ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1842/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.07.2022 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.640.000 RON (echivalentul unei cantități de 50.000 tone piatră, preț mediu 24 euro/tonă - 1.200.000 RON și 20.000 tone nisip - preț 22 euro/tonă - 440.000 RON), obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, de la data introducerii cererii și până la achitarea integrală a debitului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 1568 și următoarele C. civ., art. 1516, art. 1535 C. civ. și O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 834/23.03.2023, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 206/18.10.2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1493 raportat la art. 1568 și următoarele C. civ., în determinarea efectelor juridice ale înscrisului denumit "declarație" din data de 5 martie 2021.

Astfel, obligația de transmitere a produselor constând în nisip și piatră nu a fost asumată cu titlu gratuit, pentru a se pune în discuție necesitatea formei autentice a înscrisului, fiind incidente, totodată, dispozițiile art. 1266 C. civ.

În ceea ce privește voința părților la momentul întocmirii declarației, nu există niciun dubiu asupra faptului că acesta a fost întocmit cu prilejul stabilirii de către părți a modalităților de stingere a obligațiilor preexistente față de recurent, având ca scop stingerea obligației de plată a unei sume de bani ce îi incumba pârâtului, rezultând cu evidență caracterul oneros al cesiunii.

Printr-un alt argument, recurentul-reclamant a susținut că, în mod greșit, s-a reținut faptul că nu au fost respectate condițiile de fond și formă ale contractului de cesiune de creanță, invocând dispozițiile art. 1178 C. civ., care prevede încheierea contractului prin simplul acord de voință a părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, precum și cele ale art. 1182 C. civ., ce statuează faptul că este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, iar contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

În același sens este și art. 1240 C. civ., ce prevede că voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris și mai mult decât atât, voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.

În ceea ce privește concluziile instanței, în sensul că, pentru transmiterea creanței, era necesară încheierea unui contract între cedent și cesionar, recurentul-reclamant a susținut că sunt nefondate considerentele instanței cu privire la valabilitatea contractului de cesiune, deoarece art. 1573 C. civ. prevede cedarea creanței prin simpla convenție a cedentului și cesionarului, fără notificarea debitorului, motiv pentru care, din această perspectivă, din cuprinsul declarației din 5 martie 2021, reiese faptul că părțile au convenit asupra cesiunii de creanță.

- Instanța de apel a procedat în mod greșit la calificarea juridică a declarației din data de 5 martie 2021, deoarece discuțiile cu privire la valabilitatea contractului de cesiune s-ar fi impus doar în ipoteza în care s-ar fi solicitat obligarea pârâtului la predarea cantităților din declarație, însă, în cauză, s-a solicitat contravaloarea acestora, respectiv obligația inițială.

Recurentul-reclamant a susținut că, prin declarația din data de 5 martie 2021, acesta a dorit să probeze recunoașterea unei datorii a intimatului-pârât (cauza întocmirii declarației), motiv pentru care forma cesiunii de creanță nu prezenta nicio relevanță în cauză, în acest sens, fiind relevante dispozițiile art. 1260 C. civ.

Punctul de pornire al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispozițiile art. 1493 alin. (2) C. civ., conform cărora atunci când, în locul prestației inițiale, este cedată o creanță, obligația se stinge în momentul satisfacerii creanței cedate.

Raportat la aceste dispoziții și având în vedere faptul că recurentul-reclamant nu a putut obține informații de la societatea C. S.R.L. care să confirme creanța intimatului-pârât, recurentul a înțeles să solicite instanței obligarea pârâtului la plata prestației inițiale, acesta fiind somat anterior în vederea achitării sumei de 1.640.000 RON.

Instanța de apel, în susținerea concluziei neîndeplinirii condițiilor prescrise de art. 1493 și art. 1568 C. civ., a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului pârâtului asupra cantității de piatră și nisip împotriva societății C. S.R.L., în contextul în care reclamantul a arătat că tocmai acesta este motivul pentru care prezenta acțiune nu are ca obiect obligarea debitorului la executarea obligației derivând din cesiunea de creanță (predarea cantităților de piatră și nisip), ci obligarea sa la plata prestației inițiale, respectiv a contravalorii acestor bunuri, iar declarația din 5 martie 2021 a fost valorificată sub aspectul unui act prin care se recunoaște această creanță.

