii fiind echivalentă, în fapt, cu buna-credință. Invocă prevederile care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză și precizează că recurenta nu poate fi obligată la plata utilităților deoarece s-ar încălca libertatea de voință a părților, necesară încheierii contractelor. Arată că spațiile nu au fost predate cu proces-verbal, fiind doar puse la dispoziția recurentei, existând o cooperare între instituții de stat de interes public superior, bazată pe cutumă, iar recurenta nu are folosința exclusivă a spațiilor. Învederează că, în speță, faptele constituie facta praeterita (fapte trecute), anterioare intrării în vigoare a legii noi, iar în privința acestora poate fi aplicată numai legea veche, respectiv legea în vigoare la data producerii lor. Recurenta susține că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că apelul în cauză nu a fost motivat în fapt și în drept, reclamantul neinvocând, în concret, în ce constă netemeinicia și nelegalitatea sentinței atacate și nici temeiul de drept pe care se bazează apelul, rezumându-se numai la a indica, cu titlu general, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 172 alin. (2) din același act normativ. Astfel, în apel, au fost reluate toate considerentele invocate de reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată, fără a fi aduse argumente noi, menite să justifice netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate. Arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., examinând cauza prin raportare la alte temeiuri juridice, printre care și cele de la art. 998 C. civ., în condițiile în care, în apel, nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Expune situația de fapt și menționează că, în prezent, între cele două instituții există un protocol încheiat care asigură studenților Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila București accesul gratuit la infrastructura necesară pentru procesul de învățământ, desfășurat de recurentă în incinta INCDMM Cantacuzino, iar protocolul nu prevede expres obligația de plată a utilităților în sarcina recurentei. Susține că, din interpretarea voinței interne a părților, astfel cum rezultă din conținutul acestui protocol, se deduce voința acestora de a pune la dispoziția gratuită a UMF "Carol Davila" spațiile destinate activității didactice în cadrul Institutului "Cantacuzino", incluzând gratuitatea și pentru utilitățile care deservesc normala folosire a spațiului, iar această interpretare este probată și de schimbarea voinței unilaterale a creditorului-reclamant, care, prin Hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administrație al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino", a stabilit că, începând cu 7 septembrie 2012, plata costurilor pentru acoperirea utilităților de funcționare a spațiilor destinate desfășurării activității didactice în cadrul Institutului va fi suportată de U.M.F. "Carol Davila", costul lunar fiind de 14.350 RON. Învederează că debitoarea-pârâtă nu și-a exprimat acordul, în mod expres, cu privire la asumarea acestei obligații, ci, dimpotrivă, prin adresa nr. x/8.02.2013, s-a opus acestei propuneri, negând o eventuală obligație de plată a utilităților.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimatul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Medico - Militară "Cantacuzino" a invocat excepția nulității recursului, susținând că aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 Coc pr.civ., iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru La 2 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a înregistrat dosarul ca recurs și a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia. Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 13 iulie 2021, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Intimatul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino" (fost INCDMI Cantacuzino) a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 16 decembrie 2021 pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu prealabil, raportat la susținerile intimatului reclamant în cadrul concluziilor orale asupra recursului, având în vedere faptul că art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare și că cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 09.07.2015 sub nr. x/2015 (fiind ulterior înregistrată sub nr. x/2016** pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca urmare a declinării competenței de soluționare), deci ulterior datei de 15 februarie 2013, se observă că acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, iar nu dispozițiile vechiul C. proc. civ. Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Recurenta a reprodus în cuprinsul cererii de recurs considerentele instanței de apel, prin care s-a reținut că: încadrarea cheltuielilor cu utilitățile aferente întreținerii spațiilor nu poate fi inclusă în noțiunea de cheltuieli de regie și reparații, că în Protocolul de colaborare încheiat între părți în anul 2008 nu se menționează în mod expres care instituție va suporta cheltuielile de întreținere a spațiilor date în folosință, dar că în lipsa unei astfel de mențiuni exprese, nu se poate reține, voința părților de scutire a intimatei pârâte de plata cheltuielilor cu utilitățile pentru spațiile folosite pentru activitatea didactică în cadrul Institutului, pentru a se aprecia că prin Hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administrație al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino" a operat o modificare unilaterală a înțelegerii dintre părți și, chiar și în condițiile aplicabilității H.G. nr. 2300/2004, potrivit cărora spațiile din spitale vor fi folosite pentru învățământul universitar și postuniversitar acreditat de stat, fără plată, folosința gratuită a unor spații nu scutește pe locatar de plata cheltuielilor cu utilitățile. Recurenta nu a arătat în ce modalitate în cadrul considerentelor indicate din cuprinsul hotărârii atacate s-au strecurat motive contradictorii sau străine de natura pricinii, nerezultând din simpla lecturare a acestora că decizia atacată ar fi viciată sub acest aspect, pentru a fi incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv de recurs invocat în cuprinsul cererii sale. Ca atare, se constată că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost invocate formal, în cuprinsul memoriului de recurs nefiind identificate critici care să se circumscrie acestor dispoziții. Un alt motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, vizează sub un prim aspect, împrejurarea conform căreia instanța de apel nu a ținut cont de faptul că apelul în cauză nu a fost motivat în fapt, intimatul-reclamant neindicând în concret în ce constă netemeinicia și nelegalitatea sentinței civile nr. 1017/11.07.2017 și nici în drept, intimatul-reclamant neinvocând în concret temeiul de drept pe care se bazează acest apel, rezumându-se numai la a indica, la modul general, art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 172 alin. (2) din C. proc. civ. Aceste apărări au fost susținute și în fața instanței de apel cu ocazia invocării excepției nulității cererii de apel, iar prin decizia atacată, analizând, cu prioritate, excepția, Curtea a reținut că, în concordanță cu dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neinvocarea în cuprinsul cererii de apel a niciunei critici cu privire la sentința apelată nu este sancționată de legiuitor cu nulitatea. Această concluzie este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță", cu atât mai mult cu cât, prin motivele de apel s-a invocat nemotivarea sentinței apelate și reținerea greșită a schimbării voinței unilaterale a creditorului reclamant, fiind omisă corespondența dintre părți cu privire la modificarea Protocolului de colaborare încheiat de acestea. Sub un alt aspect, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat și prin prisma faptului că au fost încălcate prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în condițiile în care, în apel, nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Cu privire la aceste susțineri se constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat că între INCDMI Cantacuzino și Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București s-a încheiat Protocolul de Colaborare nr. 7882/30.09.2008 (28889/06.10.2008), valabil 5 ani (până la 30.09.2013), unde la art. 3 se stipulează că "Cheltuielile de regie și reparații vor fi suportate de către INCDMI Cantacuzino cu aprobarea Comitetului de Direcție și a Consiliului de Administrație", iar la art. 7 se stipulează că "În situația în care din motive independente de voința părților apar condiții ce pot afecta realizarea acestui Protocol, sau cazuri de forță majoră, părțile semnatare sunt exonerate de îndeplinirea obligațiilor pe perioada în care acestea acționează. Dacă din motive independente de voința părților, forța majoră acționează sau se estimează că va acționa pe o perioada mai mare de 6 luni, fiecare parte va avea dreptul să notifice celeilalte părți încetarea de plin drept a prezentului Protocol, fără ca vreuna dintre părți să poată pretinde celeilalte daune-interese". A menționat că, având în vedere situația economică dificilă cu care se confruntă INCDMI Cantacuzino începând din anul 2012, Consiliul de Administrație a hotărât, în cadrul ședinței din data de 07.09.2012, prin Hotărârea nr. 112, aprobarea costului pentru acoperirea utilităților de funcționare a spatiilor aferente activităților Catedrei de Microbiologie și Epidemiologie a Facultății de Medicină din cadrul UMF Carol Davila desfășurate în cadrul Institutului (cost lunar aprobat în valoare de 14.350 RON fără TVA), în data de 14.09.2012 fiind înaintată către UMF Carol Davila adresa prin care a fost înștiințată de Hotărârea Consiliului de Administrație. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1271 din Noul C. civ. referitoare la impreviziune și cele ale art. 1516 din Noul C. civ. referitoare la drepturile creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației sau drepturile acestuia în cazul în care fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere. Trebuie menționat că art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind noul C. civ. ce a intrat în vigoare de la 01 octombrie 2011, stipulează că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Întrucât Protocolul ce stă la baza răspunderii contractuale a pârâtei a fost încheiat în anul 2008, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., se constată că prezentei acțiuni urmează a-i fi aplicate temeiurile corespunzătoare în materia răspunderii contractuale, în măsura în care acestea se regăsesc în vechiul C. civ. de la 1864. Așa cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este răspunderea civilă contractuală ce derivă din dispozițiile art. 3 și 7 din Protocolul de colaborare nr. 7882/30.09.2008, pretins a fi modificat prin Hotărârea nr. 112 din data de 07.09.2012 a Consiliul de Administrație al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino", solicitându-se plata unui debit în cuantum de 516.026 RON cu titlu de cheltuieli pentru acoperirea utilităților de funcționare a spațiilor aferente activităților Catedrei de Microbiologie și Epidemiologie din cadrul UMF Carol Davila, desfășurare, în baza protocolului menționat, în locația reclamantului. Deși Curtea de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect că încadrarea cheltuielilor cu utilitățile aferente întreținerii spațiilor nu poate fi inclusă în noțiunea de cheltuieli de regie și reparații, care au semnificația unor cheltuieli excepționale, determinate de anumite deteriorări ale spațiului, și nu curente - cum sunt cheltuielile cu plata utilităților (energia electrică, apă, canalizare, salubritate, energie termică, gaze naturale) și că în Protocolul de Colaborare încheiat între părți în anul 2008 nu se menționează în mod expres care instituție va suporta cheltuielile de întreținere a spațiilor date în folosință, ceea ce ar include și utilitățile, a apreciat că, în lipsa unei astfel de mențiuni exprese, nu se poate reține, însă, voința părților de scutire a intimatei pârâte de plata cheltuielilor cu utilităților pentru spațiile folosite pentru activitatea didactică în cadrul Institutului, pentru a se aprecia că prin Hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administrație al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino" a operat o modificare unilaterală a înțelegerii dintre părți. Deși intimata pârâtă a invocat dispozițiile art. 24 alin. (1) din H.G. nr. 899/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 2300/2004, potrivit cărora spațiile din spitale vor fi folosite pentru învățământ universitar și postuniversitar acreditat de stat, fără plată, Curtea a reținut că folosința gratuită a unor spații nu scutește pe locatar de plata cheltuielilor cu utilitățile. Înalta Curte remarcă faptul că deși reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 3 din contract care viza suportarea cheltuielilor de regie și reparații de către INCDMI Cantacuzino și art. 7 referitor la exonerarea de la îndeplinirea acestei obligații în caz de forță majoră sau situații în care din motive independente de voința părților apar condiții ce pot afecta realizarea acestui Protocol, Curtea de apel, în ciuda faptului că a constatat că noțiunea de cheltuieli cu utilitățile aferente întreținerii spațiilor nu poate fi inclusă în noțiunea de cheltuieli de regie și reparații- a obligat pârâta la plata acestor cheltuieli în virtutea calității de locatar a acesteia în spațiile apartinând reclamantului, fără a identifica o clauză contractuală care să prevadă obligația pârâtei de a plăti cheltuielile de întreținere. Ca atare se remarcă faptul că instanța de apel a modificat cadrul procesual cu care a fost învestită instanța de fond, încălcând dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, potrivit cărora (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) si tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Ultimul dintre acestea a fost încălcat în speța de față câtă vreme, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ. ce permite explicitarea pretențiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanță, s-a apreciat, cu încălcarea principiului disponibilității părților, că temeiul răspunderii pârâtei derivă din obligațiile de locatar, neprevăzute în mod expres în contract, deși acest aspect nu fusese invocat în cererea de chemare în judecată. Astfel, așa cum s-a arătat anterior, izvorul obligației pârâtei de plată a utilităților, invocat de către reclamant, este doar Protocolul de Colaborare din 30.09.2008 și actele administrative menționate anterior (Hotărârea nr. 112/2012 a Consiliului de Administrație al Institutului, corespondența administrativă între părți), reclamantul neinvocând un contract de comodat sau de locațiune sau antrenarea răspunderii civile delictuale, conform art. 998 din vechiul C. civ., în baza cărora pârâtei să-i incumbe obligația de plată a cheltuielilor cu utilitățile, omisiune care nu mai putea fi complinită direct prin cererea de apel. Pentru aceste motive, se constată că instanța de apel, admițând apelul declarat de către apelantul reclamant Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Medico - Militară "Cantacuzino" (fost INCDMI Cantacuzino), împotriva sentinței civile nr. 1017/11.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a schimbat cadrul procesual cu care instanța de fond fusese investită, încălcând dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. Pe cale de consecință se constată că este fondat sub acest aspect recursul declarat de pârâtă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, sunt fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. În cadrul acestei critici, recurenta susține că nu poate fi obligată la plata utilităților deoarece s-ar încălca libertatea de voință a părților, necesară încheierii contractelor. Arată că spațiile nu au fost predate cu proces-verbal, fiind doar puse la dispoziția recurentei, existând o cooperare între instituții de stat de interes public, bazată pe cutumă, îmbogățirea nefiind imputabilă pârâtei, în condițiile în care folosirea spațiului s-a făcut cu consimțământul reclamantului care a plătit, în mod benevol, aceste utilități. Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 663 C. proc. civ., deoarece creanța nu este certă, neexistând un înscris care să constate existența acesteia, precum și a prevederilor art. 174 alin. (7) din Legea educației naționale nr. 1/2011, art. 21 și art. 24 din Hotărârea Guvernului nr. 899/2002 privind organizarea învățământului postuniversitar de specialitate medical, medico-dentar și farmaceutic uman, cu modificările și completările ulterioare, a celor cuprinse în Ordinele comune nr. 140/2007 și nr. 1515/2007 pentru aprobarea Metodologiei în baza căreia se realizează colaborarea dintre spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical, emise de Ministerul Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării, și a dispozițiilor art. 13, art. 23 art. 171 alin. (4) și art. 167 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, considerând că, în baza acestor dispoziții, pârâta a utilizat spațiile din clădirea aflată în administrarea reclamantului, gratuit, fără a plăti chirie și nici cheltuieli de întreținere, administrative sau utilități. Înalta Curte reține că, distinct de calificarea dată de instanțele de fond cheltuielilor cu utilitățile aferente întreținerii spațiilor (energia electrică, apă, canalizare, salubritate, energie termică, gaze naturale) ca nefiind cheltuieli de regie, este reală împrejurarea că, în Protocolul de colaborare încheiat între părți în anul 2008, nu se menționează în mod expres care instituție va suporta cheltuielile de întreținere a spațiilor date în folosință, incluzând utilitățile, iar instanțele de fond au interpretat diferit semnificația lipsei acestei mențiuni exprese din perspectiva voinței interne a părților. Astfel, izvorul obligației pârâtei de plată a utilităților, invocat de către reclamant, este Protocolul de colaborare din 30.09.2008, însă actele administrative emise ulterior (Hotărârea nr. 112/2012 a Consiliului de Administrație al Institutului, adresele înaintate pârătei) reprezintă încercări de modificare a clauzelor convenției inițiate în urma intervenirii controlului Curții de Conturi. Curtea de apel nu și-a întemeiat decizia pe analiza clauzelor cuprinse în Protocol, ci a obligat pârâta la plata cheltuielilor pretinse de reclamant în virtutea calității de locatar a pârâtei în spațiile aparținând reclamantului, modificând practic clauzele convenției astfel cum ea fusese executată de către părți în perioada anterioară, deci cu încălcarea dispozițiilor art. 962 din vechiul C. civ., potrivit cărora obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă. Cum nu a fost invocat un alt temei al răspunderii pârâtei, instanța trebuia a se rezuma doar la a statua dacă prin Protocolul sus menționat a fost stabilită sau nu obligația pârâtei de a achita cheltuielile de întreținere ori dacă acesta a fost modificat în acest sens printr-o convenție legal asumată de către ambele părți sau în baza unei dispoziții legale și prelungit ulterior datei de 30.09.2013, pentru a constitui temei al obligării pârâtei pentru perioada indicată mai sus. Prin urmare, sub acest aspect, urmează a fi admis recursul pârâtei Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București împotriva deciziei nr. 1772 din 19 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Instanța devolutivă de control judiciar urmează a constata, în analiza convenției părților prin interpretarea voinței interne a acestora, conform art. 977 C. civ. de la 1864, dacă neimpunerea unei obligații de plată în sarcina pârâtei poate fi complinită pe cale judiciară în condițiile în care părțile au stabilit prin protocol drepturile și obligațiile cu privire la utilizarea spațiului cedat în folosință unității de învățământ și dacă intervenția pe cale administrativă a reclamantului prin Hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administrație al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino" reprezintă o modificare unilaterală a acestor clauze, care, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, putea fi făcută prin renegocierea acestei convenții.