ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2496/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la 20 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Zalău, Municipiul Zalău prin Primar, Consiliul Local Zalău, a solicitat, în principal, anularea Hotărârii Consiliului Local Zalău nr. 188/29.06.2017 privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal "Extindere Cimitir Municipal Zalău" și modificarea Planului Urbanistic Zonal, în sensul revenirii la încadrarea urbanistică anterioară și anume, LFCm3 - zonă de locuințe unifamiliale/semicolective existente și propuse, cu regim mic de înălțime, reglementată prin PUG aprobat prin HCL nr. 117/17.05.2010, cu privire la cele trei parcele de teren aflate în proprietatea reclamantului, identificate cu nr. cad. x înscris în C.F. nr. x Zalău în suprafață de 900 m.p., nr. cad. x înscris în C.F. nr. x Zalău în suprafață de 694 mp și nr. cad. x înscris în C.F. nr. x Zalău în suprafață de 255 m.p.; anularea certificatului de urbanism nr. x/11.07.2017 și obligarea pârâților de a emite un nou certificat de urbanism, conform reglementărilor în vigoare la data formulării cererii de emitere a certificatului de urbanism, respectiv conform Planului Urbanistic General aprobat prin HCL nr. 117/17.05.2010, în vederea obținerii autorizației de construire; în subsidiar, obligarea Municipiului Zalău la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare exproprierii de fapt a terenului proprietatea reclamantului în suprafață totală de 1849 m.p., situat în municipiul Zalău, jud. Sălaj, expropriere de fapt ce a fost făcută fără o justă și prealabilă despăgubire, urmare a emiterii de către pârâtul Consiliul Local Zalău a HCL nr. 188/29.06.2017 prin care a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal "Extindere Cimitir Municipal Zalău", sumă actualizată cu rata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, până la plata efectivă, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 18 mai 2018, reclamantul a formulat precizare de acțiune și cerere de renunțare la judecată cu privire la capetele nr. 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, învestind instanța cu petitele de constatare a exproprierii de fapt a terenului intravilan în suprafață de 1849 mp, aflat în proprietatea reclamantului, situat în Zalău, jud. Sălaj; de obligare a Municipiului Zalău să preia în proprietatea sa terenul reclamantului, identificat mai sus; de obligare a Municipiului Zalău la plata de despăgubiri ca urmare exproprierii de fapt a terenului proprietatea reclamantului, expropriere de fapt ce a fost făcută fără o justă și prealabilă despăgubire, urmare a emiterii de către Consiliul Local Zalău a HCL nr. 188/29.06.2017 prin care a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal "Extindere Cimitir Municipal Zalău", valoarea totală a despăgubirilor urmând a fi stabilită printr-un raport de expertiză, sumă actualizată cu rata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, până la plata efectivă. Reclamantul a depus precizare a capătului 3 din cererea de chemare în judecată, arătând că suma solicitată este de 57.320 euro, echivalentă în RON la cursul BNR de la data plății, sumă ce va fi actualizată cu rata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă. La termenul din 18 mai 2018, instanța a disjuns petitele formulate prin precizarea de acțiune și a rămas în pronunțare asupra cererii de renunțare la judecată. Prin sentința nr. 848 din 18 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a luat act de renunțarea la judecată a cererii formulate de către reclamantul A. împotriva pârâților Primarul Municipiului Zalău, Municipiul Zalău și Consiliul Local al Municipiului Zalău, prin care s-a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Local Zalău nr. 188/29.06.2017, în sensul revenirii la încadrarea urbanistică anterioară și anularea certificatului de urbanism nr. x/11.07.2017 și obligarea pârâților de a emite un nou certificat de urbanism, conform reglementărilor în vigoare la data formulării cererii de emitere a certificatului de urbanism, respectiv conform Planului Urbanistic General aprobat prin HCL nr. 117/17.05.2010, în vederea obținerii autorizației de construire.

Hotărârea Tribunalului Sălaj, secția civilă în primul ciclu procesual. Prin încheierea din 6 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Sălaj, secția I civilă a respins excepțiile invocate de pârâtul Municipiul Zalău, prin primar, respectiv excepția necompetenței Tribunalului Sălaj și excepția netimbrării acțiunii civile. A amânat judecata cauzei la 11 octombrie 2018 pentru a participa la judecată și un reprezentant al Ministerului Public și pentru a comunica obiectivele expertizei formulate de reclamantul A. celorlalte părți. Prin sentința civilă nr. 783 din 30 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Zalău, Municipiul Zalău, prin primar și Primarul Municipiului Zalău. Pârâtul Municipiul Zalău, prin primar, a fost obligat la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 175.673,49 RON, cu titlu de despăgubiri ca urmare a exproprierii de fapt a terenului proprietatea reclamantului, în suprafață totală de 1.849 m.p., situat în Municipiul Zalău, jud. Sălaj, sumă actualizată cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă. A respins în rest cererea reclamantului, ca neîntemeiată. Pârâtul Municipiul Zalău, prin primar, a fost obligat la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din care 2.550 RON, reprezentând onorariu expert, iar suma de 1.600 RON, reprezentând partea din onorariul avocațial corespunzătoare pretențiilor admise.

Hotărârea Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia nr. 31/A/2020 A din 19 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâții Municipiul Zalău, Consiliul Local al Municipiului Zalău și Primarul Municipiului Zalău împotriva sentinței nr. 783 din 30 septembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Sălaj, secția civilă.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin decizia nr. 709 din 1 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții Municipiul Zalău, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Zalău și Primarul Municipiului Zalău împotriva deciziei nr. 31/A din 19 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Hotărârea Curții de Apel Cluj în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 374/A din 23 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâții Primarul Municipiului Zalău, Consiliul Local al Municipiului Zalău și Municipiul Zalău împotriva încheierii din 6 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 783 din 30 septembrie 2019 a Tribunalului Sălaj, pronunțate în dosarul nr. x/2018, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Primarul Municipiului Zalău și de Consiliul Local al Municipiului Zalău și a respins acțiunea formulată, astfel cum a fost modificată, de reclamantul A., în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. L-a obligat pe pârâtul Municipiul Zalău să plătească reclamantului suma de 175.673,49 RON, cu titlu de despăgubiri. A păstrat restul dispozițiilor din sentință. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe. L-a obligat pe reclamant să plătească Consiliul Local al Municipiului Zalău și Primarul Municipiului Zalău suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 374/A din 23 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Zalău, prin primar. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul Municipiul Zalău a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1357 din C. civ. în ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Astfel, recurentul a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că sunt incidente prevederile art. 1357 C. civ., respectiv că sunt îndeplinite toate condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta sa proprie. A menționat că, prin adoptarea HCL nr. 188/2017 privind aprobarea Planului urbanistic - zonal "Extindere Cimitir Municipal Zalău" nu se poate susține că autoritatea publică locală a săvârșit vreo faptă ilicită. Dimpotrivă, acest act administrativ normativ a fost emis în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, fără a se încălca nicio normă legală în vigoare. Delimitarea zonei de protecție a cimitirului prin planul urbanistic zonal a fost impusă autorității locale prin prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 102/2014 din considerente de sănătate publică (existând inclusiv riscul unor infiltrații în pânza freatică a fluidelor rezultate în urma descompunerii cadavrelor umane). Extinderea cimitirului a reprezentat o investiție absolut necesară, de interes public pentru comunitatea locală, iar competența legală și chiar obligația de realizare a acestei investiții aparține autorităților publice locale. A arătat că nu există în cauză o expropriere în fapt, care să poată fi reținută ca faptă ilicită, întrucât această instituție a fost creată la nivel jurisprudențial, în special la nivelul jurisprudenței CEDO și nu are o reglementare expresă în legislația națională, fiind asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către o autoritate publică prin edificarea unor obiective de interes public. Pentru a se putea reține existența unei exproprieri în fapt este esențial să se constate existența unei ocupări efective a unui teren, prin amplasarea unui obiectiv de interes public. În speță nu este incidentă o astfel de ipoteză, terenul reclamantului, deși limitat din punct de vedere al posibilităților de întrebuințare (datorită învecinării cu un cimitir uman), nefiind ocupat în fapt de niciun obiectiv de interes public și rămânând în totalitate în proprietatea sa deplină, acesta putând dispune faptic și juridic de bunul său. Recurentul a susținut că instanța de apel s-a contrazis în considerentele deciziei atacate. Astfel, după ce la paragr. 2 de la pag. 18 a reținut că "în cauză se poate vorbi despre o expropriere de fapt a imobilului proprietatea reclamantului fiind incidență jurisprudența CEDO din care se desprinde concluzia că există o expropriere de fapt de fiecare dată când măsurile autorităților statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării oricărora dintre atributele dreptului său de proprietate", în paragr. 6 de la pag. 18 a arătat că "reclamantul este îndreptățit numai la despăgubiri în limita scăderii valorii terenului [...] întrucât acesta a rămas în continuare în proprietatea reclamantului care poate exercita toate atributele drept său de proprietate astfel cum acestea au fost limitate prin HCL nr. 188/2017". A menționat recurentul că terenul nu devine spațiu public, reclamantul nefiind lipsit de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său de proprietate pentru a se putea vorbi despre o expropriere, fie ea și de fapt. Prin urmare, nu poate fi reținută fapta ilicită în sarcina recurentului sau a unei culpe, fie și în cea mai ușoară formă. HCL nr. 188/2017, prin care a fost aprobat PUZ-ul privind "Extindere Cimitir Municipal Zalău" și prin care a fost interzisă construirea în zona de protecție a cimitirului este în vigoare, legalitatea sa nefiind contestată. Recurentul a susținut că instanța de apel a reținut că vinovăția sa rezultă din acceptarea producerii de prejudicii reclamantului prin măsurile dispuse, deși acest lucru putea fi evitat prin acordarea unor despăgubiri. Or, nu există niciun temei legal prin care o autoritate publică locală să poată acorda despăgubiri pentru limitarea posibilității de a construi pe un teren, urmare adoptării unei documentații de urbanism. De asemenea, nu există temei legal pentru ca o autoritate publică să suporte din bugetul public scăderea valorii unui imobil aflat în proprietate privată, ca urmare a adoptării legale a unei documentații de urbanism. Singura situație în care se pot acorda despăgubiri este în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, însă aceasta nu se poate face decât în urma declarării utilității publice a unui imobil. Declararea utilității publice se face urmând procedura reglementată de Legea nr. 33/1994 și presupune îndeplinirea anumitor condiții. Pe terenul reclamantului intimat nu era prevăzută realizarea niciunui obiectiv de interes public pentru a se putea justifica declararea utilității publice. Mai mult, nu s-a reglementat că terenurile situate în zona de protecția a cimitirelor umane trebuie să fie cuprinse în domeniul public. Astfel, nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 1357 C. civ. și nici existența unei exproprieri de fapt, cum este aceasta definită de jurisprudența CEDO în materie. Subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind alineatul al II-lea al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Consideră că, pentru stabilirea interdicției de construire în zona de protecție a cimitirului uman au fost îndeplinite toate cele trei condiții consacrate în jurisprudența C.E.D.O cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Astfel, după cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, ingerința pe care a invocat-o reclamantul este prevăzută de lege, respectiv de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 102/2014 și a urmărit realizarea unui scop legitim, respectiv protejarea sănătății publice prin interdicția edificării de construcții în vecinătatea cimitirului uman. Contrar celor reținute de instanța de apel, a arătat că, prin adoptarea HCL nr. 188/2017 prin care s-a aprobat PUZ-ul privind extinderea cimitirului municipal Zalău și s-a stabilit interdicția de construire în zona de protecție a cimitirului, nu s-a rupt justul echilibru între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare, echilibru consacrat în jurisprudența C.E.D.O privind incidența prevederilor alineatului al II-lea al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Astfel, reclamantul exercită în continuare plenaritatea atributelor dreptului său de proprietate, respectiv posesia, folosința, dispoziția materială și juridică. Terenul reclamantului nu este afectat/ocupat de nicio investiție de interes public, nefiind necesar pentru realizarea investiției privind extinderea Cimitirului Municipal Zalău. Achiziția acestui teren sau declararea lui pentru cauză de utilitate publică nu a putut fi justificată nici din punctul de vedere al alocărilor de fonduri din bugetul local al recurentului. Fiind vorba despre fonduri publice, folosirea acestora pentru acoperirea deprecierii valorice a unor imobile aflate în proprietate privată ca urmare a stabilirii unor interdicții și limitări reglementate prin lege (cum este cazul de față în care, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 102/2014 este stabilită interdicția de construire la o distanță mai mică de 100 de metri de gardul care delimitează cimitirul) trebuie să fie justificată. A susținut că instanța de apel a ignorat aspectele cu privire la iminența aprobării noului Plan Urbanistic General 2020 al Municipiului Zalău prin care s-a revenit asupra reglementărilor urbanistice din zona unde este situat terenul reclamantului, în sensul modificării funcțiunii zonei din SV2-spații verzi publice, agrement în L2a - subzona locuințe individuale D+P+M/P+l. Astfel terenul reclamantului va redeveni, în viitorul apropiat, construibil (probabil sub condiția obținerii unor avize din partea organelor competente în ceea ce privește sănătatea publică). În acest context, plata unor despăgubiri echivalând cu deprecierea valorii terenului, fără operarea și transferul dreptului de proprietate asupra acestuia va duce la îmbogățirea fără justă cauză a proprietarului terenului. Cu privire la posibilitatea înlăturării interdicției, arată că proiectul propus pentru noul PUG 2020 al Municipiului Zalău a trecut de etapa consultării publicului fiind în formă finală, supusă avizării.

Apărările formulate în cauză La 29 martie 2022, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Zalău, prin primar, împotriva deciziei nr. 374A din 23 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 15 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, este de reținut faptul că reclamantul a promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul creat de Municipiul Zalău urmare a aprobării Planului Urbanistic Zonal "Extindere Cimitir Municipal Zalău" prin HCL nr. 188/2017 care a schimbat regimul juridic al terenului, proprietatea sa, prin limitarea dreptului de folosință, ceea ce a echivalat cu o expropriere în fapt. Instanța de apel a reținut că Municipiul Zalău a schimbat regimul urbanistic al terenului cu consecința includerii lui în zona de protecție a cimitirului ceea ce a atras interdicția de construire, împrejurare ce constituie o încălcare a dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, a reținut că, deși ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului este prevăzută de lege și a urmărit un scop legitim, nu a existat un just echilibru între scopul urmărit și mijloacele de realizare, în lipsa unei despăgubiri reclamantul suportând o sarcina disproporționată pentru limitările aduse dreptului de proprietate. Ca atare, despăgubirea a fost calculată în limita scăderii valorii de circulație a terenului determinată de existența interdicției de construire. Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că nu există faptă ilicită. În acest sens afirmă că adoptarea HCL nr. 188/2017 de către autoritatea publică locală nu reprezintă o faptă ilicită, ci o obligație impusă autorității locale prin prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 102/2014 din considerente de sănătate publică. Consideră că exproprierea de fapt este o instituție creată la nivel jurisprudențial, în special la nivelul jurisprudenței CEDO și nu are o reglementare expresă în legislația națională, fiind asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către o autoritate publică prin edificarea unor obiective de interes public. Or, în cauză nu este incidentă o astfel de ipoteză, terenul reclamantului, deși limitat din punctul de vedere al posibilităților de întrebuințare (datorită învecinării cu un cimitir uman), nefiind ocupat în fapt de niciun obiectiv de interes public și rămânând în totalitate în proprietatea sa deplină, acesta putând dispune faptic și juridic de bunul său. Apreciază că instanța de apel constată în mod eronat o expropriere de fapt, deși reține că terenul a rămas în continuare în proprietatea reclamantului care poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate astfel cum acestea au fost limitate prin HCL nr. 188/2017. Critica recurentului este nefondată. Astfel, recurentul este în eroare atunci când consideră că exproprierea de fapt presupune, în mod exclusiv, existența unor acte materiale de ocupare, de către autoritatea publică, a terenului unei persoane private. În realitate, noțiunea de expropriere de fapt, deși neacoperită în dreptul pozitiv, este o instituție juridică care se bucură de o existență și recunoaștere consolidate în jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului și acoperă toate situațiile în care ingerința unei autorități publice cauzează o limitare a dreptului de proprietate, în oricare dintre atributele sale. Prin urmare, în mod judicios instanța de apel a examinat cauza din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, conturate în materia apărării dreptului de proprietate, în raport de prevederile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție concluzionând corect că sunt întrunite elementele unei exproprieri de fapt, rezultate din atingerea adusă substanței dreptului de proprietate al reclamantului, prin imposibilitatea folosirii bunului din cauza afectării regimului construibil. Instanța de contencios european a stabilit, în jurisprudența sa, că, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol la Convenție, ingerința asupra dreptului de proprietate privată trebuie să îndeplinească anumite criterii, anume să respecte principiul legalității și să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporționale cu obiectivul urmărit (Beyeler împotriva Italiei). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în ipoteza absenței unei exproprieri formale, este obligatoriu să se privească dincolo de aparențe și să se cerceteze realitățile situației reclamate (Hotărârea Sporrong și Lonnroth contra Suediei). În caz contrar, ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială pe seama unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei). Prin urmare, în mod constant, în jurisprudența sa, începând cu cauza Hotărârea Sporrong și Lonnroth contra Suediei (în care a reținut că în cazul unei exproprieri de lungă durată și a unor interdicții de construire, proprietarii au suportat o sarcină specială și exorbitantă care ar fi fost legitimă doar în condițiile reducerii duratei validității permiselor de expropriere, respectiv a unor despagubiri echitabile), Curtea europeană a reținut existența unei exproprieri de fapt atunci când autoritatea publică interferează, prin măsuile adoptate, cu dreptul de proprietate al particularilor și, deși măsura este legitimă, încalcă exigența de proporționalitate și prevederile Articolului 1 al Protocolului nr. 1, atunci când nu indemnizează victima ingerinței pentru a restabili echilibrul echitabil între interesele colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Recurentul nu a negat că, prin adoptarea hotărârii care modifică regimul construibil al terenului reclamantului, urmare a includerii acestuia în zona de siguranță a cimitirului, acesta a suferit o limitare în exercitarea dreptului de proprietate, dar susține că a acționat în conformitate cu legea în ocrotirea unui interes public. Instanța de apel nici nu a contestat această împrejurare de vreme ce, atunci când a analizat ingerința autorității publice în dreptul de proprietate al reclamantului, a constatat că aceasta este legală și că a urmărit un scop legitim. Ceea ce a reținut instanța de apel, iar recurentul nu a combătut prin motivele de recurs, este faptul că ingerința a fost disproporționată raportat la prejudiciul cauzat reclamantului căruia i s-a interzis dreptul de a construi, deși, la momentul achiziționării terenului, acest drept exista iar reclamantul obținuse certificatul de urbanism care îi recunoștea posibilitatea de a construi pe teren. Prin urmare, ingerința autorității locale, care, schimbând regimul juridic al terenului, nu l-a despăgubit pe proprietar pentru pierderea suferită prin această faptă, corespunde unei exproprieri de fapt, astfel cum a fost definită de jurisprudența curții