ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - secției a V-a civilă în data de 24 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuziono" a chemat în judecată pe pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila", solicitând, ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să se dispună obligarea acesteia la încheierea unui protocol de colaborare, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract și obligarea la plata sumei de 964.392,61 RON, contravaloarea lipsei de folosință spațiu, constând în consum utilități pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019 (potrivit precizărilor formulate la 06.05.202l). În cauză, pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile ce fac obiectul facturilor mai vechi de 3 ani, respectiv cele aferente anilor 2015 și 2016, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, respectiv, ca nefondată. Prin încheierea de la termenul din 5 februarie 2021, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și a unit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București Prin sentința nr. 855 din 28 mai 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește pretențiile aferente anilor 2015 și 2016, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 964.392,61 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui protocol de colaborare sau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de protocol (contract); a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 13.248,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru) pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 195A din 10 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila". - Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, plata sumelor din litigiu neputând fi solicitată de către Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino" în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. civ. în această materie. A menționat recurenta care sunt condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru a fi în prezența îmbogățirii fără justă cauză, anume existența unei măriri a patrimoniului îmbogățitului, existența unei micșorări a patrimoniului însărăcitului, îmbogățirea și însărăcirea trebuie să fie legate, să aibă aceeași cauză, îmbogățirea și însărăcirea să nu aibă o cauză justă (un temei juridic) care să le justifice, adică îmbogățirea sau însărăcirea să nu își aibă, de exemplu, temeiul într-un contract, într-un act juridic unilateral, într-o hotărâre judecătorească, într-o lege, îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului și să nu existe un alt mijloc juridic, o altă acțiune în justiție pentru recuperarea pierderii suferite. Aceste cerințe nu au fost analizate pe rând de instanța de apel, precizându-se doar că acțiunea în îmbogățire fără justă cauză este admisibilă. În opinia recurentei, primele două condiții (de ordin material), nu sunt îndeplinite, întrucât nu există o obligație de plată a pârâtei, care să rezulte în mod neîndoielnic dintr-un contract sau dintr-o altă situație de fapt, care să evidențieze voința reală a părților în sensul folosirii gratuite a spațiului în schimbul achitării contravalorii utilităților. Nici a treia condiție, cauza unică, nu este îndeplinită, deoarece "însărăcirea" de care vorbește intimatul reclamant este, de fapt, o obligație a sa, de plată a utilităților pentru bunul său aflat în proprietate, facturile emise retroactiv nefiind imputabile recurentei. Referitor la aspectul ca îmbogățirea și însărăcirea să nu aibă o cauză justă, a învederat recurenta că între pârâtă și intimatul reclamant există protocol din 30.09.2008 și un "istoric de colaborare", ceea ce demonstrează că folosința gratuită a imobilului și neplata cheltuielilor de întreținere/utilități a reprezentat voința reală a părților. În doctrină s-a reliefat că există cauză justă dacă îmbogățirea rezultă dintr-un act îndeplinit în interes personal și cu intenția de a gratifica, iar în speță intenția de gratificare rezultă din pasivitatea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino". Curtea de Conturi nu a stabilit ca măsură recuperarea cheltuielilor cu utilitățile, cu atât mai mult nu a stabilit în sarcina reclamantei vreo refacturare retroactivă, ci doar inițierea unor acte bilaterale care să stipuleze în mod expres toate obligațiile reciproce ale părților. Protocolul de colaborare nu prevede în mod expres obligația de plată în sarcina pârâtei, iar voința internă a părților, așa cum rezultă din acest document, este de a pune la dispoziția gratuită a UMF "Carol Davila" București spațiile destinate activității didactice, cât și utilitățile aferente. Intimata-reclamantă a încercat