ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1253/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20.12.2024 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de prejudiciu moral, pretins a fi fost produs reclamantului prin divulgarea, fără drept, a unor informații confidențiale și date personale din dosarul de urmărire penală nr. 47-D/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Caraș-Severin, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș Severin Prin sentința nr. 578 din 23.05.2023, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 325 din 17.12.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive. A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul-apelant A. în contradictoriu cu pârâtul-intimat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara - Biroul Teritorial Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 578 din 23.05.2024, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2023. A respins cererea reclamantului-apelant privind cheltuielile de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 325 din 17.12.2024, solicitând admiterea recursului ca întemeiat, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea apelului formulat și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, apelului și recursului. Recurentul a solicitat constatarea nelegalității deciziei recurate, ca urmare a incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că, deși curtea de apel a reținut întemeiate susținerile sale privind faptul că prima instanță a pronunțat o hotărâre denumită "decizie" în loc de "sentință", contrar art. 424 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că eroarea de denumire nu i-ar fi cauzat vreo vătămare și, în consecință, nu impune sancționarea acestui act jurisdicțional. Recurentul a precizat că nu a invocat denumirea greșită pentru a dovedi o vătămare procesuală, ci pentru a sublinia, împreună cu celelalte critici, modul superficial și nelegal în care cauza a fost analizată și soluționată. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că soluția instanței de apel privind inexistența culpei pârâtei în divulgarea, fără drept, a unor informații confidențiale și date personale din dosarul de urmărire penală nr. 47-D/P/2023 este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept incidente, ceea ce a condus la respingerea nelegală a cererii de acordare a daunelor morale. Totodată, a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că întâmpinarea a fost formulată, în această etapă procesuală, de aceeași pârâtă din primă instanță, prin reprezentantul său legal (procuror-șef DIICOT, B.), în temeiul raporturilor ierarhice de organizare, calificând situația ca fiind una de reprezentare legală (care nu presupune mandat), și nu de calitate procesuală pasivă; a subliniat că DIICOT - Structura Centrală nu a avut calitate de parte în primă instanță și nu a fost împuternicită prin mandat special în cauză, raporturile ierarhice neputând, prin ele însele, să suplinească cerințele calității procesuale. Recurentul a arătat că, din întâmpinarea depusă în apel, rezultă că aceasta fusese formulată de DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara și DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, sub antetul "DIICOT - Structura Centrală - Compartimentul Juridic", și semnată de procurorul-șef al Direcției, B.. A susținut că DIICOT - Structura Centrală nu participase la judecata în fond, astfel încât nu putea formula întâmpinare împotriva unui apel îndreptat împotriva unei hotărâri pronunțate într-un litigiu purtat între alte părți, nefiind titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății și neavând calitate de parte la judecata pe fond. A precizat că apariția, în apel, a DIICOT - Structura Centrală se situa în afara cadrului legal. Neparticipând la judecata pe fond, aceasta nu putea formula întâmpinare, neexistând identitate între instituția respectivă și subiectele raportului juridic litigios. Recurentul a arătat că pârâții în cauză erau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara, jud. Timiș, și DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, cu sediul în Reșița, jud. Caraș-Severin. Întâmpinarea și apărările formulate la fond au fost semnate exclusiv de procurorul C. din cadrul DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin. În consecință, a susținut că numai DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara și DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, în calitate de pârâți cu calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, erau îndreptățiți să formuleze întâmpinare în apel, iar DIICOT - Structura Centrală, în calitate de organ ierarhic superior, nu avea legătură cu litigiul privind prejudiciul pretins din divulgarea, fără drept, a unor informații confidențiale și date personale din dosarul de urmărire penală nr. 47-D/P/2023, instrumentat de Biroul Teritorial Caraș-Severin, și nu putea formula întâmpinare într-o cauză care nu o viza. Recurentul a mai susținut că DIICOT - Structura Centrală nu fusese împuternicită, prin mandat special acordat de DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara ori de DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, să formuleze, în numele și pentru aceste structuri, apărări/întâmpinare în apel. La momentul formulării și depunerii întâmpinării nu exista niciun mandat special acordat de pârâte în vederea reprezentării și susținerii apărărilor în dosar. Contrar opiniei instanței de apel, a afirmat că raporturile ierarhice de organizare nu echivalau și nu probau legitimarea procesuală pasivă. Nu se putea susține că instituția ierarhic superioară avea calitate procesuală pasivă indiferent de speță, o atare calitate neputând deriva din simpla existență a unei subordonări administrative. În sprijinul acestor susțineri, recurentul a invocat art. 8 din Regulamentul de ordine interioară al DIICOT din 5 martie 2024, arătând că, deși secțiile, serviciile, birourile și compartimentele sunt organizate ierarhic, iar personalul este subordonat procurorului-șef al direcției/structurii, subordonarea administrativă nu echivalează, în viziunea sa, cu legitimarea procesuală în litigii civile. A mai invocat art. 98 din același Regulament, potrivit căruia procurorii din serviciile și birourile teritoriale participă la judecarea cauzelor penale și civile potrivit dispoziției procurorului-șef al serviciului/biroului, apreciind că această normă confirmă că structurile teritoriale implicate în cauză sunt îndreptățite să susțină apărarea în instanță. De asemenea, a invocat art. 17 din O.U.G. nr. 78/2016, care permite procurorilor din structura centrală preluarea, în vederea efectuării urmăririi penale, a unor cauze de competența structurilor teritoriale, prin dispoziția motivată a procurorului-șef al DIICOT, subliniind că această ipoteză vizează exclusiv faza urmăririi penale și nu este aplicabilă prezentului litigiu civil. Recurentul a arătat că instanța de apel a confundat reprezentarea legală internă, izvorâtă din organizarea ierarhică, cu legitimarea procesuală pasivă și cu dreptul concret de a formula întâmpinare în nume propriu ori în lipsa unui mandat special din partea pârâților teritoriali, fără o motivare suficientă, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, a susținut că au fost aplicate greșit normele juridice incidente privind cadrul procesual și efectele ierarhiei administrative în raporturile de drept procesual civil, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a solicitat să se constate că hotărârea recurată nu a fost motivată, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția. A arătat că dispozitivul unei hotărâri trebuie să fie sprijinit pe considerente și să decurgă logic din acestea, iar motivarea trebuie să expună raționamentul logico-juridic ce conduce instanța la soluție, cu analiza prealabilă a stării de fapt și, ulterior, a încadrării juridice. În esență, a susținut că instanța de apel a reținut aspecte trunchiate, lipsite de coerență juridică, pentru a justifica soluția de respingere a apelului, fără a-și motiva concret soluția prin raportare la probe, la situația de fapt și la normele de drept incidente. Recurentul a mai arătat că instanța de apel trebuia să analizeze cauza în limitele apelului și să motiveze asupra aspectelor invocate de părți, nu să ignore materialul probator existent la dosar pentru a susține soluția de respingere. A precizat că, deși Curtea a menționat efectul devolutiv al apelului, a procedat identic cu prima instanță, neanalizând efectiv argumentele apelantului și neprezentând, în concret și raportat la natura cauzei, motivele de fapt și de drept care au fundamentat convingerea sa în sensul respingerii apelului. A conchis că nu au fost respectate exigențele motivării, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, situație ce atrage casarea în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește depășirea limitelor judecății și motivarea selectivă, recurentul a solicitat să se constate că, în mod nelegal și cu depășirea limitelor judecății, instanța de apel a apreciat că "se impune înlăturarea din corpul sentinței apelate a aprecierilor primei instanțe cu privire la potențialul prejudiciator al cuvintelor folosite de jurnaliști, pentru că nu fac obiectul prezentei cauze". A arătat că instanța de apel era ținută să examineze cauza în limitele apelului reclamantului și ale obiectului dedus judecății și să motiveze asupra aspectelor invocate, neexistând o reglementare care să permită înlăturarea din oficiu a motivelor primei instanțe. A imputat instanței depășirea cadrului procesual și o motivare selectivă, încadrând critica la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, prin efectele juridice produse, la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greșite a normelor privind limitele devoluțiunii și efectul devolutiv al apelului. Recurentul a arătat, cu referire la obligația instanței de a răspunde motivelor părților prevăzută de art. 425 C. proc. civ., în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de apel a reținut în mod nelegal că "motivarea hotărârii judecătorești nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților". A susținut că admiterea unei asemenea teze ar echivala cu recunoașterea unui drept al instanței de a se pronunța selectiv, "după bunul plac", asupra unor chestiuni preferențiale, pentru a-și justifica soluția, cu ignorarea argumentelor părților. A precizat că motivarea actului jurisdicțional constituie garanție a dreptului la un proces echitabil și instrument indispensabil controlului judiciar în căile de atac; astfel, art. 425 C. proc. civ. impune prezentarea situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, exprimarea opiniei judecătorului față de aceste argumente și expunerea raționamentului care fundamentează soluția. A subliniat că, pentru asigurarea legalității procesului și a puterii de convingere a hotărârii, motivarea trebuie să fie temeinică și să cuprindă raționamentul logico-juridic al instanței, examinarea susținerilor părților reprezentând o obligație legală, nu o simplă așteptare a reclamantului. A invocat jurisprudența Înaltei Curți, potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivare, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței asupra soluției pronunțate, argumente raportate la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. În caz contrar, hotărârea este lipsită de fundament probator și legal și este pronunțată cu nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (ICCJ, Decizia nr. 4857 din 25 octombrie 2022, secția de contencios administrativ și fiscal). A subliniat că instanța trebuie să arate, în mod obligatoriu, fiecare capăt de cerere și de apărare, precum și probele administrate, cu menționarea motivelor pentru care unele au fost reținute, iar altele înlăturate; motivarea implicită nu este permisă, întrucât încalcă art. 425 C. proc. civ., soluția dată fiecărei cereri trebuind să se regăsească în considerente și să își găsească acolo fundamentarea (ICCJ, Decizia nr. 1025 din 15 mai 2019). Recurentul a arătat că, contrar opiniei curții de apel, odată ce a dovedit publicarea în presă a unor componente ale dosarului penal aflat în custodia pârâtei într-o etapă nepublică a urmăririi penale, acțiunea ori inacțiunea acesteia, care a făcut posibilă încălcarea secretului fazei procedurale, constituie faptă ilicită. A susținut că specificul urmăririi penale, aflat în atribuția exclusivă a procurorului și a organelor de cercetare penală, a fost încălcat, situație de natură să angajeze răspunderea instituției pârâte. Recurentul a subliniat că pârâtei îi revenea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru păstrarea caracterului nepublic al dosarului, iar simpla afirmație că nu ar fi răspunzătoare de transmiterea informațiilor către presă nu putea inversa sarcina probei și nu înlătura probatoriul pozitiv administrat de reclamant, constând în publicarea în presă a componentelor dosarului aflat în custodia pârâtei, într-o etapă nepublică. A invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a normei de drept material privind răspunderea delictuală, reglementată de art. 1357 C. civ., arătând că instanța nu a stabilit corect legătura de cauzalitate și fapta ilicită rezultate din nerespectarea obligației de confidențialitate și a nepublicității inerente urmăririi penale. Aceste aspecte atrag incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar deficiențele de motivare atrag, de asemenea, incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la susținerea privind așa-zisa oscilație a poziției apelantului în raport cu cele două comunicate oficiale, recurentul a arătat că aprecierea instanței de apel a fost lipsită de legătură cu susținerile cauzei, întrucât a menționat expres, atât în acțiunea introductivă, cât și în apel, că nu a contestat cele două comunicate oficiale, acestea necuprinzând numele său și cu atât mai puțin detalii, informații, convorbiri telefonice ori stări de fapt din dosar. Recurentul a susținut că argumentele sale au vizat exclusiv imposibilitatea ca jurnalistul să fi întemeiat articolele pe comunicatele oficiale ale DIICOT, întrucât aceste comunicate nu au furnizat detalii explicite din dosar ori din convorbirile dintre coinculpați obținute prin interceptări, așa cum au apărut în presă. A arătat că, în aceste condiții, concluzia curții de apel potrivit căreia pârâta ar fi emis două comunicate "în baza cărora" jurnalistul ar fi redactat articolele era contrazisă de conținutul efectiv al comunicatelor, raportat la conținutul articolelor. Recurentul a mai arătat că, dacă instanța de apel ar fi analizat efectiv aceste comunicate și nu și-ar fi însușit pur și simplu mențiunile din hotărârea apelată, ar fi constatat că jurnalistul nu putea relata aspecte precum că ar fi fost "în fruntea unui grup infracțional" care exploata sexual tinere din Moldova Nouă, că ar fi organizat petreceri cu "sclave sexuale" și "orgii de tot felul", că ar fi introdus într-un joc amoros o minoră de 11 ani, că ar fi oferit cataloage cu fete "oferite pe tavă" unor persoane influente, că ar fi determinat pe cineva să implice o minoră în acte de natură sexuală, că ar fi constituit un grup infracțional organizat care deținea fără drept arme de vânătoare, că ar fi liderul grupării și ar fi înlesnit prostituția, că ar fi "prințul porno de pe Clisura Dunării", "prințul proxenet", ori alte afirmații similare privind coruperea unor persoane din mediul didactic sau medical, aranjarea bacalaureatului, organizarea de chefuri contra cost, procurarea de cliente, folosirea influenței etc., întrucât asemenea detalii nu se regăseau în comunicatele oficiale ale DIICOT. Recurentul a subliniat că pretinsa bazare a articolelor pe comunicate oficiale era incompatibilă cu lipsa, în aceste comunicate, a oricăror detalii privind interceptări, conținutul probelor ori stări de fapt concrete din dosar. A arătat că diferența vădită dintre conținutul articolelor și cel al comunicatelor relevă că informațiile publicate proveneau dincolo de strictul cadru al comunicării publice permise prin actele oficiale. A susținut că publicarea acestor detalii, în timpul unei etape nepublice și dintr-un dosar aflat în custodia pârâtei, proba fapta ilicită a pârâtei (acțiune sau omisiune care a făcut posibilă încălcarea secretului urmăririi penale), iar simpla afirmație a pârâtei că nu ar fi răspunzătoare de trimiterea informațiilor către presă nu putea răsturna proba pozitivă administrată de reclamant. Recurentul a arătat că a prezentat în fața instanței comunicatele oficiale ale DIICOT - comunicatul de presă din 06.10.2023 și celălalt comunicat invocat - subliniind că acestea nu îi menționau numele și nu dezvăluiau date personale ori confidențiale, interceptări sau stări de fapt detaliate din dosar, astfel încât nu puteau fundamenta conținutul articolelor de presă aflate în discuție. A încadrat această critică în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (motivare deficitară/eronată) și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (aplicare greșită a normei de drept material privind răspunderea delictuală și a normelor privind comunicarea publică în faza urmăririi penale). Cu privire la aceste comunicate, a arătat că, la 06.10.2023, DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin a emis un comunicat de presă în care s-a menționat dispunerea măsurii preventive a reținerii față de un inculpat pentru infracțiunile de trafic de minori, trafic de persoane, proxenetism, act sexual cu un minor, corupere sexuală a minorilor, constituirea unui grup infracțional organizat, nerespectarea regimului armelor și munițiilor și uz de armă fără drept. Totodată, s-a precizat că măsura preventivă fusese dispusă și față de o inculpată pentru infracțiunile de trafic de minori, trafic de persoane și corupere sexuală a minorilor. A indicat că, în comunicat, acuzațiile erau redate succint, menționându-se că, în perioada mai- octombrie 2023, inculpatul ar fi determinat, prin intermediul concubinei sale, implicarea unor minore în acte sexuale, că ar fi constituit un grup infracțional organizat și că au fost puse în aplicare 13 mandate de percheziție domiciliară. S-a arătat, de asemenea, că au fost identificate cinci persoane vătămate majore, că acțiunea a beneficiat de suportul poliției și al jandarmeriei și că persoanele cercetate beneficiază de drepturile și garanțiile procesuale, inclusiv de prezumția de nevinovăție. Recurentul a mai arătat că pârâta a recunoscut, în întâmpinare, că în articolele din 11.10.2023, 13.10.2023, 14.10.2023, 16.10.2023, 17.10.2023 și 18.10.2023 s-au regăsit elemente de fapt prezentate în referatul de arestare al procurorului, susținând totuși că acestea ar fi fost, ulterior, preluate în hotărârile instanțelor și încărcate pe portal. A precizat că încărcarea pe portal nu transformă documentele în acte publice, accesul fiind restricționat prin parolă, astfel încât difuzarea conținutului în presă nu se poate justifica prin simpla existență a portalului. În ceea ce privește sarcina probei și suficiența probatoriului, recurentul a susținut că instanța de apel a trecut cu vederea culpa pârâtei în nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau și a conchis, nelegal, că nu se poate stabili vinovăția acesteia în scurgerea/divulgarea informațiilor. A invocat standardul reținut în Decizia ÎCCJ nr. 913/2021, arătând că a fost suficient faptul că a dovedit publicarea în presă a componentelor dosarului aflat în custodia pârâtei, într-o etapă nepublică. În aceste condiții, acțiunea ori omisiunea pârâtei a îmbrăcat forma ilicitului, fiind încălcat specificul urmăririi penale (atribut exclusiv al procurorului și al organelor de cercetare penală). A subliniat că simpla susținere a pârâtei că nu ar fi răspunzătoare nu a inversat sarcina probei și nu a răsturnat proba pozitivă a divulgării, incidentă art. 1357 C. civ. Cu titlu de precizări factuale privind cronologia măsurilor procesuale, recurentul a arătat că, în dosarul nr. x/2023 al DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, s-a dispus reținerea sa pentru 24 de ore, de la 06.10.2023, ora 18:47, până la 07.10.2023, ora 18:47. Ulterior, prin propunerea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la 07.10.2023, nr. 1734/115/2023, s-a solicitat arestarea preventivă pentru 30 de zile. Prin încheierea penală nr. 47 din 07.10.2023 (JDL - Tribunalul Caraș-Severin, dosar nr. x/2023), s-a admis în parte propunerea și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A. pentru 30 de zile, de la 07.10.2023 până la 05.11.2023 inclusiv. Recurentul a corelat această cronologie cu apariția detaliilor în presă, subliniind că publicarea a precedat sau a coincis cu momente în care accesul la conținutul actelor nu era public, ceea ce susține critica privind divulgarea provenită din sfera pârâtei. În continuare, recurentul a arătat că, prin încheierea penală nr. 133/CO/DL din 13.10.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția penală a admis contestația formulată de acesta, a respins propunerea de arestare preventivă și a dispus punerea de îndată în libertate, reținând că măsura arestării fusese luată cu încălcarea legii, întrucât nu erau îndeplinite exigențele art. 223 alin. (1) C. proc. pen.., în sensul că nu exista o suspiciune rezonabilă că inculpatul A. ar fi săvârșit infracțiunile imputate. Recurentul a susținut că această succesiune a măsurilor procesuale a întărit concluzia că detaliile apărute în presă au provenit dincolo de cadrul legal al informării publice în faza urmăririi penale. Recurentul a arătat că, la data de 23.11.2023, a fost din nou reținut de DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin și prezentat Tribunalului Caraș-Severin cu propunere de arestare preventivă pentru infracțiunile de trafic de minori și lipsire de libertate în mod ilegal. A precizat că, prin încheierea din 24.11.2023 (dosar nr. x/2023), Tribunalul Caraș-Severin a dispus arestarea preventivă pe 30 de zile, însă, prin decizia din 29.11.2023, Curtea de Apel Timișoara a admis contestația și a dispus punerea sa de îndată în libertate. Cu privire la articolul de presă din 06.10.2023, ora 01:46 ("A., încătușat de DIICOT într-un dosar de proxenetism!"), recurentul a susținut că, contrar aprecierilor selective ale instanței de apel, articolul a conținut informații confidențiale din dosarul de urmărire penală. A arătat că, chiar dacă informația privind reținerea ar fi putut proveni din surse jurnalistice, detaliile referitoare la "petrecerile demente cu sclave sexuale" desfășurate la o cabană retrasă din zona Urda, la existența unor "orgii de tot felul", la implicarea unei minore de 11 ani în "jocuri amoroase" sau la faptul că "li s-ar fi oferit clienților cataloage cu fetele ce urmau să fie consumate" nu puteau proveni decât de la persoane care aveau în custodie sau acces la dosar. A subliniat că formule de tipul "sunt voci care vorbesc despre…" nu înlătură caracterul confidențial al datelor, iar trimiterea la "surse D." privind existența în dosar a unor infracțiuni la regimul armelor, cu mențiunea "au fost ridicate arme și muniții la percheziții", relevă că informațiile proveneau din interiorul dosarului, nefiind accesibile publicului. În ceea ce privește caracterul nepublic al referatului și al hotărârilor, sursa scurgerilor și standardul probator, recurentul a arătat că, la data de 24.11.2023, au apărut în presă informații privind propunerea de arestare preventivă, pe care pârâta le-a apreciat ca fiind conforme Ghidului/Hotărârii CSM, deși referatul cu propunere de arestare preventivă nu constituie un document public, iar urmărirea penală nu este o procedură publică. A susținut că articolele din 27 și 28.11.2023, care au redat informații din hotărârile instanțelor, nu s-au întemeiat pe informații publice, ci pe date confidențiale din dosarul penal, indiferent în custodia cui se afla dosarul în momentul încărcării acestora în dosarul electronic. A subliniat că aveau acces la considerentele hotărârilor inculpații, apărătorii acestora și pârâta, împrejurare care nu crea o îndoială în favoarea pârâtei cu privire la sursa divulgării, întrucât inculpații sau apărătorii lor nu aveau interesul de a face publice astfel de date. A menționat că jurnalistul a avut acces și la referatul de arestare, care nu fusese încărcat pe portal (apărătorul recurentului l-a citit abia la termen), aspect ce indică faptul că transmiterea referatului, alături de hotărârile pronunțate, s-a realizat de către pârâtă. Recurentul a arătat că, potrivit întâmpinării pârâtei, aceasta a recunoscut în fapt că articolul din 06.10.2023, ora 01:46 (și actualizarea acestuia) a fost publicat "în virtutea Ghidului", iar articolul din 06.10.2023, ora 07:45, conținea un comunicat de presă conform exigențelor Ghidului/Hotărârii CSM nr. 197/2019 și că informațiile au fost furnizate după aducerea la cunoștință a calității procesuale și după dispunerea reținerii. A solicitat să se observe că, din comunicatul de presă, rezulta că la ora 18:47 mass-media era informată în detaliu cu privire la faptele reținute în sarcina inculpatului, împrejurare contrară limitelor de confidențialitate și nepublicitate specifice fazei urmăririi penale. În esență, recurentul a solicitat reținerea motivelor de casare, în sensul constatării unei motivări insuficiente sau contradictorii a soluției Curții, prin raportare la Decizia ÎCCJ nr. 913/2021, la regimul confidențialității și la probatoriul administrat, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și constatarea aplicării greșite a normelor de drept material privind răspunderea delictuală (art. 1357 C. civ.) și a normelor procesual-penale referitoare la caracterul nepublic al urmăririi penale (art. 285 alin. (2) C. proc. pen..), potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care publicarea componentelor dosarului aflat în custodia pârâtei a fost dovedită. Față de toate cele de mai sus, recurentul a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul art. 223 alin. (3), art. 411 alin. (1) pct. 2 și art. 411 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat judecarea cauzei în lipsa reprezentantului său la dezbateri.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimații Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara și DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, prin reprezentantul legal, au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul A., în litigiul privind răspunderea civilă delictuală pentru pretinsa divulgare, fără drept, a unor informații din dosarul penal, precum și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. Au solicitat, de asemenea, încuviințarea probei cu înscrisuri și judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a, raportat la art. 223 alin. (3) C. proc. civ. În esență, intimații au arătat că întâmpinarea a fost semnată de reprezentantul legal al structurii de parchet, în temeiul art. 7 alin. (1) și (3) din Regulamentul de ordine interioară al DIICOT, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 464/05.03.2024. Au susținut că decizia recurată este legală și suficient motivată, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel expunând coerent și amplu argumentele de fapt și de drept (inclusiv analiza comunicatelor oficiale, a articolelor de presă și a cadrului normativ privind relația autorităților judiciare cu mass-media), fără obligația de a răspunde punctual fiecărui argument formal al părții. Au arătat că instanța de apel a soluționat cauza în limitele devoluțiunii (art. 476-479 C. proc. civ.), corectând excedentul de analiză al primei instanțe în ceea ce privește calificarea unor formulări jurnalistice ca jignitoare, întrucât pârâtul nu poate fi ținut răspunzător pentru conținutul editorial asupra căruia nu are control. Au susținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. C. civ., în lipsa unei fapte ilicite proprii imputabile DIICOT și a legăturii de cauzalitate, informațiile apărute în presă provenind din surse alternative, nedovedite ca aparținând organelor de urmărire penală. Au indicat că jurisprudența CEDO invocată în recurs (cauzele Cășuneanu, Voicu, Apostu) nu este aplicabilă în speță, nefiind probată vreo scurgere de informații din partea autorităților. Au precizat, totodată, că jurisprudența nu constituie izvor de drept în sistemul de drept român. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că decizia recurată nu este motivată întrucât instanța de apel nu a examinat efectiv argumentele și apărările esențiale din apel, a ignorat probele administrate și declarațiile martorilor, a oferit răspunsuri trunchiate ori generale la motivele de apel, a inserat considerente contradictorii sau străine cauzei, a tratat formal chestiunile procedurale privind denumirea hotărârii de fond și calitatea procesuală pasivă, a înlăturat din oficiu aprecieri ale primei instanțe fără motivare reală și a creat astfel aparența unei motivări insuficiente raportat la exigențele art. 425 C. proc. civ. și ale dreptului la un proces echitabil Înalta Curte reține că instanța de apel și-a structurat considerentele și a examinat pe rând toate aspectele esențiale invocate în apel. A clarificat că eroarea materială privind denumirea hotărârii primei instanțe nu a cauzat vreo vătămare și nu justifică anularea. A analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a structurii centrale DIICOT, constatând că aceasta nu a fost parte în cauză, în apel intimata fiind aceeași structură teritorială ca la fond, motiv pentru care excepția a fost respinsă. A arătat că, în lipsa unui apel incident al părții adverse, nu putea extinde analiza asupra unei apărări noi privind tipul răspunderii invocate prin întâmpinare, întrucât s-ar încălca principiul non reformatio in peius. Rezultă că instanța de apel a tratat explicit chestiunile procedurale și de competență invocate și și-a motivat distinct soluțiile pronunțate. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a omis probe ori argumente determinante și le-a examinat punctual. Motivarea cuprinde o analiză amplă a cadrului normativ aplicabil comunicării publice în cursul urmăririi penale. Curtea de apel a indicat explicit Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public, Legea nr. 677/2001 privind protecția datelor, precum și Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media aprobat prin HCSM nr. 197/2019. Critica potrivit căreia instanța ar fi dedus existența și conținutul normelor fără a le identifica este infirmată de considerentele deciziei, care trimit la art. 25-28 din Ghidul CSM. S-a arătat că invocarea art. 28 presupune că au fost avute în vedere și dispozițiile anterioare, art. 27 consacrând modalitatea de comunicare prin comunicate oficiale sau la cerere. Curtea de apel a suplinit omisiunea primei instanțe de a menționa alin. (4) al art. 28 și l-a reprodus în cuprinsul hotărârii. Textul stabilește că numele și prenumele persoanei cercetate pot fi comunicate public numai dacă faptele imputate afectează capacitatea de exercitare a funcției publice, condiție neîndeplinită în speță, iar comunicatele oficiale nu au dezvăluit identitatea reclamantului. Rezultă că instanța de apel a avut în vedere normele privind confidențialitatea și protecția prezumției de nevinovăție și a verificat dacă informațiile făcute publice de pârât s-au încadrat în limitele legale și dacă drepturile reclamantului la imagine, la viață privată și la prezumția de nevinovăție au fost respectate. Or, decizia curții de apel este motivată unitar, complet și coerent. Respectă cerințele art. 425 C. proc. civ. și trece examenul de legalitate propriu art. 488 alin. (1) pct.

Instanța de apel a cercetat efectiv toate criticile apelantului, atât cele procedurale, cât și cele de fond, și a dat răspunsuri printr-un raționament juridic propriu. Nu se constată omisiuni de motivare asupra unor capete principale și nici contradicții apte să creeze incertitudine cu privire la temeiurile soluției pronunțate. Cu privire la susținerea recurentului privind depășirea cadrului procesual și o motivare selectivă, încadrată la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar prin efectele juridice invocate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefondată. Instanța de apel a rejudecat cauza în limitele cererii de apel, astfel cum sunt definite de normele privind efectul și limitele devolutive: rejudecarea fondului operează în fapt și în drept în limitele stabilite expres sau implicit de apelant, precum și asupra soluțiilor dependente de partea atacată; totodată, atunci când apelul nu este limitat ori tinde la anularea hotărârii, devoluțiunea cuprinde întreaga cauză. Aceste coordonate rezultă din textele legale care reglementează efectul și limitele devolutive ale apelului, pe care instanța de apel le-a respectat. Cât privește pretinsa "motivare selectivă", hotărârea de apel cuprinde rațiunile esențiale care susțin soluția, nefiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Obligația de motivare nu presupune răspuns punctual la fiecare susținere a părții, ci expunerea argumentelor determinante pentru soluție, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Ruiz Torija c. Spaniei; Hiro Balani c. Spaniei). În cauză, instanța de apel a analizat chestiunile relevante și suficiente pentru dezlegarea litigiului, fără a introduce considerente străine cauzei ori contradictorii. Totodată, Înalta Curte constată că recurentul exprimă, în realitate, o nemulțumire față de modul de apreciere a probatoriului și față de concluziile pe fondul cauzei, aspecte care țin de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitatea motivării acesteia. Controlul de casare în recurs vizează legalitatea în limitele art. 488 C. proc. civ., iar motivul de la pct. 6 privește strict existența și calitatea motivării. În speță, nu se evidențiază vreun viciu de nemotivare, motivare insuficientă sau contradictorie în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6. Dimpotrivă, instanța de apel a demonstrat rigoare în redactarea considerentelor, acoperind problemele de fapt și de drept esențiale, iar dispozitivul de respingere a apelului reclamantului decurge logic din considerentele expuse, care explică de ce pretențiile au fost găsite neîntemeiate. În consecință, criticile întemeiate pe pct. 6 apar ca nefondate, neîncadrându-se în ipotezele de casare prevăzute de lege pentru nemotivarea sau motivarea contradictorie. Printr-o altă critică, se susține nelegala soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive în apel a DIICOT - Structura Centrală. În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a afirmat că din întâmpinarea depusă în apel, rezultă că aceasta fusese formulată de DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara și DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, sub antetul "DIICOT - Structura Centrală - Compartimentul Juridic", și semnată de procurorul-șef al Direcției, B.. A susținut că DIICOT - Structura Centrală nu participase la judecata în fond, astfel încât nu putea formula întâmpinare împotriva unui apel îndreptat împotriva unei hotărâri pronunțate într-un litigiu purtat între alte părți, nefiind titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății și neavând calitate de parte la judecata pe fond. Recurentul a mai susținut că DIICOT - Structura Centrală nu fusese împuternicită, prin mandat special acordat de DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara ori de DIICOT - Biroul Teritorial Caraș-Severin, să formuleze, în numele și pentru aceste structuri, apărări/întâmpinare în apel. La momentul formulării și depunerii întâmpinării nu exista niciun mandat special acordat de pârâte în vederea reprezentării și susținerii apărărilor în dosar, iar contrar opiniei instanței de apel, raporturile ierarhice de organizare nu echivalau și nu probau legitimarea procesuală pasivă. Nu se putea susține că instituția ierarhic superioară avea calitate procesuală pasivă indiferent de speță, o atare calitate neputând deriva din simpla existență a unei subordonări administrative, invocând în acest sens art. 8 din Regulamentul de ordine interioară al DIICOT din 5 martie 2024. Din examinarea criticii formulate, Înalta Curte constată că se invocă nerespectarea de către instanța de apel a unor norme de drept procesual civil prevăzute de art. 36 din C. proc. civ. care reclamă analiza acestora din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a DIICOT - Structura Centrală, a fost în mod corect respinsă, cu respectarea prevederilor art. 36 C. proc. civ., care stipulează astfel: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond." În acest sens, se constată că în mod just a reținut instanța de apel că această instituție DIICOT - Structura Centrală nu a fost parte în proces nici în apel, cum în mod eronat a susținut reclamantul recurent. Astfel, potrivit art. 4 din Regulamentul de ordine interioară al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 221 bis din 15 martie 2024 "(1) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este organizată în structură centrală și structură teritorială.(2) În cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează secții, servicii, birouri si compartimente aflate în subordinea directă a procurorului-șef direcție." Totodată, conform art. 7 alin. (3) din același regulament "Procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reprezintă această direcție în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice persoane juridice ori fizice, din țară sau din străinătate.", în același sens fiind și dispozițiile art. 9 lit. a) din regulamentul de referință. De asemenea, potrivit art. 67 din Regulamentul de ordine interioară al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Compartimentul juridic, situat din punct de vedere organizatoric în componența structurii centrale a DIICOT(art. 5 lit. m) din regulament), asigură apărarea drepturilor și intereselor legitime ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, redactând în acest sens, printre altele, întâmpinări la cererile de chemare în judecată ori în căile de atac. În acest context, raportat la dispozițiile normative anterior expuse, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, întâmpinarea la apel a fost formulată de aceeași pârâtă din primă instanță, însă prin reprezentantul legal (procuror șef DIICOT B.), în baza raporturilor ierarhice de organizare - fiind în discuție astfel instituția procesuală a reprezentării legale (care nu presupune acordarea unui mandat) și nu a legitimării procesuale pasive, excepția lipsei calității procesuale pasive a DIICOT - Structura Centrală fiind în mod legal respinsă. Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată, de altfel, că printre atribuțiile procurorilor șefi de servicii teritoriale sau de birouri teritoriale din structura DIICOT, prevăzute la art. 96 și art. 97 din Regulamentul de ordine interioară al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, nu este reglementată și aceea de a reprezenta aceste organisme în relația cu instanțele judecătorești. Prin urmare, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. nu pot fi primite, iar motivele de recurs susținute în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, potrivit calificării date de instanța de recurs, se vor înlătura ca nefondate. În ceea ce privește invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 și art. 1357 C. civ.), întrucât: deși din probele dosarului rezulta fără echivoc că în presă au fost publicate informații confidențiale din dosarul penal aflat în custodia pârâtei, la un moment în care procedura avea caracter nepublic, instanța de apel a ignorat materialul probator, apelând la prezumții și ipoteze proprii pentru a exonera pârâta de răspundere; a fost reținut în mod nelegal că nu s-ar fi probat culpa instituției pârâte în divulgarea datelor confidențiale, deși obligația de a asigura caracterul nepublic al urmăririi penale revenea exclusiv acesteia, iar simpla dovadă a publicării în presă a unor componente din dosar era suficientă pentru a angaja răspunderea; instanța de apel a creat artificial o confuzie între fapta ilicită a pârâtei (divulgarea datelor confidențiale) și activitatea jurnaliștilor, deși reclamantul a invocat articolele de presă doar ca probă a faptului că informațiile din dosarul penal au fost făcute publice; s-a nesocotit jurisprudența Înaltei Curți (Decizia nr. 913/2021, secția I civilă), care statuează că împrejurarea că dosarul se afla în custodia instituției pârâte este suficientă pentru a reține forma ilicitului și a angaja răspunderea acesteia pentru scurgerea de informații; s-a minimalizat în mod nelegal încălcarea principiilor ce guvernează faza de urmărire penală, respectiv caracterul nepublic al acesteia (art. 285 alin. (2) C. proc. pen..), prezumția de nevinovăție (art. 23 alin. (11) Constituție; art. 6 § 2 CEDO) și drepturile personalității (art. 71 C. civ.), deși publicarea unor astfel de informații a adus atingere gravă onoarei, demnității, reputației și vieții private ale recurentului; în interpretarea și aplicarea normelor incidente, instanța de apel a ignorat jurisprudența CEDO (cauzele Cășuneanu, Apostu, Voicu c. României), care consacră obligația autorităților judiciare de a proteja confidențialitatea datelor cu caracter personal și viața privată în faza de urmărire penală. Cu privire la critica recurentului referitoare la faptul că instanța de apel ar fi ignorat materialul probator și ar fi apelat la prezumții pentru a exonera pârâta, Înalta Curte constată că o asemenea susținere nu poate fi primită. Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a procedat la o analiză detaliată, articol cu articol, a materialelor de presă invocate de reclamant, delimitând în mod corect între: (i) articole întemeiate pe comunicate oficiale emise de DIICOT, care se circumscriu cadrului legal de informare publică stabilit prin Ghidul CSM și dispozițiile legale incidente; (ii) articole ce reluau informații devenite accesibile ulterior încărcării hotărârilor pe portalurile instanțelor judecătorești, situație în care custodia exclusivă a pârâtei asupra dosarului încetase; și (iii) articole care își revendicau proveniența din "surse jurnalistice" sau "mărturii ale unor persoane", fără legătură dovedită cu instituția pârâtă. Această verificare a permis instanței de apel să aplice testul legal prevăzut de art. 1357 C. civ., respectiv identificarea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate și a vinovăției. Concluzia instanței de apel, potrivit căreia nu există probă directă privind atribuirea către pârâtă a divulgării informațiilor confidențiale din dosar, nu echivalează cu ignorarea materialului probator, ci reprezintă rezultatul unei evaluări juridice a relevanței acestuia. Înalta Curte subliniază că, în recurs, nu se poate repune în discuție temeinicia probelor ori modalitatea în care instanța de apel le-a apreciat, ci numai legalitatea raționamentului juridic. Or, analiza realizată de instanța de apel a fost conformă exigențelor art. 1357 C. civ. și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel examinând materialul probator în ansamblul său și justificând, cu argumente de drept, inexistența unei fapte ilicite imputabile instituției pârâte. În aceste condiții, critica recurentului apare ca nefondată. În ceea ce privește critica recurentului potrivit căreia culpa pârâtei ar fi fost dovedită prin simpla probă a publicării informațiilor în presă, iar instanța de apel ar fi reținut greșit contrariul, Înalta Curte constată că această susținere nu poate fi primită. Argumentația recurentului se întemeiază pe o prezumție de culpă derivată din simpla custodie a dosarului penal de către pârâtă, prezumție absolută pe care acesta o deduce din împrejurarea că informațiile apărute în spațiul public aveau legătură cu cauzele instrumentate de DIICOT-BT Caraș-Severin. Or, instanța de apel a arătat, cu trimitere la cronologia cauzei, că după data de 10.10.2023 hotărârile instanțelor penale au fost încărcate pe portalurile publice, ceea ce înlătură custodia exclusivă a pârâtei asupra dosarului și creează posibilitatea ca informațiile să provină din alte surse legitime de acces. Înainte de acest moment, singurele comunicări oficiale identificate ca provenind de la pârâtă au fost două comunicate de presă emise conform Ghidului CSM, care nu cuprindeau elemente de probatoriu ori date confidențiale, ci doar mențiuni generale asupra măsurilor procesuale dispuse, cu respectarea prezumției de nevinovăție și a caracterului nepublic al urmăririi penale. În lipsa unor probe care să ateste că aceste comunicate ar fi depășit limitele cadrului normativ incident, nu se poate reține caracterul ilicit al acestora. În aceste împrejurări, premisa de fapt pe ca