Recurentul-reclamant a reiterat faptul că instanțele de fond au făcut referire la condițiile de valabilitate a cesiunii de creanță, în contextul în care acest aspect nu prezenta nicio relevanță în cauză.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat faptul că înscrisul invocat avea, fără niciun dubiu, valoarea unui act unilateral în sensul dispozițiilor art. 1324 C. civ. și a unui înscris recognitiv, în sensul dispozițiilor art. 288 C. civ.

În acest sens, s-a arătat că, independent de măsura în care se reținea sau nu încheierea valabilă a unui contract de cesiune, declarația reprezintă un act juridic unilateral, căruia, potrivit art. 1325 C. civ., i se aplică dispozițiile legale privitoare la contracte.

Invocând dispozițiile art. 1324 C. civ. ce stabilesc că este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său, recurentul-reclamant a susținut că declarația intimatului-pârât reprezintă un act juridic unilateral cu forță obligatorie, în sensul dispozițiilor art. 1270 C. civ., prin care acesta din urmă s-a obligat la transmiterea dreptului de proprietate asupra cantității de piatră și nisip deținute de acesta în cadrul societății C. S.R.L..

Ceea ce s-a urmărit prin această declarație a fost înlocuirea prestației inițiale (obligația de a da o sumă de bani) cu obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra cantității de piatră și nisip, aspect ce denotă că obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra cantității de piatră și nisip nu constituia obligația inițială, ci a fost asumată în scopul stingerii obligației de plată a unei sume de bani, în contextul raporturilor juridice complexe dintre părți.

În ceea ce privește valoarea obligației de plată, recurentul-reclamant a arătat că deși suma de 1.640.000 RON nu este determinată în mod expres în cadrul declarației, aceasta este determinabilă raportat la valoarea produselor ce făceau obiectul cesiunii, respectiv preț mediu 50.000 tone piatră - 24 RON/tonă, respectiv 1.200.000 RON și preț mediu 20.000 tone nisip - 22 RON/tonă, respectiv 440.000 RON (în acest sens depunând o ofertă de preț întocmită de chiar societatea intimatului, D. SRL).

III. Apărările formulate în cauză

La data de 30.04.2024, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

După expunerea situației de fapt, intimatul-pârât a susținut că recurentul-reclamant prezintă o situație de fapt denaturată în vederea inducerii în eroare a instanței de judecată, deoarece susține că nu a fost implicat in activitatea societății C. S.R.L., deși avea calitatea de asociat, însă tocmai din corespondența depusă la dosarul cauzei rezultă contrariul.

Intimatul-pârât a susținut, cu privire la declarația din 5 martie 2021, că recurentul-reclamant a făcut presiuni pentru semnarea acesteia sub diverse modalități de șantaj și amenințări ce reies din înscrisurile anexate cererii de recurs și nicidecum nu a fost semnată "prin simplul acord de voință al părților".

În ceea ce privește susținerea conform căreia instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1493 raportat la 1568 și următoarele C. civ., intimatul-pârât a susținut că instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii faptul că în speță nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 1493 C. civ., pe care recurentul își întemeiază cererea, întrucât nu s-a probat nici existența obligației ce urma a fi stinsă prin cesiunea drepturilor și nici cuantumul acesteia.

Intimatul-pârât a solicitat și respingerea susținerilor privind condițiile de fond și formă ale cesiunii de creanță, întrucât cesiunea - chiar și cea încheiată in acord cu art. 1493 C. civ. - trebuie să îmbrace forma unui contract ale cărui părți semnatare să fie atât cedentul, cât și cesionarul, iar nu a unui act unilateral cum este cazul înscrisului din data de 5 martie 2021.

A mai susținut intimatul-pârât și faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1493 raportat la art. 1568 și urm. C. civ., iar atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au înțeles să soluționeze cauza în limitele stabilite de către recurent cu respectarea dreptului de dispoziție al părților reglementate de art. 9 C. proc. civ.

S-a menționat, de asemenea, că prin recurs, se tinde la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, situație incompatibilă cu recursul, în considerarea art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de susținerea recurentului-reclamant conform căreia declarația din data de 5 martie 2021 reprezintă o recunoaștere a debitului față de acesta, intimatul-pârât a susținut faptul că a negat pretinsul debit, ca nefiind dovedit prin niciun mijloc de probă administrat în cauză. Deși prin cererea de chemare în judecată s-a susținut că declarația din 5 martie 2021 a avut ca scop stingerea unei obligații a acestuia față de recurentul-reclamant, nu s-a făcut dovada acestei obligații și nici a sumei de 1.640.000 RON ce face obiectul litigiului.

IV. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 mai 2024 s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Menținerea soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată nu s-a întemeiat pe o constatare a neîndeplinirii cerinței de formă a unei cesiuni de creanță.

În cuprinsul deciziei recurate s-a arătat explicit faptul că înscrisul din 5.03.2021 nu reprezintă un contract, astfel încât nu este necesar a se analiza dacă este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros și a se analiza dacă se aplică în mod corespunzător dispozițiile din materia contractului de donație sau a contractului de vânzare-cumpărare ori cele care reglementează o altă operațiune juridică.

Prin urmare, în mod eronat s-a susținut prin motivele de recurs că instanța de apel ar fi apreciat în sensul nerespectării condițiilor de formă ale contractului de cesiune de creanță și, cu atât mai puțin, în sensul neîndeplinirii formei autentice a înscrisului. Din același motiv, este lipsită de relevanță referirea recurentului la caracterul oneros sau cu titlu gratuit al pretinsei cesiuni de creanță relevate de înscrisul sub semnătură privată în discuție.

Instanța de apel a constatat neîntrunirea cerințelor de aplicare a prevederilor art. 1493 alin. (1) C. civ. - invocate ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății, în ceea ce privește înscrisul sub semnătură privată semnat de către pârâtul B. și datat 5.03.2021 - prin raportare la dispozițiile C. civ. privind cesiunea de creanță, norma menționată stipulând că "Atunci când, în locul prestației inițiale, este cedată o creanță, obligația se stinge în momentul satisfacerii creanței cedate. Dispozițiile art. 1.568-1.584 sunt aplicabile în mod corespunzător."

În considerentele deciziei, s-a constatat că, deși reclamantul se prevalează de cesiunea de creanță ca valoare juridică a plății, adică a executării unei obligații, nu rezultă care este prestația inițială, pretinsă de reclamant la valoarea de 1.640.000 RON, respectiv în ce constă obligația pârâtului față de reclamant, debitul ce ar fi fost "plătit" prin această cesiune.

De asemenea, nu există vreun înscris doveditor al dreptului transmis, respectiv al dreptului pârâtului B., în calitate de asociat (așa cum se menționează în scris), asupra cantității menționate mai sus de piatră și nisip la C. S.R.L., cu atât mai mult cu cât pârâtul nici nu mai era asociat la această societate încă din 23.11.2019, când s-a retras din societate și a cesionat toate părțile sociale chiar către reclamantul A..

Așadar, instanța de apel a constatat, în esență, că nu s-a făcut dovada nici a existenței "prestației inițiale", nici a existenței creanței pretins cedate, pentru a fi aplicabile prevederile art. 1493 alin. (1) C. civ.

Contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, condiția existenței creanței cedate, la care s-a făcut referire prin decizia recurată, trebuie întrunită și în ipoteza alin. (2) al aceluiași art. 1493, ipoteză în care reclamantul a pretins că s-ar afla.

Potrivit art. 1493 alin. (2) C. civ., "Dacă, potrivit înțelegerii părților, obligația în locul căreia debitorul își cedează propria creanță se stinge încă de la data cesiunii, dispozițiile art. 1.586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială."

Atât prin motivele de apel, cât și în recurs, reclamantul a precizat că nu a putut obține informații de la societatea C. S.R.L. care să confirme creanța intimatului-pârât, astfel încât a înțeles să solicite instanței obligarea pârâtului la plata prestației inițiale, respectiv a contravalorii acestor bunuri, declarația din 5 martie 2021 fiind valorificată sub aspectul unui act prin care se recunoaște această creanță.

Or, art. 1493 alin. (2) C. civ. instituie o excepție de la darea în plată având ca obiect cesiunea unei creanțe, prevăzută în alin. (1), pentru ipoteza în care cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terților. Trimiterea expresă a legiuitorului la dispozițiile art. 1586 C. civ. din materia cesiunii de creanță este relevantă pentru conturarea ipotezei de aplicare a textului, deoarece norma la care se trimite prevede că "În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terților."

Reglementând o situație de excepție, norma este de strictă interpretare și aplicare, în sensul că, în ipoteza prevăzută, raportul obligațional inițial nu se stinge ca urmare a "cesiunii de creanță în locul executării" (astfel cum este denumită de legiuitor această varietate a dării în plată), iar cesionarul, neputând urmări creanța cedată, îl poate executa tot pe debitor, fie pe temeiul răspunderii pentru evicțiune, fie în virtutea prestației inițiale.

În mecanismul juridic astfel conceput, excepția vizează, așadar, efectele dării în plată, dar acestea se produc tot în cadrul cesiunii de creanță, ca dare în plată, ceea ce înseamnă că și în acest caz trebuie dovedite condițiile din art. 1493 alin. (1) C. civ., analizate de către instanța de apel, respectiv existența prestației inițiale și a creanței pretins cedate.

Or, din acest punct de vedere, nu poate fi primită critica recurentului, potrivit căreia instanța de apel, în mod greșit, și-ar fi canalizat atenția asupra condițiilor privind cesiunea de creanță, cu toate că acest aspect nu prezenta o relevanță directă, înscrisul datat 5.03.2021 având forță probantă strict în contextul raportului obligațional inițial, ca recunoaștere a unei datorii.

Prin urmare, nu există nicio rațiune pentru infirmarea constatării instanței de apel, în sensul neîndeplinirii condiției de aplicare a art. 1493 C. civ., față de inexistența vreunui înscris doveditor al dreptului transmis, respectiv al dreptului pârâtului B. asupra unei cantități de piatră și nisip de la C. S.R.L..

Chiar dacă s-ar considera că aplicarea art. 1493 alin. (2) C. civ. nu presupune dovedirea cesiunii de creanță și, implicit, nici dovedirea creanței pretins cedate, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica vizând dovedirea raportului obligațional inițial exclusiv prin intermediul înscrisului datat 5.03.2021, ca înscris recognitiv al unei datorii, în sensul art. 288 C. proc. civ. și care ar reprezenta un act juridic unilateral.

În acest context, este relevant faptul că, după cum s-a arătat deja, instanța de apel a apreciat că din conținutul înscrisului nu rezultă prestația inițială, pretinsă de către reclamant la valoarea de 1.640.000 RON.

Situația de fapt pe acest aspect nu poate fi, în mod evident, reevaluată în această cale de atac, dat fiind că prerogativele instanței de recurs sunt circumscrise cercetării nelegalității deciziei, iar nu a netemeiniciei acesteia.

Constatarea instanței de apel echivalează cu lipsa identificării certe a titlului de creanță originar, ceea ce împiedică aplicarea art. 288 C. proc. civ., în conformitate cu care "Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă".

Astfel, cu toate că, pe acest temei, înscrisul recognitiv are putere doveditoare independent de înfățișarea unui înscris întocmit anterior, în egală măsură, acest efect nu se produce dacă înscrisul nu conține o recunoaștere efectivă a unei datorii preexistente certe, iar aceasta din urmă poate fi identificată din mențiunile inserate în cuprinsul înscrisului.

În consecință, nu poate fi primită nici critica referitoare la calificarea greșită a declarației, motiv pentru care, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 206/C din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.