modificarea unilaterală a Protocolului prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 112/07.09.2012, fără să o înștiințeze și fără să-i propună semnarea unui un act adițional cu noile modificări. Invocarea forței majore de către intimata-reclamantă, ca temei al hotărârii luate de consiliul de administrație, nu are relevanță, situația economică a acesteia neputând constitui o forță majoră, conform C. civ. Chiar dacă ar fi existat această forță majoră, pentru părți, ea ar fi avut ca efect exonerarea îndeplinirii obligațiilor acestora, pe perioada în care acționa, sau în cel mai rău caz, încetarea de plin drept a Protocolului, nicidecum să constituie temei legal pentru modificarea unilaterală a contractului, prin stabilirea unor obligații de plata în sarcina recurentei. În ce privește condiția ca îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului, a arătat că, nefiind vorba de o îmbogățire, nici nu se pune problema analizării caracterului imputabil al acesteia. Nu este îndeplinită nici ultima condiție, să nu existe un alt mijloc juridic, o altă acțiune în justiție, argumentat de faptul că Institutul avea posibilitatea de a introduce o acțiune în răspundere civilă delictuală în situația în care considera că, voluntar și intenționat, a acționat cu rea-credință, iar nu de a formula o acțiune întemeiată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză. În această situație se face o confuzie între condițiile introducerii celor două acțiuni, în cazul îmbogățirii fără justă cauză nefiind vorba despre o rea-credință, instituția reprezentând un fapt juridic licit în care îmbogățirea nu e imputabilă îmbogățitului, evidențiind buna-credință. Dacă instanța de apel a preluat raționamentul instanței de fond, astfel cum a susținut reclamantul în cadrul cererii de chemare în judecată, și anume faptul că Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" ar fi acționat cu rea-credință, atunci ar fi fost admisibilă o acțiune în răspundere civilă delictuală bazată pe reaua-credință a acesteia, contrar condițiilor instituției îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, prezenta speță, care are drept temei îmbogățirea fără justă cauză, trebuia respinsă, ca inadmisibilă, urmare a neîndeplinirii tuturor condițiilor impuse de C. civ. - Recurenta a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, sens în care menționează și că facturile ce fac obiectul cererii sunt emise retroactiv pentru o perioadă anterioară. Mai mult, intimatul nu avea niciun temei contractual privind facturarea retroactivă. Prima instanță a admis în mod greșit cererea, debitul de 964.392,61 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință spațiu pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019 neavând caracter cert, întrucât este constituit din facturi fiscale neacceptate la plată de către recurentă, intimatul neavând niciun temei contractual să solicite plata acestor facturi emise retroactiv. În cauză s-a reținut că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (dispoziții tranzitorii privind prescripția extinctivă), prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. S-a apreciat că, față de data emiterii facturii, sunt aplicabile prevederile art. 2.500 și urm. C. civ., iar prescripția, potrivit art. 2.523 C. civ., începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Pe de altă parte, s-a avut în vedere și faptul că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, și anume în termenul de 3 ani, conform art. 3 din același act normativ. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, acest termen general aplicându-se și drepturilor de creanță prescriptibile extinctiv, conform art. 21 din același act normativ, iar pentru calcularea acestuia trebuie stabilit momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, data nașterii dreptului de creanță. De asemenea, conform art. 2.517 C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Curtea de apel trebuia să constate că data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data emiterii facturilor a căror contravaloare se solicită. Termenul de prescripție de 3 ani privind lipsa de folosință a imobilului pentru perioada solicitată a început să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune, și anume de la data la care reclamantul a avut posibilitatea legală de a pretinde eventuale plăți ale facturilor de utilități. Instanța a apreciat în mod incorect întreruperea prescripției prin faptul că acesta a redactat solicitări scrise către pârâtă și "ar fi efectuat demersuri pe lângă Ministerul Apărării Naționale, precum și pe lângă Departamentul pentru Relația cu Parlamentul și Calitatea Vieții Personalului