Decizia nr. 1507/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 46/2024 a Tribunalului Cluj

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Fundația "Primăvara Clujană", să se constate încetarea contractului de asociere nr. x/21.04.2011, să fie obligată pârâta la predarea terenului ce a făcut obiectul contractului de asociere, precum și la predarea, cu titlu gratuit, a investițiilor realizate pe acest teren, să se constate calitatea pârâtei de ocupantă fără titlu a terenului și să se dispună evacuarea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 46 din 19 ianuarie 2024, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanții să achite pârâtei suma de 19.710,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 189/A din 12 iunie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul principal declarat de reclamanți, a admis apelul incident declarat de pârâtă și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat reclamanții să plătească, în solidar, pârâtei suma de 13.393,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a înlăturat considerentele de la pag. 4 par. Ultim și de la pag. 5 par. 5, 6 și 7 (referitoare la incidența prevederilor art. 14 din Legea nr. 10/2001 și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), a dispus înlocuirea acestora cu propriile considerente, a menținut, în rest, sentința apelată, a obligat apelanții-reclamanți să plătească, în solidar, intimatei-pârâte suma de 9.913,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat).

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 23 ianuarie 2025, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea, în parte, a deciziei și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, iar, în subsidiar, rejudecând apelul, schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 962, art. 1.057, art. 1.058, art. 1.091, art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale Anexei nr. 1 la Legea nr. 69/2000, sens în care au învederat următoarele critici: Astfel cum rezultă din art. 4.1.1, art. 6.1.1, art. 6.2.2, art. 6.2.3 din contractul de asociere, obligația principală asumată de Municipiul Cluj-Napoca a constat în acordarea dreptului de folosință asupra terenului în suprafață de 8.400 mp, înscris în cartea funciară nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, iar cea asumată de Fundația "Primăvara Clujană" a constat în amenajarea, întreținerea și exploatarea bazei sportive în interes public, prin asigurarea accesului gratuit al copiilor și tinerilor. Din interpretarea acestor clauze rezultă că obiectul contractului este indivizibil, vizând exploatarea unei baze sportive pe întreaga suprafață de teren. Obiectivul avut în vedere de părțile contractante a fost exploatarea unei baze sportive, în integralitatea ei, respectiv ca un ansamblu funcțional pe întreaga suprafață de teren. Ca efect al diminuării suprafeței de teren ce constituie obiectul asocierii, caracterul funcțional al bazei sportive a încetat, întrucât funcționalitatea ei este condiționată de posibilitatea de utilizare a acestui teren de sport. Or, revendicarea suprafaței de 2.650 mp a avut drept consecință diminuarea suprafaței terenului de sport, iar, pentru a funcționa ca bază sportivă și pentru a îndeplini obiectul contractului, întreaga suprafață pe care este amenajat terenul de sport trebuie să fie în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca. Contrar raționamentului instanței de apel, restituirea suprafaței de 2.650 mp către numita A. face imposibilă executarea contractului, întrucât, deși Fundația utilizează în continuare suprafața pe care este amenajat terenul de sport, aceasta nu se realizează în temeiul contractului de asociere, ci în baza altui raport contractual. Dispozițiile art. 962 și art. 984 din C. civ. de la 1864 au fost greșit aplicate de către instanța de apel, întrucât părțile au stabilit, în mod clar, obiectul contractului, astfel că, din moment ce nu mai există întreaga suprafață de 8.400 mp, necesară pentru funcționarea bazei sportive, pierderea terenului determină imposibilitatea fortuită de executare a contractului din partea Municipiului Cluj-Napoca. În acest context, sunt incidente dispozițiile art. 1.091 și art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, care au fost, în mod greșit, aplicate de instanța de apel, întrucât, din moment ce dreptul de proprietate publică al Municipiului Cluj-Napoca a încetat, în parte, cu privire la terenul obiect al asocierii, a încetat și dreptul de folosință transmis Fundației, astfel că obligațiile asumate de părți nu mai pot fi executate conform celor stipulate în contract, ceea ce determină imposibilitatea realizării scopului/obiectului contractului. Instanța de apel a extins efectele contractuale asupra unei situații ce nu intră sub incidența contractului încheiat de părți. Nu se poate susține că retrocedarea suprafeței de 2.650 mp nu are nicio consecință asupra contractului de asociere, către vreme tocmai o amenajare esențială a bazei sportive, și anume terenul de sport, nu se mai află în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca, iar faptul că Fundația utilizează acest teren în continuare nu are nicio relevanță din perspectiva raporturilor contractuale existente între părți. Imposibilitatea de executare a contractului rezidă și prin raportare la obiectul indivizibil al contractului (bază sportivă pe o suprafață de 8400 mp), instanța de apel aplicând, în mod greșit, prevederile art. 1.057-1058 din C. civ. de la 1864. Contrar opiniei instanței de apel, obiectul contractului de asociere este indivizibil, întrucât vizează exploatarea unei baze sportive pe un teren în suprafață de 8.400 mp, indivizibilitatea obiectului contractului rezultând din interpretarea coroborată a art. 3 și art. 4.1 din contract. Din contractul de asociere rezultă, în mod clar, intenția părților privind exploatarea bazei sportive pe întreaga suprafață de 8.400 mp, care să se afle în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca. Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, din moment ce a admis, în parte, apelul principal, trebuia să acorde, în parte, cheltuielile de judecată solicitate de intimată, iar nu să oblige la plata întregii sume de 9.913,96 RON.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile interesate nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în etapa procesuală a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reaprecierea probelor și reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite de către instanțele de fond, iar instanța de recurs verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite, astfel că nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă. De asemenea, nu pot fi analizate criticile care privesc modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractului de asociere, în mod special cele privind obiectul contractului, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde un motiv similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. 1865, care reglementa ipoteza "când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Dat fiind contextul normativ actual, sunt neavenite criticile privind interpretarea greșită a clauzelor contractuale, inclusiv prin raportare la dispozițiile C. civ. privind interpretarea convențiilor, întrucât acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale) și nici altui motiv de casare prevăzut de lege. Această chestiune a fost pusă în discuția părților, cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din 18 septembrie 2025. Ținând seama de limitele expuse anterior, Înalta Curte urmează a analiza doar acele critici care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, din moment ce a admis, în parte, apelul principal, trebuia să acorde, în parte, iar nu integral, cheltuielile de judecată solicitate de către intimată în apel. Deși recurenții au încadrat critica în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. reprezintă o normă de procedură, nu de drept material. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată". Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a nesocotit aceste dispoziții legale, atunci când a obligat apelanții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte suma de 9.913,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Astfel, prin decizia recurată, a fost schimbată, în parte, sentința, fiind admis apelul principal doar în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora au fost obligați reclamanții. Instanța de apel a reținut că activitatea avocatului ales al intimatei-pârâte nu se referă la criticile din apelul principal, ce au determinat schimbarea parțială a sentinței, astfel că nu se impune acordarea parțială a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., ci le-a avut în vedere și a constatat că nu se impune aplicarea lor, ținând cont de circumstanțele cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5. Recurenții au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 962, art. 1.057, art. 1.058, art. 1.091, art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale Anexei nr. 1 la Legea nr. 69/2000. Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Referitor la obiectul convențiilor, art. 962 din C. civ. de la 1864 prevede că "este cel la care părțile sau numai una dintre părți se obligă", iar art. 984 instituie regula de interpretare conform căreia "convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat". În ceea ce privește obligațiile indivizibile, art. 1.057 din C. civ. de la 1864 prevede că "obligația este nedivizibilă când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părți nici materiale, nici intelectuale", iar art. 1.058 stipulează că "obligația este încă nedivizibilă, când obiectul ei este divizibil, dar părțile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate". Relativ la stingerea obligațiilor, art. 1.091 din C. civ. de la 1864 prevede că "obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară, prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiției rezolutorii sau prin prescripție", iar, în ceea ce privește pierderea lucrului, art. 1.156 alin. (4) stipulează că "obligația se stinge totdeauna când, printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea obligației". Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, niciuna dintre aceste dispoziții legale nu a fost încălcată sau greșit aplicată de către instanța de apel. Pe de o parte, împrejurarea că obiectul și scopul contractului îl constituie asocierea părților în vederea amenajării și exploatării unei baze sportive pe terenul în suprafață de 8.400 mp nu conduce la concluzia că obiectul contractului este indivizibil, în sensul că vizează întreaga suprafață a terenului de 8.400 mp. În acest sens, instanța de apel, în urma interpretării coroborate a clauzelor principale ale contractului, a reținut că, în vederea realizării bazei sportive, părțile nu au considerat ca fiind esențială asigurarea dreptului de folosință asupra suprafaței de teren de 8.400 mp. După cum s-a arătat, modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale nu poate face obiectului controlului de legalitate, întrucât nu se circumscrie niciunuia dintre motivele actuale de casare. Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, instanța de apel a reținut, ca împrejurare de fapt esențială, că baza sportivă nu a devenit nefuncțională, ca urmare a restituirii suprafaței de 2.650 mp în favoarea numitei A., atât timp cât, potrivit susținerilor intimatei, necontestate în cauză, atât baza sportivă, cât și terenul sunt exploatate în continuare, în aceeași manieră, rezultând că restituirea în natură a suprafeței de 2.650 mp nu a făcut imposibilă executarea contractului de asociere. După cum s-a arătat, nu se poate pretinde în recurs cenzurarea aprecierii dovezilor administrate în fața instanțelor de fond, întrucât niciunul dintre motivele de casare nu conferă instanței de recurs competența de a reaprecia mijloacele de probă sau de a reevalua situația de fapt. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod legal, că nu sunt incidente prevederile art. 1.091 din C. civ. de la 1864, întrucât retrocedarea suprafeței de 2.650 mp nu a dus la pierderea în întregime a lucrului și nici nu determină imposibilitatea executării contractului sau stingerea obligației Municipiului Cluj-Napoca de a asigura folosința suprafeței neretrocedate de teren. Pe de altă parte, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, imposibilitatea fortuită de executare determină stingerea obligației civile numai în situația apariției unui eveniment independent de culpa debitorului, instanța de apel a reținut, în mod corect, că restituirea în natură a suprafeței de 2.650 mp, în baza sentinței civile nr. 289 din 6 iunie 2014, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2012, nu are valența unui eveniment fortuit, întrucât, la data încheierii contractului de asociere, Municipiul Cluj-Napoca avea cunoștință despre existența notificării nr. x/13.08.2001, prin care numita A. a solicitat restituirea terenului, neputându-se susține că nu a avut reprezentarea posibilității soluționării notificării prin restituirea în natură a terenului. Cu alte cuvinte, retrocedarea terenului în suprafață de 2.650 mp nu poate reprezenta un eveniment fortuit, care să nu fi putut fi prevăzut la momentul perfectării contractului, astfel că nu poate determina imposibilitatea fortuită de executare a contractului de asociere și nici stingerea obligației asumate de către Municipiul Cluj-Napoca. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Constatând îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 11.598,85 RON, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depusela dosar.