ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1309/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă la 28.04.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare înregistrată sub nr. x/28.02.2008 la Cabinet de Avocat C. și să obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 9, art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 966,art. 968, art. 1295 C. civ., art. 1237, 1238 1246 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de tardivitate a cererii, iar în subsidiar respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 19362/08.09.2023, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 1013/PI/04.07.2024, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 307/28.11.2024, Curtea de Apel Tumișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1013/PI/08.09.2023 a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 307/28.11.2024 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, să se admită apelul împotriva sentinței civile nr. 1013/PI/04.07.2024 a Tribunalului Timiș, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale reprezentând onorarii de avocat și taxe judiciare de timbru.

Recurentul a învederat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 968 și art. 966 C. civ. de la 1864, art. 1237 și 1238 din noul C. civ.

Recurentul precizează că, în cauză, este vorba de o vânzare, iar nu de o promisiune de vânzare, aspect care rezultă din intenția părților semnatare de a perfecta vânzarea doar formal după expirarea interdicției de vânzare, încălcând astfel cu bună-știință interdicția de înstrăinare prevăzută expres de lege și sancționată cu nulitatea absolută.

Prin faptul că prețul stabilit a fost achitat integral la data semnării actului, iar pârâta intimată a intrat în posesia imobilului ca urmare a achitării prețului, este neîndoielnică intenția și scopul părților de a înstrăina, respectiv de a cumpăra imobilul.

Recurentul arată că potrivit art. 1295 C. civ. de la 1864, vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat. Această normă legală în vigoare la data încheierii actului atacat, care consacră convenția ca mod de dobândire a proprietății, are un neîndoielnic înțeles în sensul în care transmiterea proprietății sau a altui drept real se efectuează îndată ce convenția de înstrăinare este definitiv încheiată, independent și înainte de orice tradițiune.

Astfel, prin întâlnirea acordului de voință al părților, actul juridic și-a produs efectele, iar înstrăinarea imobilului a avut loc la momentul semnării promisiunii, chiar dacă condiția de formă urma să fie îndeplinită ulterior, sens în care recurentul solicită să se constate că actul atacat este lovit de nulitate absolută.

Recurentul a criticat, prin motivele de apel, neaplicabilitatea prevederilor art. 966 și 968 C. civ. de la 1864 precum și cele prevăzute în noul C. civ. la art. 1237 și 1238, iar în virtutea efectului devolutiv al căii de atac a apelului, instanța de apel era obligată de analizeze și aceste critici de nelegalitate invocate atât prin cererea introductivă cât și prin cererea de apel.

Potrivit art. 966 C. civ. de la 1864 obligația... fondată pe o cauză ... nelicită nu poate avea nici un efect, iar art. 968 prevede că o cauză este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Așadar, voința juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică. Dispozițiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancțiunea nulității absolute. Cu toate acestea, instanțele anterioare au apreciat că părțile nu au acționat cu rea-credință, respectiv cu intenția de eludare a dispozițiilor legale imperative. Dacă nu intenționau să eludeze dispozițiile legale imperative ale art. 9, ar fi încheiat așa zisa promisiune la notarul public pentru a se bucura de beneficiile legale ale unui act juridic autentificat, însă niciun notar public nu ar fi încheiat o astfel de convenție contrară legii.

În accepțiunea noului C. civ., sunt incidente prevederile art. 1237 care reglementează frauda la lege, potrivit cărora cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative și art. 1238 care arată că lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice, fiind îndeplinită condiția de la alin. (2) pentru ambele părți, care aveau cunoștință despre existența interdicției de înstrăinare.

Recurentul solicită a fi avute în vedere și prevederile art. 1.246 C. civ. care arată că orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.

Prin întâmpinarea înregistrată la 31.03.2025, intimata-pârâtă B. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că, deși prin memoriul de recurs se pretinde o încălcare a normelor de drept material, în realitate recurentul este nemulțumit de soluția pronunțată și de aspectele de fapt reținute de instanțele anterioare.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în cauză, nu ne aflăm în prezența unui contract de vânzare-cumpărare, ci a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, ce nu are efect translativ de proprietate, iar în prezent textul legal la care face referire recurentul că ar fi fost interpretat sau aplicat greșit, respectiv art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Nu se poate reține existența condițiilor de nulitate prevăzute de art. 948 pct. 4 C. civ. cu trimitere la art. 966 C. civ., întrucât din cuprinsul acțiunii nu rezultă care este dispoziția legală încălcată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.12.2000.

Recurentul nu a dpvedit că în cauză este vorba de o vânzare mascată, astfel cum pretinde, situație față de care soluțiile pronunțate de instanțele devolutive sunt conforme legii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate, în raport cu exigențele procesuale ale art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția de netimbrare și excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

I. Referitor excepția de netimbrare, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON".

De asemenea, art. 33 alin. (1) din același act normativ prevede că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar pentru situația în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, alin. (2) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 statuează în sensul că instanța va pune în vedere reclamantului, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de aceasta și de a transmite dovada achitării taxei în cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

În același timp, dispozițiile art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii. Lipsa mențiunilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și neîndeplinirea cerințelor prevăzute de alin. (2) sunt sancționate, potrivit alin. (3) al art. 486 din C. proc. civ., cu nulitatea.

În litigiul pendinte, prin rezoluția de verificare și regularizare a cererii de recurs, s-a stabilit că recurentul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2547 RON, stabilită în temeiul art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Prin adresa emisă la 17.03.2025 și comunicată la 27.03.2025, recurentului i s-a pus în vedere că are obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 2547 RON, sub sancțiunea anulării cererii. Totodată, i s-a pus în vedere că are posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la comunicarea taxei datorate, conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 sau cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 42 din O.U.G. nr. 80/2013.

Din verificările efectuate în sistemul de evidență informatizată a instanței, a rezultat că recurentul nu a formulat cerere de ajutor public judiciar și nici cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru.

La termenul din data de 11.06.2025, recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit de către instanță, neîndeplinindu-și obligația procedurală de a achita taxa judiciară de timbru stabilită, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) teza I O.U.G. nr. 80/2013, coroborate cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., constată că recursul nu este legal timbrat, fiind incidentă sancțiunea nulității pentru netimbrare.

II. Referitor la excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ., cererea de recurs formulată cu nerespectarea formelor legale va fi lovită de nulitate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 din C. proc. civ.

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de către reclamant împotriva hotărârii de primă instanță, reținându-se, în esență, că actul juridic a cărui nulitate se solicită a fi constatată, respectiv promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/28.02.2008, nu este un act de înstrăinare (nefiind act translativ de proprietate), astfel că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce reglementează o interdicție de înstrăinare pe durata unui termen de 10 ani a imobilului ce cade sub incidența acestei legi, nu sunt aplicabile.

Deși recurentul întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind o interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material, cu referire la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 968 și 966 C. civ. din 1864, art. 1237, 1238 din noul C. civ., Înalta Curte constată că indicarea textelor legale pretins interpretate sau aplicate greșit de către instanța de apel este una pur formală, neînsoțită de argumente care să determine o încadrare efectivă în motivul de recurs invocat.

Astfel, un examen atent al aspectelor critice inserate în cererea de recurs reliefează că motivele invocate de recurent vizează modalitatea de soluționare a cauzei de către prima instanță și reprezintă o reiterare a criticilor cu același obiect aduse sentinței civile pronunțate în dosar, în apel, ce au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de control judiciar, motivația identică fiind de natură a ignora existența judecății anterioare, finalizate prin decizia recurată, și inaptă a răspunde cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Or, o astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs și nu pe considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță.

În realitate, recurentul nu a formulat critici care să se grefeze pe raționamentul curții de apel ce a determinat respingerea apelului promovat de către aceasta și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată, motivele de recurs reprezentând o preluare ad litteram, paragraf cu paragraf, a motivelor de apel, deja analizate de către instanța devolutivă.

Înalta Curte reține că simpla reiterare a acelorași critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe în cuprinsul memoriului de recurs, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora, chiar dacă formal au fost indicate normele de drept material presupus a fi interpretate sau aplicate greșit de către instanța de apel. Aceasta întrucât argumentele care fundamentează motivul de recurs sunt aceleași cu cele care au fundamentat motivele de apel, iar o astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs și nu pe considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel și încadrarea acestora în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul judiciar eficient.

Așadar, obiectul recursului constituindu-l decizia civilă nr. 307/28.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente, prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raționamentul instanței în soluția de respingere a apelului, ca nefondat, așa încât criticile din recurs urmau a se circumscrie acestei dezlegări.

Reluând în memoriul de recurs argumentele formulate în cadrul motivelor de apel, o astfel de critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel, practic, nu s-a realizat, întrucât acele critici au vizat sentința de primă instanță și au fost analizate ca atare de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele invocate de recurent nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 307 din 28 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 307 din 28 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.