în vederea reglementării situației sale, aceasta încercând să obțină și pe viitor posibilitatea de a folosi spațiile din cadrul Institutului în mod gratuit, edificatoare în acest sens fiind răspunsurile comunicate de către aceste entități la 17.10.2018, respectiv la data de 29.10.2018, dar și răspunsul comunicat de către pârâtă reclamantei la data de 03.10.2019, în care aceasta face referire la adresa x/26.09.2019, în cuprinsul căreia aceasta solicită ca folosința spațiilor din cadrul Institutului să fie asigurată în mod gratuit." În raport cu această dată, instanța era datoare să aprecieze că dreptul material la acțiune este prescris, la data introducerii cererii fiind împlinit termenul de 3 ani. Referitor la excepția prescripției acțiunii pentru facturile mai vechi de 3 ani din anii 2015 și 2016, invocată de pârâtă (contravaloare consum utilități pentru perioada februarie- decembrie 2015, contravaloare consum utilități pentru perioada ianuarie- decembrie 2016), a menționat recurenta că, potrivit art. 3 și 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, "recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, în conformitate cu art. 16 alin. 1it. a) din Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea prescripției", cu referire la Decizia nr. 1148 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive sunt limitative, fiind prevăzute de art. 16 din decret. Deci, "recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția" este, în sensul dispoziției legale menționate, un caz de întrerupere a prescripției. Pentru a produce efecte întreruptive, această recunoaștere trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, și de asemenea cu privire la dreptul pretins în cauză. Prin interpretarea coroborată a probelor, instanța trebuia sa ajungă la concluzia că nu a operat recunoașterea dreptului pretins în prezenta cauză, constând în dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada pretinsă. Așa fiind, aceste acte nu îndeplinesc condițiile unei recunoașteri de drepturi nici exprese, nici tacite, care să fie aptă să întrerupă cursul prescripției extinctive, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a) din decret. Prescripția este reglementată să sancționeze lipsa de convingere a titularului dreptului în ceea ce privește temeinicia pretenției sale, dedusă din starea de pasivitate pe care a avut-o reclamantul. Curtea de Apel a încălcat și principiul imparțialității și dreptului la apărare în procesul civil, întrucât, în motivarea hotărârii a analizat numai probele administrate de reclamantă, fără a se raporta și la probele administrate de pârâtă. Reclamantul avea posibilitatea evacuării pârâtei, în condițiile în care aceasta ar fi manifestat rea-credință. Or, în lipsa unei evacuări, nu se poate reține culpa pârâtei prin lipsa de folosință a imobilului, deoarece cel care a permis acest lucru este tocmai reclamantul, care a stat în pasivitate, neavând intenția să refactureze utilități către pârâtă sau să monteze contoare separate. În ce privește legea aplicabilă prescripției extinctive, recurenta a menționat că, în speță, faptele constituie facta praeterita (fapte trecute), adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În privința acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În consecință, o lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare. Prescripțiile extinctive începute sub imperiul reglementarii anterioare nu sunt supuse dispozițiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situații juridice trecute. Mai mult, art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că și prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (începutul termenului, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte), este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situația concretă, prescripția extinctivă a început să curgă potrivit dispozițiilor din reglementarea anterioară, iar, în caz afirmativ, această reglementare se va aplica prescripției respective sub toate aspectele. - Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nemotivată și, totodată, cuprinde motive străine de natura cauzei. În opinia recurentei, instanța de apel a efectuat o analiză lacunară a condițiilor admisibilității acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, aspect care reiese din motivare. Curtea a reținut, drept unic argument, faptul că pârâta nu contestă folosirea spațiului, fără a analiza situația concretă și temeiul de drept în baza căruia s-a solicitat plata utilităților. Recurenta mai arată și că este de acord cu argumentul instanței de apel, conform căruia diferențele dintre situațiile de fapt care au dus la nașterea litigiilor în dosarul nr. x/2016 și în dosarul pendinte sunt doar de ordin formal. Precizează, în acest sens, că prin decizia nr. 2811/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, s-a dispus admiterea recursului pârâtei și s-a reținut că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, din respectiva pricină, îl constituie răspunderea civilă contractuală, conform protocolului de colaborare nr. 7882/30.09.2008. Rezultă că trebuie luată în considerare puterea de lucru judecat relativă acestei hotărâri. Menționează că a utilizat spatiile din clădirea aflată în administrarea intimatului de-a lungul timpului în conformitate cu prevederile legale în materie, gratuit, neplătind chirie și nici cheltuieli de întreținere/administrative/utilități. Arată că nu poate fi suspectată de îmbogățire fără justă cauză în prezenta speță. Îmbogățirea nu este imputabilă îmbogățitului în condițiile în care folosirea spațiului s-a făcut de către recurentă cu consimțământul intimatului, care a plătit în mod benevol aceste utilități fără să existe un contract/protocol între părți, neimputabilitatea îmbogățirii fiind echivalentă, în fapt, cu buna-credință. Restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură, în toate celelalte cazuri, restituirea se face prin echivalent bănesc. Art. 1347 alin. (2) C. civ. trimite la regulile restituirii prevăzute de art. 1639 și urm. C. civ., adică la exact aceleași reguli ca și la restituirea plății nedatorate. Precizează că limitele restituirii întemeiate pe îmbogățirea fară justă cauză se deduc din prevederile art. 1.345 C. civ., obligația îmbogățitului fiind de a restitui însărăcitului valoarea îmbogățirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogățirea și însărăcirea fiind limite reciproce. Obligarea pârâtului la o restituire superioară celei a îmbogățirii de care a beneficiat echivalează cu o însărăcire injustă, după cum, acordarea în favoarea reclamantului a unei restituiri superioare însărăcirii sale, echivalează cu o îmbogățire injustă. Restituirea este subordonată regulilor generale ale dreptului restituirilor prevăzute de art. 1.639 și urm. C. civ. Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București asigura gratuit pregătirea studenților militari în toate facultățile din cadrul universității încă de la înființarea Institutului Medico-Militar, aceștia beneficiind de spații, dotări și de o înalta resursă academică de predare, aflându-ne în prezența unor prestații reciproce, benefice interesului ambelor părți. De asemenea, recurenta a menționat că nu poate fi obligată la plata utilităților, deoarece astfel s-ar încălca libertatea de voință a părților, necesară la încheierea contractelor. Spațiile nu au fost predate pe bază de proces-verbal, fiind doar puse la dispoziția pârâtei, în sensul că a existat o cooperare între două instituții de stat de interes public superior, respectiv colaborare bazată pe cutumă, pârâta neavând folosința exclusivă a spațiilor. Nu putea fi încheiat un contract de comodat întrucât pârâta nu a avut libertatea utilizării spatiilor după cum dorea și nici folosința exclusivă a acestuia, iar prevederile trecute în protocol nu puteau face obiectul unui contract de comodat. De altfel, toate spațiile au fost utilizate cu îngăduința reclamantei. Creanța în cuantum de 964.392,61 RON, solicitată în baza facturilor retroactiv emise, nu este certă, în sensul că existența acesteia nu rezultă cu claritate din înscrisurile depuse la dosar. Or, potrivit dispozițiilor art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanța este certă atunci când existența ei este neîndoielnică, rezultând din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, care emană de la debitor sau recunoscute de acesta. În lipsa unui contract încheiat în formă scrisă între părți, instanța nu poate obliga pe debitoare la plata unor sume de bani neconsemnate printr-un contract/protocol. În plus, nu se poate reține nici acceptarea tacită a facturilor de către debitoare, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada unei manifestări de voință neîndoielnice, în acest sens, din partea debitoarei, căreia să i se poată acorda această valoare juridică, iar facturile sunt înscrisuri sub semnătură privată care, în lipsa acceptării de către debitor, nu produc efecte juridice împotriva acestuia și în favoarea emitentului. În speță, reclamantul a solicitat suma de 964.392,61 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință spațiu (contravaloare utilități), neinvocând vreun contract de comodat sau alte dispoziții legale (cum ar fi răspunderea civilă delictuală - art. 998-999 C. civ.), în baza cărora pârâtei să-i incumbe obligația de plată a cheltuielilor cu utilitățile, drept pentru care instanța trebuia să respingă acțiunea. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în integralitate a hotărârii recurate și, rejudecând litigiul în fond, să se respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino", ca inadmisibilă, respectiv ca nefondată.

Apărările formulate în cauză Intimatul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militar "Cantacuzino" a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei de apel, ca legală și temeinică. În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menționat că tribunalul a constatat caracterul întemeiat al acțiunii, fiind întrunite condițiile cerute de art. 1.345 și urm. C. civ., existând o îmbogățire nejustificată a recurentei în detrimentul intimatului. Totodată, tribunalul a reținut că nu pot fi avute în vedere ca împrejurări de natură a justifica îmbogățirea recurentei, din perspectiva dispozițiilor art. 1.346 C. civ. De asemenea, și instanța de apel, în cuprinsul deciziei civile nr. 195A/2022, a considerat că acțiunea formulată în baza prevederilor C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză este una admisibilă. În ceea ce privește invocarea, de către recurentă, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a constatat că, în condițiile în care între anii 2015-2016, între părți nu a existat un protocol de colaborare, pretențiile reprezentând contravaloarea utilităților consumate în perioada respectivă puteau fi solicitate în termen de 3 ani de la data la care acestea au fost achitate de către intimat către furnizorii de utilități, termenul de 3 ani fiind necesar a se calcula prin raportare la fiecare plată lunară făcută de către intimat în beneficiul recurentei, acesta reprezentând momentul la care se poate afirma că a existat o îmbogățire fără justă cauză a acesteia din urmă. Tribunalul a constatat ca fiind fondate susținerile intimatului referitoare la existența unei întreruperi a cursului prescripției extinctive prin notificările adresate recurentei, în sensul efectuării plății, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 1.537 pct. 4 din C. civ. Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente anilor 2015 și 2016 ca neîntemeiată, apreciind că a intervenit întreruperea cursului acesteia la nivelul anului 2018, atât prin efectul notificărilor scrise din partea intimatului, transmise recurentei, în sensul efectuării plății utilităților, cât și ca efect al manifestării voinței acesteia de a nu efectua plata. Instanța de apel, în plus față de cele reținute de tribunal, a considerat că există și un al doilea caz de întrerupere a termenului prescripției, acesta rezultând din prezumarea legală relativă a recunoașterii de datorie deduse din folosirea în continuare a spațiului. Pentru aceste motive, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Susținerea recurentei, potrivit căreia hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1.345-1.348 C. civ., referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, este lipsită de fundament. Cu titlu prealabil, se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1.345 C. civ., reclamantul solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 964.392,61 RON, reprezentând contravaloarea utilităților, pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019, aferente imobilului pus la dispoziția pârâtei în perioada respectivă. În speță, verificând condițiile de promovare ale lui actio de in rem verso, instanța de apel, validând raționamentul juridic expus prin sentința primei instanțe, a reținut caracterul fondat al demersului judiciar promovat de reclamant, în condițiile în care pârâta a utilizat, în interes propriu, spațiile respective, în lipsa unui contract de comodat, iar plata contravalorii utilităților, de către intimat, nu a fost contestată. Totodată, în legătură cu acest aspect, instanța de apel a reținut, în subsidiar, inclusiv incidența principiului ubi emolumentum ibi onus (cine obține beneficiul trebuie să suporte costurile pe care acesta le implică), astfel încât obligația de a suporta cheltuielile de întreținere și de utilizare a respectivului spațiu există independent de încetarea, prin ajungere la termen, a protocoalelor încheiate între părți, cât timp folosirea spațiului în perioada în discuție nu a fost contestată de către recurenta-pârâtă. Aceasta întrucât aplicabilitatea instituției îmbogățirii fără justă cauză - ca fapt juridic licit - presupune, a priori, lipsa unui raport contractual între părți, care să determine o altă formă de răspundere juridică a debitorului respectivei obligații. În acest sens, s-a reținut, în mod judicios, de către instanța de prim control judiciar, inclusiv că până la momentul încheierii între părâți a unui contract (precum cel de comodat, avut în vedere de acestea), respectiv până la încetarea folosirii spațiilor, actio de in rem verso este admisibilă, dat fiind caracterul subsidiar al acesteia. Contrar susținerilor recurentei, se constată, că, în speță, primele două condiții materiale ale acțiunii în îmbogățire fără justă cauză (existența unei îmbogățiri a pârâtei, respectiv a unei însărăciri a reclamantului) sunt îndeplinite, din moment ce, prin plata utilităților aferente spațiului utilizat în mod exclusiv de către recurentă, acesteia i-a fost creat un avantaj patrimonial reprezentat de însuși echivalentul pierderii suferite de către intimat, ca urmare a achitării unor bunuri și servicii de care nu a beneficiat în mod direct. Este eronată susținerea recurentei în sensul că, din moment ce nu există o obligație de plată stabilită în sarcina sa, "care să rezulte în mod neîndoielnic dintr-un contract sau dintr-o altă situație de fapt", având ca obiect achitarea contravalorii utilităților, atunci ar fi, în realitate, exonerată de la plata acestora. Or, prin criticile formulate, recurenta tinde să ignore aspectul că însăși lipsa unei clauze contractuale în acest sens, este unul dintre elementele cel care atrag incidența instituției îmbogățirii justei cauze (în acord cu cerința subsidiarității - astfel cum s-a arătat). Contrar celor susținute de recurentă, pentru a i se recunoaște o atare scutire de la plata cheltuielilor de întreținere, ar fi fost necesară încheierea unei convenții între părțile litigante, în care să se prevadă în mod expres acest lucru, ca excepție de la regula suportării acestor costuri de către cel care beneficiază în mod efectiv de respectivele utilități, motiv pentru care urmează a fi respinsă inclusiv susținerea privitoare la existența unei "intenții de a gratifica" din partea intimatului, ca efect a unei eventuale pasivități a acestuia. Mai mult, în legătură cu același aspect, este corectă și reținerea instanței de apel în sensul că, dată fiind inexistența unei prevederi legale contrare lato sensu, obligația de plată a utilităților revine persoanelor care folosesc respectivul imobil. Prin urmare, în lipsa unui suport legal sau convențional care să confirme aceste susțineri, criticile recurentei apar ca fiind lipsite de fundament. Totodată, în subsidiar, se constată că este valid și va fi menținut, ca atare, și raționamentul instanței devolutive de control judiciar, în sensul că acestei critici a recurentei i se contrapune inclusiv principiul echității (fiind incident și principiul bunei-credințe), nefiind permis transferul în sarcina intimatului a unei obligații care nu îi revenea, corespunzătoare contravalorii utilităților de care nu a beneficiat. Nu poate fi primită nici critica în sensul că "însărăcirea" intimatului ar fi, de fapt, o obligație a sa, aferentă bunului pe care îl deține în proprietate, din moment ce creanța în discuție izvorăște din chiar faptul juridic al consumului respectivelor utilități, fiind lipsit de relevanță, din această perspectivă, în patrimoniul cui se găsește imobilul, cât timp, în prezenta pricină, nu s-a contestat folosirea spațiului de către recurentă, aspect care a presupus, în mod direct și nemijlocit, beneficierea de respectivele utilități. Este eronată și urmează a fi înlăturată, în consecință, și susținerea recurentei potrivit căreia, în speță, nu ar fi îndeplinită condiția juridică a lipsei unei juste cauze, prin aceea că, între părțile litigante, a fost încheiat un protocol, în 30.09.2008, respectiv a existenței unui "istoric de colaborare" între acestea, aspecte care ar atesta că "neplata cheltuielilor de întreținere/utilități a reprezentat voința reală a părților". Susținerile privitoare la existența unui protocol de colaborare sunt lipsite de relevanță și nu pot constitui un temei juridic care să justifice îmbogățirea pârâtei-debitoare, respectiv diminuarea corespunzătoare a patrimoniului reclamantului-creditor, cât timp, conform cadrului factual stabilit de instanțele fondului, între părți nu a fost încheiat un contract de comodat, prin care să se reglementeze însăși obligația de plată a contravalorii utilităților. Or, lipsa unei clauze contractuale care să prevadă, în mod expres, că utilitățile aferente spațiului folosit sunt în sarcina recurentei, nu constituie un motiv apt să înlăture obligația acesteia de plată a acestor cheltuieli, astfel cum s-a arătat și anterior. Nu poate fi primită nici susținerea în sensul că nu s-ar fi stabilit, de către Curtea de Conturi, măsura recuperării cheltuielilor cu utilitățile, din moment ce limitele controlului financiar-contabil efectuat de o altă instituție publică (terț în raport cu părțile prezentei cauze), în exercitarea competențelor sale, nu constituie un element exonerator de răspundere în legătură cu obligații ce revin recurentei în temeiul legii. Cât privește susținerile în legătură cu efectele juridice care decurg din hotărârea Consiliului de Administrație al intimatului nr. 112/07.09.2012, se constată că acestea pun în discuție doar aspecte de temeinicie, incompatibile cu calea de atac a recursului, motiv pentru care nu vor putea face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, al cărei obiect este limitat la cercetarea legalității deciziei atacate. Inclusiv aprecierea asupra neîndeplinirii condiției caracterului subsidiar al prezentei acțiuni este eronată. Contrar susținerii recurentei, pretenția dedusă judecății nu se referă la dezdăunări ca efect al unui ilicit săvârșit de către recurentă, ci are ca obiect simpla obligație de restituire, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, a contravalorii utilităților de care a beneficiat în mod efectiv aceasta, ca urmare a utilizării spațiilor care i-au fost puse la dispoziție. Așadar, în prezenta pricină, atitudinea subiectivă a recurentei în legătură cu neperfectarea unui contract de comodat, nu constituie obiect de analiză, fiind suficientă, ca atare, lipsa un astfel de act juridic, de care să se poată prevala părțile litigante. În atare circumstanțe, o eventuală acțiune în răspundere civilă delictuală nu se constituia pentru partea reclamantă într-un remediu procedural eficient pentru valorificarea dreptului la recuperarea sumelor de bani cu care patrimoniul părții pârâte s-a majorat fără temei legal, în detrimentul patrimoniului său, anume a sumelor reprezentând contravaloarea utilităților de care a beneficiat recurenta și care au fost achitate de către intimat. În consecință, în mod judicios au reținut instanțele fondului și îndeplinirea regulii privitoare la caracterul subsidiar al prezentei acțiuni, prevăzute de art. 1.348 C. civ. - Susținerile recurentei privitoare la reiterarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimatului nu vor fi analizate, din moment ce acestea reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul memoriului de apel și care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de prim control judiciar. Astfel, aceste susțineri, identice cu cele formulate prin cererea de apel, nu sunt apte să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu reprezintă veritabile critici ale considerentelor instanței de apel în legătură cu aspectul prescripției dreptului material la acțiune. Relevant, din această perspectivă, este inclusiv aspectul că, în urma examinării criticilor formulate, instanța de apel, validând raționamentul juridic al primei instanțe, a reținut și un al doilea caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție, rezultat din prezumarea legală relativă a recunoașterii de datorie, dedusă din folosirea în continuare a spațiului. Or, procedând în această manieră, prin reluarea argumentelor expuse în cererea de apel, fără a combate considerentele instanței devolutive de control judiciar, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. În consecință, cum recurenta nu a tins la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată în legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, integral, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. În egală măsură, aceleași considerente, anterior expuse, sunt deplin aplicabile inclusiv în ceea ce privește susținerile privitoare la pretinsa încălcare a principiului imparțialității și a dreptului la apărare, prin aceea că "motivarea sentinței ține cont și analizează numai probele administrate de reclamantă, fără a analiza și probele administrate de pârâtă" - care au fost formulate împreună cu cele care vizează prescrierea dreptului material la acțiune și care nu vizează, astfel, dezlegările instanței de apel. - Nici criticile subsumate de recurentă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. În esență, recurenta a invocat că "instanța de apel a analizat lacunar condițiile admisibilității acțiunii în îmbogățire fără justă cauză". Critica nu poate fi primită. În acest sens, este greșită susținerea recurentei, dezvoltată în argumentarea acestui motiv de casare, potrivit căreia "singurul argument avut în vedere este necontestarea folosirii spațiului", din moment ce instanța de apel, menținând soluția primei instanțe (prin care s-a constatat existența unei îmbogățiri nejustificate a pârâtei în detrimentul reclamantului, ca urmare a utilizării spațiului, în lipsa unui contract de comodat, plata utilităților fiind efectuată de către intimat), a reținut, în mod expres, și îndeplinirea condiției juridice înscrise în art. 1.348 C. civ. - inexistența unei alte acțiuni în justiție pentru recuperarea pierderii suferite - sens în care a constatat că "până la încheierea între părți a unui contract de genul contractului de comodat propus de institut sau până la încetarea folosirii spațiilor acestuia de către pârâtă, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză este admisibilă și își păstrează caracterul subsidiar". Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, se observă și că instanța devolutivă de control judiciar a prezentat, într-o manieră coerentă, raționamentul logico-juridic pentru care a reținut îndeplinirea condițiilor presupuse de actio de in rem verso. Se constată, totodată, și că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârâtă, motivarea deciziei atacate menționând, într-o manieră lămuritoare, considerentele pentru care a fost menținută sentința primei instanțe, cu referiri exprese la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate și la dispozițiile de drept material aplicabile. În atare circumstanțe, simpla nemulțumire a părții în raport cu soluția instanței de apel nu justifică incidența, în cauză, a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - Printr-o altă critică, recurenta invocă incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2811/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2016 - purtat între același părți cu cele din prezenta pricină - pentru a evoca faptul că temeiul de drept al pretenției deduse judecății în litigiul pendinte l-ar reprezenta, similar cu cel din respectiva cauză, răspunderea civilă contractuală (conform protocolului de colaborare nr. 7882/30.09.2008). Contrar susținerilor recurentei, dezlegările date în respectivul litigiu nu îndeplinesc cerința existenței unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cum în mod greșit afirmă recurenta, astfel încât critica nu poate fi primită. - În ce privește invocarea încălcării prevederilor art. 1.639 C. civ., critica este una pur formală, în contextul în care recurenta nu indică în ce ar consta nesocotirea acestor prevederi, aptă să atragă nelegalitatea hotărârii. Pe acest aspect, considerentele deciziei, clare și corecte, argumentează îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, cu consecința firească a obligării pârâtei la plata chiar a contravalorii utilităților consumate în perioada analizată, în acord cu prevederile art. 1.347 alin. (2) C. civ. - Este nefondată și critica recurentei în sensul că, prin obligarea sa la plata utilităților "s-ar încălca libertatea de voință a părților, necesară la încheierea contractelor". Se constată că recurenta nesocotește, prin această susținere, natura extracontractuală a obligației stabilite în sarcina sa, ce izvorăște din faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză. Prin urmare, aspectul libertății de voință a părților nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, neputând fi dedus, așadar, spre examinare, nici instanței de recurs. Faptul că intimatul-reclamant a solicitat, printr-un prim capăt de cerere, obligarea recurentei-pârâte la încheierea unui protocol de colaborare, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, nu prezintă relevanță în prezenta fază procesuală, din moment ce soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acestei cereri a intrat sub autoritate de lucru judecat, nefiind contestată de către partea interesată. Referitor la susținerea recurentei în sensul că "nu a avut libertatea utilizării spațiilor după cum dorea și nici folosința exclusivă a acestuia", se constată că aceasta nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, din moment ce tinde la o reevaluare a cadrului factual stabilit definitiv de instanțele fondului, fiind incompatibilă, așadar, cu calea extraordinară de atac a recursului. - Cât privește restul susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs, referitoare la lipsa caracterului cert al facturilor, conform art. 662 alin. (2) C. proc. civ., respectiv al aspectului că acestea nu produc efecte juridice în lipsa acceptării lor de către debitor (împreună cu argumentația dezvoltată în continuare, la paginile 17-29 din cererea de recurs), se constată că și acestea reprezintă simple reluări ale motivelor de apel și ale situației de fapt, nefiind apte a declanșa, ca atare, un control de legalitate cu privire la decizia atacată, în acord cu cele arătate în precedent. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" împotriva deciziei civile nr. 195A din 10 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.