europene a drepturilor omului, întrucât ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege, în considerarea unui interes public, nu păstrează un just echilibru între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare. Or, restabilirea raportului de proporționalitate între manifestarea interesului general din considerente de sănătate publică și interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale, are loc în condițiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamant în urma restrângerilor aduse drepturilor lui, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale, cât și cu jurisprudența instanței de contencios european în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să primească, cu titlu de despăgubire, diferența între valoarea inițială de circulație a terenului și cea actuală, a aceluiași teren, aflat sub regimul interdicției de construire, nefiind relevantă, din această perspectivă, susținerea recurentului în sensul că acesta nu a pierdut posesia și atributul dispoziției. Faptul că reclamantul nu a fost deposedat de elementul material al dreptului de proprietate nu înseamnă că nu a suferit o expropriere de fapt sub forma ingerinței constatate de instanțele devolutive, pentru care este ținută autoritatea publică la despăgubiri. În acest context, nu poate fi reținută, astfel cum a susținut recurentul, existența unei contradicții între fapta ilicită, exproprierea de fapt, și modalitatea de reparare a prejudiciului sub forma diferenței de valoare a terenului întrucât, astfel cum s-a arătat, exproprierea de fapt nu presupune, cu necesitate, pierderea atributului posesiei terenului. Consideră recurentul că nu a acționat cu vinovăția cerută de lege, însă, câtă vreme în cauză nu s-a dovedit existența unei cauze exoneratoare de răspundere, acesta este în culpă întrucât putea și trebuia să prevadă că demersul său va avea drept consecință limitarea atributelor dreptului de proprietate pentru persoanele ale căror terenuri sunt afectate de schimbarea regimului juridic în ceea ce privește destinația de teren construibil. Mai susține recurentul că nu există temei legal pentru a suporta din bugetul public scăderea valorii unui imobil, aserțiune lipsită de fundament de vreme ce, odată constatată fapta licită cauzatoare de prejudiciu, autorul acesteia este ținut să răspundă delictual și să indemnizeze pe proprietar pentru pierderea suferită, care în acest caz constă în deprecierea valorii imobilului, temeiul legal fiind dispozițiile art. 1381 C. civ. Mai critică recurentul greșita interpretare și aplicare a articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținuând că, în cauză, este aplicabil alin. (2) prin care se prevede că statul are dreptul să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunului conform intereselor generale. Din această perspectivă susține că cele trei condiții consacrate de jurisprudența Curții Europene respectiv ca ingerința să fie prevăzută de lege, să aibă scop legitim și să existe un just echilibru între scopul urmărit și mijloacele utilizate sunt îndeplinite. Contrar acestor susțineri, în mod corect instanța de apel a demonstrat prin raționamentul său că ingerința este disproporționată față de scopul urmărit, însuși recurentul admițând faptul că folosința bunului a fost limitată, fără ca această limitare să fie indemnizată. Prin urmare, pentru că limitarea folosinței a intervenit pe parcursul exercitării dreptului de proprietate al reclamantului, pârâtul este ținut să plătească valoarea deprecierii valorii de folosință a terenului. Consideră recurentul că prejudiciul nu este cert întrucât se află în procedură de aprobare un plan urbanistic general care, susține acesta, ar permite edificarea de locuințe în perimetrul în litigiu. Această împrejurare factuală nu este de natură a contrazice caracterul cert al prejudiciului astfel cum a fost reținut de instanța de apel, având în vedere că existența unei astfel de propuneri, menționată pe parcursul derulării procesului, nu s-a concretizat nici până în prezent. Prin urmare, câtă vreme nu se poate reține, cu certitudine, că reclamantul va redobândi plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, forma de indemnizare acordată în cauză este menită a determina respectarea principiului acoperirii în întregime a prejudiciului cauzat reclamantului. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, urmând ca, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. să oblige pe recurent la plata sumei de 2000 RON către intimatul reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător.