ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1469/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă la 02.02.2024, sub nr. x/2024, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău - prin primar și Consiliul Local Zalău, să se constate exproprierea lor de fapt în ceea ce privește imobilul teren situat administrativ în intravilanul mun. Zalău, identificat în următoarele cărți funciare: - CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafață de 89 mp pentru realizarea secțiunii stradale propuse la strada x, conform PUZ în vigoare; - CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafață de 1.556 mp pentru realizarea secțiunii stradale propuse la strada x de Hunedoara și strada x, conform PUZ în vigoare; - CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafață de 449 mp pentru realizarea secțiunii stradale propuse la strada x, conform PUZ în vigoare; - CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafață de 413 mp pentru realizarea secțiunii stradale propuse la strada x de Hunedoara și strada x, conform PUZ în vigoare. De asemenea, au solicitat și să fie obligați pârâții la acordarea unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, stabilirea unei despăgubiri care să reflecte valoarea a imobilului și prejudiciul cauza proprietarului, obligarea la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii ținând cont de dispozițiile hotărârii judecătorești, obligarea la consemnarea sumei pe numele persoane expropriate în termen de cel mult 90 de zile, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 562 alin. (3), art. 858, art. 863 C. civ., art. 3, art. 4, art. 8, art. 21 și art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 95 art. 96. art. 109, art. 129 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, art. 8, art. 22 și art. 54 din O.G.. nr. 43/1997, art. 44 alin. (3) din Constituție. La data de 07.03.2024, pârâții Municipiul Zalău și Consiliul Local al municipiului Zalău au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate dreptul de proprietate publică a Municipiului Zalău asupra terenului pentru care se acordă despăgubiri, situat în intravilanul municipiului Zalău, înscris în CF nr. x Zalău, cu nr. cad. x în suprafață de 89 mp, pentru realizarea secțiunii stradale propuse la str. x, conform PUZ în vigoare; în CF nr. x Zalău, cu nr. cad. x în suprafață de 1556 mp, pentru realizarea secțiunii stradale propuse la str. x de Hunedoara și D. conform PUZ în vigoare; în CF nr. x Zalău nr. cadastral x în suprafață de 449 mp, pentru realizarea secțiunii stradale propuse la str. x conform PUZ în vigoare; în CF nr. x Zalău nr. cad. x în suprafață de 413 mp, pentru realizarea secțiunii stradale propuse la str. x de Hunedoara și str. x conform PUZ în vigoare, terenuri despre care au arătat că se află, potrivit mențiunilor din cartea funciară, în proprietatea privată a reclamanților. La data de 05.04.2024, reclamanții au depus întâmpinare la cererea reconvențională a pârâților, prin care au arătat că în principiu nu se opun să se constate dreptul de proprietate publică asupra terenurilor obiect al cauzei, cu condiția acordării unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor, stabilirii despăgubirii care să reflecte valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului, obligării la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii, ținând cont de dispozițiile hotărârii judecătorești și a obligării la consemnarea sumei pe numele persoanei expropriate în termen de cel mult 90 de zile. La termenul de judecată din data de 23.05.2024, în temeiul art. 22 și art. 23 din Legea nr. 255/2010, din oficiu, tribunalul a invocat excepția inadmisibilității cererii reclamanților.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sălaj Prin sentința nr. 540/06.06.2024, Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis excepția inadmisibilității cererii reclamanților și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvențională formulată de pârâții Municipiul Zalău și Consiliul Local al municipiului Zalău; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 295/A/15.10.2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, pe care a anulat-o în tot; a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților; a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâții Consiliul Local al Municipiului Zalău și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău, prin Primar. - Printr-o primă critică, recurenții-pârâți au menționat că prin decizia atacată s-a reținut, pe de o parte, că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea exproprierii de fapt a terenurilor aflate în proprietatea reclamanților și obligarea pârâților la acordarea unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, obligarea la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii și consemnarea sumelor cuvenite în termen de 90 de zile, iar pe de altă parte, că reclamanții și-au fundamentat demersul judiciar atât pe prevederile art. 1 din