ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1361/2025

Ședința publică din data de 16 iunie 2025

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 02 august 2024, pe rolul Judecătoriei Timișoara, înregistrată sub nr. x/2024, creditorul reclamant A. a solicitat, în contradictoriu cu debitoarea pârâtă B., obligarea pârâtei la plata penalităților definitive, ca urmare a neexecutării obligației stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 56/06.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Strehaia, penalități stabilite prin încheierea nr. 188 din data de 08.02.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Judecătoriei Timișoara și obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 906 și următoarele C. proc. civ.

La data de 26 noiembrie 2024, debitoarea pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate.

2.1. Prin sentința civilă nr. 437 din 11 martie 2025, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Strehaia.

În motivare, instanța a reținut incidența art. 906 C. proc. civ. și a Deciziei ICCJ nr. 20/2021 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

A relevat că recursul în interesul legii a vizat principiul unicității instanței de executare prevăzut de art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, instanța supremă a reținut că "încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ..". Ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale.

Aplicând aceste reguli din materia competenței instanței de executare, instanța a constatat că încuviințarea executării silite nu a fost dispusă de Judecătoria Timișoara, ci de către Judecătoria Strehaia.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei după declinare, Judecătoria Strehaia, prin încheierea MF nr. 13 din 07 mai 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei către Judecătoria Timișoara, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că este învestită cu o cerere de stabilire a sumei definite cu titlu de penalități pentru neexecutarea unei obligații menționate într-un titlu executoriu și nu cu o contestație la executare.

A subliniat că obiectul Deciziei ICCJ nr. 20/2021 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a fost acela de a interpreta și aplica dispozițiile art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., privind stabilirea competenței teritoriale de soluționare a contestației la executare formulate de unul dintre debitorii care figurează în titlul executoriu, în situația în care instanța de la domiciliul debitorului care formulează contestația este o altă instanță decât cea care a încuviințat executarea silită.

Așadar, decizia citată este obligatorie doar atunci când în discuție este stabilirea competenței teritoriale de soluționare a contestației la executare având ca situație premisă aceea în care instanța de la domiciliul debitorului care formulează contestația este o altă instanță decât cea care a încuviințat executarea silită.

Or, cum prezenta cauză nu are ca obiect contestație la executare, a conchis că decizia citată, față de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., nu este obligatorie pentru judecătorul cauzei.

A mai subliniat că reglementarea aplicabilă în cauză este dată de art. 906 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților.

A relevat că instanța de executare este instanța de la domiciliul debitorului și a precizat că dacă o instanță a stabilit că este competentă să stabilească penalități, este evident că aceasta rămâne competentă să stabilească și suma definitivă ce urmează a fi plătită de către debitor.

Așa cum rezultă din încheierea nr. 188 din data de 08.02.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Timișoara a stabilit obligarea debitoarei la plata în favoarea creditorului a unei penalități de 700 RON pe zi de întârziere, de la data de 23.09.2023 și până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

Or, în condițiile în care Judecătoria Timișoara a apreciat că este competentă și a soluționat cererea privind aplicarea unor penalități, față de succesiunea procedurii stabilită de art. 906 C. proc. civ., competența astfel stabilită rămâne câștigată cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea formulată la data de 02 august 2024, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2024, creditorul reclamant A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu debitoarea pârâtă B., să dispună obligarea pârâtei la plata penalităților definitive, ca urmare a neexecutării obligației stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 56/06.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Strehaia, penalități stabilite prin încheierea nr. 188 din data de 08.02.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Judecătoriei Timișoara și obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 906 și următoarele C. proc. civ.

Art. 906 C. proc. civ. stipulează următoarele:

"(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă".

Din dispozițiile legale sus menționate rezultă că instanța competentă să stabilească atât cuantumul penalităților, cât să și dispună înlăturarea sau reducerea acestora este instanța de executare.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2021 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din C. proc. civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.".

Recursul în interesul legii a expus considerente de principiu privind determinarea instanței de executare, stabilind că "încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel".

Totodată, s-a statuat că "ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare".

Astfel, statuările instanței supreme consacră o interpretare a textelor de lege incidente astfel încât să dea eficiență principiului unicității instanței de executare, arătând că "acest principiu presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare".

În concluzie, în materia analizată, din perspectiva dispozițiilor art. 651 alin. (1) și (3) din același cod, instanța de executare a fost stabilită odată cu pronunțarea încheierii de încuviințare a executării silite, iar în prezenta cauză, se constată că încuviințarea executării silite nu a fost dispusă de Judecătoria Timișoara, ci de către Judecătoria Strehaia.

În ceea ce privește împrejurarea că Judecătoria Timișoara a stabilit penalitățile prin încheierea nr. 188 din data de 08.02.2024 este de observat considerentul instanței supreme din decizia menționată conform căruia "dacă este sesizată o instanță necompetentă teritorial cu o cerere de încuviințare a executării silite, făcând în mod obligatoriu aplicarea dispozițiilor art. 529 alin. (1) din același cod, privitoare la verificarea competenței sub toate aspectele și în raport cu toate criteriile, instanța necompetentă teritorial este ținută să trimită dosarul instanței competente, care devine astfel instanță de executare."

Aspectul relevat mai sus și modul în care Judecătoria Timișoara a apreciat asupra competenței sale de a face aplicarea alin. (1) al art. 906 C. proc. civ. nu poate schimba concluzia expusă cu privire la împrejurarea că instanța de executare este cea care a încuviințat executarea silită or, conform art. 906 alin. (4) C. proc. civ., instanța de executare este cea care are competența de a fixa suma definitivă ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 904 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Strehaia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Strehaia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2025.