Primul Protocol al CEDO, art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 562 alin. (3), art. 858 și art. 863 C. civ., cât și pe prevederile Legii nr. 255/2010. Arată, însă, în mod contrar, că cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe art. 562, art. 858, art. 863 C. civ., art. 3, 4, 8 21, 22 din Legea nr. 255/2010, prevederile art. 95 alin. (1), art. 96, art. 109, 129 din O.U.G. nr. 57/2019, art. 8, art. 22, art. 54 din Ordonanța de Guvern nr. 43/1997, art. 44 alin. (3) din Constituție, fiind redat conținutul acestor prevederi în cuprinsul cererii. Astfel că, din cuprinsul cererii, nu reiese că pretențiile reclamanților ar fi fundamentate în drept pe prevederile art. 1 din Primul Protocol al CEDO. Arată că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au redat reținerile unor instanțe naționale învestite cu soluționarea anulării unei HCL, rețineri care cuprindeau concluzia încălcării art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol al CEDO, însă acest lucru nu poate echivala cu fundamentarea cererii de chemare în judecată pe prevederile CEDO. Reclamanții se prevalează de prevederile art. 6 paragraful 1, și art. 17 din CEDO, precum și de ale art. 1 din Primul Protocol al CEDO pentru prima dată prin cererea de apel. În măsura în care era indubitabilă fundamentarea în drept a cererii de chemare în judecată pe prevederile CEDO, instanța din apel ar fî dat cuvântul pe fondul cererii de apel, fără a solicita reprezentantei apelanților să indice în mod expres temeiul de drept. Însă, doar la solicitarea instanței de apel, cu ocazia susținerii cererii de apel, reclamanții au menționat că temeiurile principale sunt reprezentate de art. 44 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 paragraful 1 din CEDO (invocat pentru prima dată prin cererea de apel) cu precizarea și a celorlalte temeiuri de drept (precum art. 562 alin. (3), art. 158 și art. 863 C. civ., respectiv a Legii nr. 255/2010), ceea ce a dus la nesocotirea interdicției reglementate de art. 478 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, cu toate că au modificat temeiul de drept, indicând și art. 6 paragraful 1 din CEDO, reclamanții au precizat că au înțeles să formuleze o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ca urmare a unei exproprieri în fapt, iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor au făcut referire la legea specială. Astfel, deși se invocă în drept pentru prima dată, în scris, prevederile art. 6 paragraful 1, și art. 17 din CEDO și ale art. 1 din Primul Protocol al CEDO prin cererea de apel, respectiv se susțin verbal la termenul de judecată din apel, la solicitarea expresă a instanței de apel, de indicare a temeiului de drept, se reține că nu ar putea fi vorba despre o depășire a limitelor judecății cauzei stabilite prin cererea de chemare în judecată. Consideră că, pornind de la prevederile art. 476 C. proc. civ., potrivit cărora apelul este o cale de atac devolutivă, părțile au posibilitatea de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în prima instanță, curtea de apel statuând atât în fapt și în drept. Or, soluția din calea de atac anterioară a fost conturată în jurul jurisprudenței CEDO pe care instanța de apel o reține ca trebuind să stea la analiza cauzei pe fond de către prima instanță. Însă, în ceea ce privește cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, văzând și expunerile de fapt și temeiurile de drept de care se prevalează pârâții (specifice unei exproprieri judiciare), în raport cu modul expres de formulare a petitelor, precizează că, prin apărările formulate prin întâmpinare, au ridicat problema necesității lămuririi cadrului procesual, dată fiind solicitarea de obligare a pârâților la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii ținând cont de dispozițiile hotărârii judecătorești, și la consemnarea sumei pe numele persoanei expropriate în termen de cel mult 90 de zile. Or, deși, pe de o parte, reclamanții susțin că lucrările de interes local au fost realizate, pe de altă parte, solicită obligarea pârâților la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii și la consemnarea sumelor pe numele persoanelor expropriate (etape specifice unei exproprieri judiciare care vizează realizarea unor lucrări viitoare). Consemnarea sumelor aferente despăgubirii reprezintă una dintre etapele procedurii judiciare de expropriere, urmată de emiterea deciziei de expropriere, când are loc transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor proprietatea privată în proprietatea publică a expropriatorului - unitatea administrativ teritorială-municipiul Zalău pentru lucrările de interes public local. Doar ulterior efectuării intabulării dreptului de proprietate asupra coridorului de expropriere se naște obligația expropriatorului de a începe lucrările într-un termen considerat rezonabil, în funcție de complexitatea acestora, dar nu mai târziu de 24 de luni. Ca atare, din perspectiva modului de formulare a petitelor, care coincid în parte cu etapele procedurii judiciare a exproprierii, arată că au considerat că se impunea lămurirea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind fie constatarea exproprierii de fapt și obligarea la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate în fapt, cu temeiul de drept corespunzător, fie obligarea pârâților la parcurgerea etapelor procedurii în temeiul Legii nr. 255/2010 de care se prevalează, prezentând importanță sub aspectul temeiului de drept, a taxei judiciare de timbru, cât și a poziției procesuale a pârâților. Așadar, arată că maniera de formulare a petitelor impunea lămurirea obiectului cererii și a temeiul de drept, în contextul în care prevederile legale invocate prin cererea de chemare în judecată sunt specifice exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ca modalitate de dobândire a proprietății publice. Or, starea de fapt era una distinctă de procedura judiciară a exproprierii care se impunea a fi parcursă de autorități publice pentru cauză de utilitate publică, cu prealabilă și justă despăgubire și cu transferul proprietății către autoritatea publică (potrivit Deciziei HP nr. 78/2021 a instanței supreme). Relevând parcursul procesual al cauzei, menționează că, în acest context, al necesității lămuririi cadrului procesual sub aspectul obiectului și a temeiului de drept, la primul termen de judecată, tribunalul a solicitat reclamanților să precizeze dacă solicită constatarea exproprierii de fapt și obligarea pârâților la despăgubiri sau obligarea pârâților la demararea procedurii de expropriere. Arată, în acest sens, că reclamanții au precizat că solicită constatarea exproprierii în fapt și obligarea la plata despăgubirilor, solicitând pentru stabilirea despăgubirii pretinse "aplicarea prevederilor Legii nr. 255/2010 cu toată procedura prevăzută de acest act normativ, pentru că ar reglementa o modalitate certă în privința procedurii de stabilire a acestor despăgubiri cu experți, cu procedura prevăzută la art. 19 în această lege." Mai mult, astfel cum se poate observa din expunerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel, respectiv din reținerile instanțelor de fond, petitul privind despăgubirile este întemeiat pe Decizia HP nr. 78/2021, specifică procedurii judiciare a exproprierii, care întărește fundamentarea pretențiilor în principal pe prevederile Legii nr. 255/2010, în lipsa invocării unor alte prevederi legale specifice conduitei autorității de a realiza lucrări de utilitate publică pe proprietatea reclamanților. Tot în lămurirea obiectului, menținerea petitului privind emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii și consemnarea sumelor este motivată de către reprezentanta reclamanților de faptul că, în lipsa obligării pârâților, există posibilitatea ca acestea să nu fie îndeplinite voluntar, aspect pe care îl consideră, implicit, ca justificând fundamentarea pretențiilor pe prevederile Legii nr. 255/2010. Mai arată și că Decizia HP nr. 78/2021 a avut ca obiect interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind aplicabilă etapei judiciare a procedurii de expropriere. Astfel, atât timp cât se solicită constatarea exproprierii de fapt (efectuarea unor lucrări de utilitate publică fără compensarea prejudiciului suferit) și obligarea pârâților la plata despăgubirilor, dar cu parcurgerea procedurii prevăzute la art. 19 din Legea nr. 255/2010, respectiv obligarea pârâților la emiterea unei hotărâri de stabilire și consemnarea despăgubirilor, consideră că în mod eronat a fost desființată sentința și a fost respinsă excepția inadmisbilității cererii de chemare în judecată. - Printr-o altă critică, recurenții afirmă că hotărârea instanței de apel este nemotivată, în sensul că deși susține, sub aspectul petitelor invocate de către reclamanți, că excepția inadmisibilității nu este incidentă în prezenta speță, anulând sentința, instanța de prim control judiciar nu construiește un raționament propriu pentru a explica aceste rețineri, rezumându-se la a afirma că nu poate accepta concluziile primei instanțe. Arată, în acest sens, că instanța de apel nu a motivat soluția, prin combaterea aspectelor de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii apelate, și anulate în apel. - Printr-o altă critică, recurenții au invocat greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii. Menționează, în acest sens, că, observând relatările intimaților-reclamanți care susțin existența unei expropieri de fapt și o omisiune din partea expropriatorului de a compensa proprietarii pentru prejdiciul creat, reclamanții doresc să obțină repararea prejudiciului, ca urmare a stabilirii de către instanță a îndreptățirii acestora la despăgubiri. În acest context, în care din expunerile reclamanților rezultă că intenția acestora era aceea de a învesti instanța cu constatarea exproprierii de fapt, consideră că în mod corect prima instanță, pornind de la faptul că exproprierea de fapt nu constituie o instituție juridică reglementată de o normă de drept substanțial, fiind creată pe cale jurisprudențială și reprezentând o situație de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate, a apreciat că aceasta ridică problema obiectului și temeiului juridic al acțiunilor în justiție ce se impun a fi promovate de proprietarii terenurilor pretins ocupate de lucrări de utilitate publică pentru repararea prejudiciului suferit prin efectuarea acestor lucrări. Ca atare, atât timp cât procedura judiciară a exproprierii nu a fost demarată, astfel încât în cadrul acesteia să se stabilească și să se consemneze sumele individuale celor expropriați, consideră că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanții aveau la îndemână mijloacele de drept comun specifice apărării dreptului de proprietate și calea procedurală prevăzută de Legea nr. 255/2010. Deși instanța de apel a reținut că nu poate accepta o astfel de concluzie a primei instanțe, fără să dezvolte, în acest sens, o motivare proprie, apreciază că în mod corect, în raport cu prevederile de care se prevalează reclamanții, s-a reținut că procedura reglementată de legea specială intervine la finalul procedurii judiciare demarate în condițiile legii și are ca obiect doar cuantumul despăgubirii la care ar fi îndreptățită persoana expropriată, iar nu și dreptul acesteia la obținerea unei astfel de despăgubiri. Însă, în speța dedusă judecății, în care se invocă exproprierea de fapt și compensarea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate, în lipsa demarării procedurii judiciare, instanța este învestită a se pronunța asupra îndreptățirii la plata unor despăgubiri, dacă va constata că a existat o încălcare a dreptului de proprietate (sub forma unei exproprieri de fapt) și un prejudiciu, pentru repararea căruia se impune obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri și stabilirea cuantumului acesteia. Or, atât timp cât temeiul de drept invocat de reclamanți (Legea nr. 255/2010) este diferit de obiectul cererii de chemare în judecată, consideră că în mod corect a apreciat prima instanță că procedura pe care o solicită în mod expres reclamanții nu poate fi aplicată situației de fapt dedusă judecății, în lipsa demarării procedurii judiciare. Mai mult, prima instanță a subliniat rațiunea prevederilor art. 22-23 din Legea nr. 255/2010, care au fost edictate luându-se în considerare etapele procedurii judiciare ale exproprierii și care fac trimitere la momentul transferului de proprietate, care, în speță, în eventualitatea admiterii cererii de stabilire a despăgubirii, nu a operat. Ca atare, consideră că în mod legal a invocat prima instanță excepția inadmisibilității acțiunii, dreptul de acces la justiție al reclamanților nefiind negat, aceștia având la îndemână procedura de drept comun specifică acțiunilor privind apărarea dreptului de proprietate. Precizează că întreaga soluție a instanței de apel este conturată în jurul motivării petitelor de către reclamanți, nu doar pe prevederile Legii nr. 255/2010, ci și pe celelalte, inclusiv pe cele invocate doar în fața instanței de apel, imputând primei instanțe că ar fi trebuit, în raport cu motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți, să analizeze cauza din perspectiva jurisprudenței CEDO, însă fără să existe o motivare proprie a instanței de apel.

Apărări formulate în cauză Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, au menționat că motivele de recurs au fost invocate formal, recurenții fiind nemulțumiți, practic, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute de către aceasta. Arată că se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Pentru a fi în prezența unei veritabile motivări recurenții ar fi trebuit să arate considerentele și prevederile legale coroborate cu fiecare din motivele de recurs indicate. Astfel, deși se indică motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conținutul concret al căii de atac nu se referă la niciunul din aceste motive. Criticile formulate de recurenți nu vizază altceva decât menținerea situației juridice actuale, trecând cu vederea că se încalcă dreptul de proprietate al reclamanților, prin lucrările destinate realizării unor rețele stradale efectuate de către autoritatea publică locală. Mai arată că, în speță, nu se pot susține că ar fi intervenit o încălcare sau o greșită aplicare a legii de către instanța de apel. Menționează, de asemenea, că prima instanță nu a precizat exact care ar fi mijloacele juridice care ar aduce reglementarea prezentei situații juridice, argumentație preluată de recurenți prin recursul declarat. Neprecizarea exactă a mijloacelor juridice de către prima instanță denotă faptul că au fost formulate doar aprecieri subiective, fără a fi conturată o rezolvare concretă a situației juridice din prezenta cauză. Relevând cadrul factual, arată că autoritățile publice nu au contestat starea de fapt, recunoscând că terenul este ocupat de un drum public și de rețele de utilități publice, cu consecința lezării dreptului de proprietate al reclamanților. Practic prima instanță, prin soluția pronunțată, consolidează situația juridică incertă, lăsând în continuare reclamanții să fie lipsiți de dreptul de proprietate. Arată că instanța de apel, în mod corect, a observat că atât prin acțiunea introductivă, cât și prin încheierea din 23 mai 2024, reclamanții au indicat că înțeleg să invoce ca temei legal aplicabil în prezenta cauză și prevederile art. 1 din Primul Protocol CEDO. Totodată, a reținut că nu există nicio interdicție în a accepta modalitatea de reparare a prejudiciului în maniera solicitată. Menționează și că instanța de apel a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță, neputându-se reține lipsa de motivare ori nemotivarea insuficientă, raportat la hotărârea atacată și la limitele cu care a fost învestită instanța prin cererea formulată, astfel că susținerile recurenților potrivit cărora hotărârea din apel nu ar avea o motivare proprie nu pot fi primite. Recurenții-pârâți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac formulate, fiind reluate susținerile formulate prin cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de către intimații-reclamanți prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancțiunea procedurală a nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Analizând cererea de recurs din perspectiva exigențelor anterior menționate, se constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuși, există și unele susțineri care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (indicat, de asemenea, ca temei de drept al prezentei căi extraordinare de atac), în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar specific instanței de recurs. Astfel, în esență, criticile subsumabile acestui motiv de casare constau în aceea că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituție atunci când a dispus anularea, în tot, a sentinței tribunalului, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. Examinând, însă, decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: În raport cu circumstanțele particulare ale cauzei, se observă că, prin cererea introductivă, intimații au reclamat intervenirea unei exproprieri în fapt, în lipsa unei drepte și prealabile despăgubiri - instituție juridică în legătură cu care s-a reținut în mod corect că reprezintă o creație jurisprudențială care nu beneficiază de o reglementare specifică în dreptul intern - instanța de apel, constatând în mod judicios temeinicia criticilor îndreptate împotriva sentinței tribunalului (prin care se invoca, în esență, încălcarea dreptului de acces la o instanță, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la temeiul acțiunii formulate), a stabilit admisibilitatea acesteia, din perspectiva dispozițiilor art. 44 din Constituția României și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, conturate în materia apărării dreptului de proprietate, în raport cu prevederile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, invocate ca fundament în drept al cererii de chemare în judecată. Contrar susținerilor recurenților, controlul de legalitate și temeinicie al hotărârii primei instanțe s-a realizat în mod corespunzător de către curtea de apel, care, raportându-se la dispozițiile de drept invocate în susținerea acțiunii de către părțile reclamante, a constatat necesitatea examinării dreptului afirmat prin prisma normelor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia. Soluția este una firească, din moment ce configurația juridică a acțiunii impunea verificarea jurisdicțională a existenței unei privări de proprietate, rezultate din pretinsa atingere adusă substanței dreptului intimaților, ca urmare a afirmatei imposibilități de folosire a bunurilor din cauza afectării lor cu lucrări de utilitate publică, fără dispunerea unei exproprieri legale și în lipsa indemnizației aferente. În atare circumstanțe, cadrul factual din litigiul pendinte presupune determinarea dacă eventuala ocupare a terenurilor intimaților, ca urmare a realizării unor secțiuni stradale afectate utilității publice, de către pârâți, în lipsa declanșării procedurii de expropriere prevăzute de lege, îi împiedică pe intimați să își exercite atributele esențiale ale dreptului de proprietate (precum posesia și folosința), constituind, astfel, o ingerință în dreptul de proprietate privată al acestora, în sensul prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție. În contextul reperelor de analiză enunțate anterior, se constată, totodată, că instanța de apel a realizat o justă aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (prin trimitere la hotărârile pronunțate în cauzele Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, respectiv Bugajny și alții împotriva Poloniei) atunci când a reținut admisibilitatea demersului judiciar al intimaților și, corelativ, a necesității realizării examenului de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere, inclusiv în materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din dispozițiile constituționale și convenționale arătate în precedent, rezultă că orice diminuare a exercițiului atributelor pe care legea i le recunoaște titularului dreptului de proprietate prin măsuri ale autorităților publice reprezintă o restricție adusă dreptului la proprietate, care se pretează analizei pe temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel fiind, verificarea criteriului existenței "justului echilibru" între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția dreptului de proprietate al reclamanților apare ca fiind un aspect decisiv pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, prin urmare, dacă intimații au un drept la dezdăunare din partea autorităților publice împrocesate. Această evaluare, asupra căreia instanța de trimitere are deplină jurisdicție, presupune, așadar, o examinare globală a diferitelor interese în cauză, scopul criteriului proporționalității fiind de a stabili, în primul rând, cum și în ce măsură au fost limitați intimații în exercitarea dreptului afectat de măsurile denunțate și care au fost consecințele adverse ale restricției impuse asupra exercitării dreptului de proprietate în situația sa, cu luarea în considerare a tuturor circumstanțelor relevante în cauză. În atare condiții, în mod judicios a stabilit instanța de prim control judiciar, având în vedere calificarea exactă dată obiectului cererii de chemare în judecată, că inclusiv dreptul la dezdăunare își are corespondentul pe tărâmul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzionând, în mod corect, că dispozițiile Legii nr. 255/2010 (în interpretarea dată prin Decizia nr. 78 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) constituie simple elemente de analiză în procedura determinării propriu-zise a întinderii despăgubirilor, în funcție de împrejurările concrete ale speței. Prin urmare, în raport cu reperele normative și jurisprudențiale anterior enunțate, se constată că în mod corect a reținut instanța de prim control judiciar admisibilitatea demersului judiciar al reclamanților. - Nici susținerile recurenților privitoare la nerespectarea principiului tantum devolutum quantum iudicatum (art. 478 C. proc. civ.) nu pot fi primite, acestea fiind lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul în casație. Astfel, se constată că, în mod deficitar, fără a combate silogismul juridic al instanței de apel, care a stabilit, pe baza "motivării acțiunii, răspunsului la întâmpinare și a precizărilor de la termenul de judecată din 23 mai 2024" (din fața primei instanțe), că reclamanții "au arătat în mod explicit că pretențiile deduse judecății se întemeiază și pe dispozițiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocol al CEDO, art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 562 alin. (3), art. 858 și art. 863 C. civ..", recurenții s-au rezumat la arăta, în mod generic, că intimații-reclamanți "se prevalează de prevederile art. 6 par. 1 și art. 17 din CEDO, precum și de ale art. 1 din Primul Protocol al CEDO pentru prima dată prin cererea de apel". Prin urmare, întrucât omite a se raporta, în mod expres, la ansamblul actelor procedurale și pozițiilor procesuale exprimate de reclamanți, astfel cum au fost acestea reținute de instanța de prim control judiciar, în privința fundamentului acțiunii reprezentat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, susținerea este una care nu deduce spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, nefiind grefată, în concret, pe considerentele acestuia. De altfel, se constată și că recurenții afirmă, în mod contradictoriu cu cele arătate anterior, că "din expunerile reclamanților rezultă că intenția acestora era aceea de a învesti instanța cu constatarea exproprierii de fapt (faptă culpabilă a autorității, în condițiile în care se observă că vorbesc în acțiune de omisiunea de a compensa prejudiciul)", aspect ce imprimă, la rândul său, susținerii, în ansamblul său, un caracter pur formal. Astfel, se observă că tocmai lipsa de acuratețe juridică a criticilor formulate determină imposibilitatea realizării unei verificări jurisdicționale de legalitate pe acest aspect, neputându-se susține, în mod valabil, în același timp, atât nefundamentarea în drept a pretențiilor deduse judecății prin cererea introductivă de instanță (lipsit de corespondent în considerentele deciziei atacate, conform celor arătate anterior), cât și relevanța motivelor formulate prin acțiune, ce permiteau, în sine, identificarea instituției juridice a cărei aplicare se solicită, cum s-a arătat. În acest context, simpla afirmare a încălcării prevederilor art. 478 C. proc. civ., fără o ancorare concretă în considerentele actului jurisdicțional atacat, denotă mai degrabă nemulțumirea recurenților în raport cu soluția pronunțată, nefiind de natură a învesti legal instanța de recurs cu judecata unor critici propriu-zise de nelegalitate. Or, indicarea unei norme de drept pretins nesocotite nu este suficientă, prin ea însăși, a declanșa controlul instanței de recurs, fiind în sarcina recurenților obligația de a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite regulile de drept invocate. Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, în special, dezvoltarea unor aspecte care să pună în discuție nelegalitatea dezlegărilor instanței de apel, astfel încât expunerea unor considerații de ordin general, privitoare la solicitări adresate primei instanțe (precum cea de lămurire a obiectului cererii și a temeiului de drept), distincte de raționamentul instanței devolutive de control judiciar, nu respectă exigențele specifice fizionomiei recursului. Prin cele arătate mai sus a rezultat, așadar, că recurenții nu au combătut, în mod real, considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel care au fundamentat soluția de respingere a apărării pârâților din calea de atac precedentă (reiterată, ca atare, în recurs) în sensul că "temeiul de drept invocat de reclamanți - Legea nr. 255/2010 - este diferit de obiectul cererii de chemare în judecată", simplele susțineri formulate prin memoriul de recurs, fără legătură cu soluția adoptată, neputând fi considerate apte a declanșa controlul în casație din perspectiva enunțată. Procedând astfel, recurenții ignoră faptul că acest aspect a primit o dezlegare chiar din partea instanței de apel, care a înlăturat apărarea pârâților din calea de atac precedentă (privitoare la depășirea limitelor judecății stabilite prin cererea de chemare în judecată), cu motivarea că "reclamanții nu s-au limitat a indica ca temei legal doar dispozițiile Legii nr. 255/2010", având în vedere inclusiv cele expuse în precedent. În același registru se înscriu și susținerile recurenților privitoare la inadmisibilitatea demersului judiciar al intimaților prin aceea că procedura judiciară a exproprierii (ce "are ca obiect doar cuantumul despăgubirii la care ar fi îndreptățită persoana expropriată și nu dreptul acesteia la obținerea unei astfel de despăgubiri") "nu a fost demarată", din moment ce inclusiv acestea omit a opune veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate, prin care s-a reținut tocmai că, odată constatată exproprierea de fapt, "nu există nicio interdicție în a accepta modalitatea de reparare a prejudiciului pentru care au optat reclamanții". Întrucât, așa cum s-a arătat, aceste susțineri nu se raportează la statuările instanței de apel, ele se situează în afara cadrului legal stabilit de prevederile art. 488 C. proc. civ., nefiind apte a declanșa controlul în casație. - Doar sub aparența unor critici de nelegalitate se înscriu și susținerile în sensul că "hotărârea instanței de apel este nemotivată", din moment ce recurenții nu au indicat, în concret, argumentele juridice legate de obiectul cauzei care ar fi rămas în afara analizei instanței de apel. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, existența unui deficit de motivare în legătură cu aspecte punctuale, iar nu simple susțineri generice, referitoare la "lipsa aspectelor de fapt și de drept care au stat la baza soluției apelate". Asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, la rândul lor, doar dezacordul recurenților față de hotărârea pronunțată. În egală măsură, critica în sensul că instanța de prim control judiciar s-a rezumat la "a afirma că nu poate accepta concluziile instanței de fond" tinde să ignore argumentele curții de apel privitoare la necesitatea analizării cauzei "în raport cu motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în materia apărării dreptului de proprietate, potrivit prevederilor art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, și să verifice dacă sunt întrunite elementele unei exproprieri de fapt, rezultate din ingerința adusă substanței dreptului de proprietate, prin imposibilitatea folosirii terenurilor din cauza ocupării lor de lucrări de utilitate publică locală", respectiv dacă "privarea de bun, ca urmare a ocupării sale de o lucrare publică, constituie, totodată, și o încălcare a celorlalte dispoziții invocate în acțiune, respectiv art. 44 alin. (3) din Constituția României, care obligă autoritățile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condițiile legii și doar cu dreaptă și prealabilă despăgubile". Față de aceste considerente ale instanței de apel, critica recurenților apare ca o simplă afirmație, necoroborată cu statuările conținute în hotărârea atacată, motiv pentru care nu poate fi subsumată ipotezei de casare invocate. Astfel fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Zalău și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău, prin Primar, împotriva deciziei nr. 295 A din 15 octombrie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Cât privește solicitarea intimaților A., B. și C., de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși au formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării depuse, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ.