ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon Năsăud și B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro și 583.459 RON reprezentând despăgubiri, precum și la plata dobânzii legale de la data plății până la momentul plății efective, cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin încheierea de ședință din data de 26 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale, invocată din oficiu, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile din cadrul aceluiași tribunal, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Năsăud, la data de 7 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon Năsăud și B., a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 106.657,49 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente calculate începând cu data efectuării plății de către A. și până la data achitării debitului principal.

Prin încheierea nr. 459 din data de 29 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Năsăud a respins excepția litispendenței, invocată de pârâta B., a admis excepția conexității, invocată de pârâtul Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon Năsăud și de pârâta B. și a dispus conexarea dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, cu termen de judecată la data de 11 mai 2021.

Hotărârile pronunțate în primă instanță

Prin încheierea de ședință din data de 25 august 2021, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a încuviințat cererea de amânare formulată de către avocatul pârâtei B.; a dispus revenirea cu adresă către Judecătoria Sectorului 2 București pentru a comunica instanței hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2018. A dispus ca excepțiile invocate în dosarul conexat să fie puse în discuția părților la următorul termen de judecată, care a fost stabilit la data de 9 noiembrie 2021.

Prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2022, tribunalul a dispus următoarele:

A calificat excepția inadmisibilității drept o apărare de fond și a constatat că soluția pronunțată cu privire la excepții prin încheierea din 12 februarie 2019 nu are putere de lucru judecat cu privire la excepțiile invocate prin întâmpinare în dosarul nr. x/2020.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon Năsăud.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în privința pretențiilor formulate în dosarul nr. x/2020.

A adus la cunoștință pârâtei, prin avocat, faptul că, la termenul de judecată din data de 20 octombrie 2020, instanța s-a pronunțat asupra cererii privind efectuarea unei adrese către Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon și a stabilit termen pentru dezbaterea fondului cauzei la data de 15 martie 2022.

Prin încheierea de ședință din data de 15 martie 2022, tribunalul a dispus amânarea pronunțării la data de 31 martie 2022 și, față de invocarea de către reclamantă a decăderii pârâților din dreptul de a depune concluzii scrise, pentru nerespectarea termenului de depunere, a reținut că sancțiunea aplicabilă este cea prevăzută de art. 394 coroborat cu art. 244 C. proc. civ., respectiv aceea a neluării în seamă a notelor depuse după închiderea dezbaterilor.

Prin sentința nr. 588/14.04.2022, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a respins cererile de chemare în judecată conexe.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă

Prin decizia nr. 69/2.03.2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 588/14.04.2022 și a încheierilor din datele de 25 august 2021, 18 ianuarie 2022 și 15 martie 2022 ale Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțate în dosarul nr. x/2017, cu cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 5.000 RON, către intimatul-pârât Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon.

La data de 13.04.2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis cererea formulată de intimata-pârâtă B. și a dispus completarea deciziei civile nr. 69/2.03.2023 cu dispoziția de obligare a apelantei A. S.A. să îi plătească intimatei-pârâte B. suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., care a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

În ceea ce privește necomunicarea întâmpinării formulate de către intimatul Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon, prin încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 490 alin. (2) și art. 471 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a vătămat drepturile procesuale ale A., în special dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialității. Așa cum a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a lua la cunoștință de poziția și motivele părții potrivnice și, cel mai important, trebuie să aibă posibilitatea efectivă de a expune un punct de vedere propriu și de a fi ascultată.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârilor prin care A. a fost obligată la plata despăgubirilor către părțile civile, considerentele deciziei sunt eronate și pleacă de la o înțelegere greșită a efectelor pe care le produc hotărârile definitive.

Astfel, autoritatea de lucru judecat privește doar obligația de plată față de părțile civile și, nicidecum, o soluționare a raportului intern dintre asigurător și asigurați. Hotărârile judecătorești invocate rețin același lucru, respectiv faptul că nu se mai poate schimba modalitatea obligației de plată față de părțile civile, neexistând vreo autoritate de lucru judecat pe dreptul de regres.

Nu există nicio dezlegare dată relației contractuale dintre A. și asigurați (care e un raport juridic distinct fața de cel de răspundere civilă delictuală, avut în vedere în dosarul penal).

În ceea ce privește condiția vizând identitatea de cauza juridică, dreptul de regres, subrogația, îmbogățirea fără justă cauză, nu au fost invocate în niciun alt dosar, iar nicio hotărâre judecătorească nu a statuat asupra efectelor pe care le produce raportul juridic dintre asigurat și asigurător și că A. nu ar avea un drept de regres. Toate hotărârile judecătorești au avut în vedere primul raport juridic, în concret drepturile și obligațiile față de părțile civile.

Pe lângă lipsa identității de cauză juridică, nu este îndeplinită nici identitatea de obiect, prezentul dosar vizând un drept diferit, în dosarul penal, A. nepretinzând vreo plată de la intimați cu un anumit titlu.

În ceea ce privește încheierile de ședință atacate, instanța de apel a respins în mod greșit și apelul formulat împotriva încheierilor premergătoare, aplicând greșit normele de procedură.

Cu privire la încheierea de ședință din data de 25 august 2021, amânarea a fost dispusă în mod greșit, fără vreun motiv întemeiat și legal. Art. 222 C. proc. civ. prevede în mod expres condițiile în care poate fi dispusă amânarea cauzei pentru lipsă de apărare. Or, în speță, intimata a invocat un motiv fals, pentru a prelungi nejustificat durata procesului.

La termenul anterior, din data de 11 mai 2021, pârâta B. a fost reprezentată de către avocat C., care a depus la dosar delegație de substituire a avocatului titular D.. Amânarea cauzei a fost dispusă în mod nelegal de către prima instanță, aceasta încuviințând cererea de amânare fără a exista un temei juridic și faptic întemeiat care să susțină o astfel de soluție. Este adevărat că, prin cererea de apel, a făcut referire la termenul din data de 9 februarie 2021, însă este vorba despre o eroare materială, fiind, în realitate vorba despre termenul din 11 mai 2021. Eroarea a fost cauzată de mențiunile greșite din încheiere. Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul acesteia, grefierul a trecut greșit data ședinței, pe care a preluat-o corespunzător în actele procesuale. Chiar și așa, instanța de apel era obligată să cerceteze toate piesele dosarului. Totodată, potrivit art. 226 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, în perioadele de repaus anual avocatul are obligația să asigure substituirea sa pentru acele activități profesionale care nu suferă amânare sau pentru cele în legătură cu care amânarea prejudiciază interesele clientului. Este mai mult decât evident că nu a existat niciun motiv temeinic justificat pentru a dispune amânarea cauzei. Vătămarea suferită de A. constă în cheltuielile făcute cu deplasarea la Bistrița-Năsăud, reprezentantul său convențional având sediul la București.

Cu privire la încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2022, instanța de apel a făcut confuzie între efectul negativ și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. În asentiment cu judecătorul fondului, instanța de apel a analizat tripla identitate de părți, obiect și cauză, deși art. 431 alin. (2) C. proc. civ. exclude cele trei condiții. Atunci când analizează efectul pozitiv, instanța trebuie să verifice dacă o chestiune litigioasă dezlegată anterior are legătură cu incidentele procesuale ulterioare (în cazul de față, excepțiile din dosarul conexat). Spre deosebire de efectul negativ, care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, în cazul efectul pozitiv condiția impusă de legiuitor este existența legăturii dintre chestiunile dezlegate și existența acelorași părți.

Încheierea din data de 12 februarie 2019 este una interlocutorie, prin intermediul acesteia fiind soluționate excepțiile procesuale invocate de pârâți. Chestiunile prealabile și incidentele procedurale dezlegate prin această hotărâre au autoritate de lucru judecat, instanța neavând posibilitatea de a reveni asupra lor. În plus, instanța de apel a susținut în mod eronat că ar fi vorba despre temeiuri juridice diferite ale celor 2 cereri conexate. În concret, se omite cererea modificatoare formulată în dosarul nr. x/2017 unde s-a invocat și îmbogățirea fără justă cauză, exact ca în dosarul nr. x/2020. Chiar dacă soluția este identică, reținerea autorității de lucru judecat are efect asupra unor potențiale dosare asociate sau viitoare. Așa cum rezultă din situația de fapt, sunt începute executări silite, unde se pun în discuție inclusiv probleme legate de excepțiile invocate. A. are interesul de a invoca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat indiferent de producerea sau nu a unui prejudiciu, pentru că acest efect poate fi opus și în alte dosare/proceduri judiciare. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe un prejudiciu material propriu-zis, ci este suficient ca partea să aibă vocația de a putea opune autoritatea de lucru judecat în orice alt context.

Cu privire la încheierea de ședință din data de 15 martie 2022, în primul rând, instanța s-a raportat la o altă formă a art. 244 alin. (2) C. proc. civ., în concret așa cum a fost modificată prin Legea nr. 318/2018, deși în cazul de față legea procesuală aplicabilă este cea de la data începerii procesului, când nu era în vigoare Legea nr. 310/2018. Neexercitarea unui drept procesual într-un anumit termen atrage sancțiunea decăderii, iar prin decizie se susține că este vorba despre o obligație și că nu operează sancțiunea prevăzută de art. 185 C. proc. civ.. Instanța nu a obligat părțile să depună ceva, ci doar a pus în vedere posibilitatea exercitării unui drept procesual. Dacă dreptul procesual nu este exercitat, operează decăderea.

Art. 394 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost invocat niciodată, ci doar alin. (3), în concret sancțiunea neluării în seamă. În speță, vorbim despre o altă ipoteză, respectiv sancțiunea pentru nedepunerea notelor în condițiile art. 244 C. proc. civ.. Dreptul părții de a formula concluzii scrise nu este atins, însă în ceea ce privește notele scrise, instanța trebuia să aplice corect normele legale. Depunerea cu 5 zile înainte de termen asigură tocmai efectivitatea apărării, aspect ignorat în cuprinsul deciziei recurate.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, referitor la dreptul de regres și subrogație, că legea aplicabilă prezentului litigiu este C. civ. în vigoare.

Temeiurile de drept invocate în cadrul dosarelor penale nu se confundă cu temeiurile invocate de A. în susținerea prezentei acțiuni, care vizează o acțiune în pretenții formulată de asigurător și care este guvernată de noul C. civ., având în vedere data nașterii obligației și data efectuării plăților. Chestiunea legii aplicabile nu a fost apelată de nicio parte, iar prin sentința primei instanțe s-a reținut că se aplică noul C. civ.

Instanța de apel a făcut o analiză nejustificată a obligației de plată în raport cu părțile civile și a confundat cele două raporturi juridice (în special, raportul intern dintre asigurător și asigurat). Dreptul de regres și subrogația nu au fost analizate în alte dosare.

În ceea ce privește raportul dintre A. și intimații-pârâți, acesta are natură contractuală. Nicio hotărâre judecătorească nu a statuat asupra acestei cauze juridice pentru a se putea reține o potențială autoritate de lucru judecat. Analiza din dosarul penal a vizat strict răspunderea civilă delictuală și modul în care A. și intimații-pârâți vor răspunde față de părțile civile.

Ca urmare a dosarelor de executare a plăților efectuate de către A., s-a subrogat în drepturile creditorilor pentru recuperarea sumei de bani, însă aceasta nu poate răspunde decât în limitele contractului de asigurare, orice sumă achitată în plus neavând temei.

Având în vedere că A. a fost obligată în solidar, efectuarea plății duce ipso iure la subrogarea sa în drepturile creditorilor.

Astfel, în prezentul dosar trebuie analizate efectele solidarității între debitori, și nu titlul răspunderii intimaților-pârâți. Temeiul pentru care a fost angajată răspunderea A. și a intimaților-pârâți este răspunderea extracontractuală. Or, în materie delictuală, debitorii răspund solidar, conform art. 1456 C. civ.. Legiuitorul a reglementat expres subrogația prin art. 1593-1598 C. civ., prevăzând chiar un caz de subrogație legală pentru acest caz la art. 1596 C. civ.

Pe temeiul art. 1597 C. civ., contrar celor reținute în decizia recurată, mecanismul subrogației se naște din momentul plății, nefiind condiționat de o stipulare a acesteia în convenția dintre părți. Atât timp cât există o obligație solidară, debitorul urmărit (A.) are toate drepturile prevăzute de lege pentru garantarea drepturilor împotriva celorlalți codebitori.

A. are drept de subrogație pentru sumele ce depășesc limitele convenționale. Este adevărat că instanța nu mai poate analiza limita răspunderii A. față de părțile civile, dar asta nu înseamnă că nu poate analiza limitele raportului contractual. Sunt două chestiuni total diferite pe care instanța de apel le-a ignorat.

Mai arată că, în doctrină și în jurisprudență, s-a statuat că, în cazul în care, unul dintre codebitorii solidari a plătit despăgubirea, este evident că acesta se va putea întoarce împotriva celorlalți codebitori.

Limitarea părții de datorie este reglementată expres de art. 1456 alin. (2) C. civ., care face referire expresă la faptul că este posibil ca prezumția de egalitate să fie răsturnată de o convenție. Mai mult, regulile speciale din materia contractului de asigurare consacră aceeași soluție - art. 2224 alin. (2) C. civ.

Cât privește stipularea în contractul de asigurare a dreptului de regres, aceasta este irelevantă. Pe de-o parte, recurenta arată că nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile subrogatiei convenționale pentru a demonstra transferul obligației, iar, pe de altă parte, lipsa stipulării unei clauze care să permită o eventuală subrogație nu exclude de plano aplicarea subrogației legale. Astfel, în cazul subrogatiei legale ea intervine ope legis în momentul plății, nefiind nevoie de acordul debitorului sau al creditorului. În plus, nu este nevoie nici ca în contractul din care a luat naștere raportul obligațional să fie stipulată o clauză care să permită subrogația.

Recurenta a susținut că se face o confuzie în legătură cu modul în care a fost obligată A. să acopere prejudiciul. Or, în condițiile în care a fost obligată să acopere prejudiciul, în solidar, este îndreptățită să își recupereze paguba în temeiul dispozițiilor de la obligațiile solidare. Este lipsit de relevanță dacă s-a angajat răspunderea intimatului-pârât pentru faptă proprie sau pentru altul, întrucât dacă în cauză se vorbește efectele unui raport juridic contractual, nu se mai analizează răspunderea civilă delictuală.

Cât privește îmbogățirea fără justă cauză, arată că este greșit raționamentul instanței de apel prin care s-a reținut că pretinsa îmbogățire a intimaților-pârâți rezultă din executarea unei obligații valabile, stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Obligația este valabilă față de părțile civile, nicidecum față de intimații-pârâți.

Cu privire la inexistența unei juste cauze, această noțiune trebuie raportată la raportul juridic dintre asigurător și asigurați. Nu există niciun temei juridic care să oblige A. la suportarea unor sume de bani peste limita contractului de asigurare. Este mai mult decât evident că suportarea unilaterală a tuturor sumelor de bani este lipsită de o justă cauză. Cel mult, se poate vorbi despre o justă cauză doar în limitele contractului de asigurare, însă orice sumă care depășește convenția dintre părți nu are niciun temei legitim pentru îmbogățire.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel trebuia să rețină că sunt îndeplinite condițiile faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurenta-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a combătut criticile formulate prin cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului, a nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon Năsăud nu a depus întâmpinare.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 09 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de către reclamanta A. S.A. (A.) este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește criticile pe care recurenta le-a circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel încălcarea normelor de procedură referitoare la necomunicarea întâmpinării formulate de către intimatul Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon, ce a produs părții vătămarea drepturilor procesuale ale A..

Motivul de recurs nu poate fi primit, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor."

Or, partea ar fi putut invoca necomunicarea întâmpinării chiar în cursul judecării apelului, însă, nu a formulat o asemenea apărare, depunând note scrise pentru termenul de judecată din 2 martie 2023, la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei și la care reprezentantul reclamantei nu a fost prezent.

Prin urmare, critica este formulată omisso medio și se impune a fi înlăturată ca atare.

Recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel, totodată, respingerea motivului său de apel vizând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., prin amânarea judecății la termenul de judecată din 25 august 2021, fără vreun motiv temeinic și legal.

Recurenta a arătat că prin cererea de apel, referindu-se la împrejurarea că, la un termen anterior, apărătorul ales al pârâtei persoană fizică fusese substituit de un alt avocat, a făcut trimitere, din eroare, la termenul din data de 9 februarie 2021, în loc de cel din 11 mai 2021. Cu toate acestea, instanța de apel era obligată să cerceteze toate actele dosarului și să constate că amânarea este nejustificată, în raport și de dispozițiile art. 226 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat; vătămarea suferită de A. constă în cheltuielile făcute cu deplasarea reprezentantului său convențional la Bistrița-Năsăud.

Față de aceste susțineri, se impune a se preciza că recurenta a redat trunchiat art. 226 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 898 din 19 decembrie 2011, insistând asupra obligației avocatului de a asigura substituirea sa în perioadele de repaus anual, fără a menționa, însă, condiția de exercitare a acestei obligații, pe care textul în discuție o prevede, anume aceea ca prin prevederile contractului de asistență juridică să se fi acordat avocatului dreptul de a fi substituit.

Or, neacceptarea de către parte a substituirii avocatului ales, ca mod de exprimare a dreptului oricărei persoane de a-și alege în mod liber avocatul, consacrat prin art. 6 alin. (3) din același statut și care prevede în mod explicit că "Nimeni nu poate impune unei persoane un anumit avocat", constituie un motiv justificat în sensul art. 222 C. proc. civ., pentru amânarea judecății, față de imposibilitatea de prezentare a avocatului titular.

În același timp, împrejurarea că, la un termen anterior, aceeași parte a fost reprezentată de un alt avocat, ce a depus la dosar împuternicire de substituire a avocatului titular, chiar dacă ar fi fost confirmată prin decizia de apel (recurenta pretinzând că instanța de apel ar fi trebuit să verifice din oficiu actele de procedură efectuate în dosarul primei instanțe) nu invalidează eo ipso caracterul justificat al motivului de amânare, din moment ce modalitatea de dovedire a acestuia poate fi, în caz de contestare, este indicată tocmai prin norma statutară invocată prin cererea de recurs.

În absența altor susțineri ale recurentei, referitoare la nelegalitatea deciziei de apel, se constată că este nefondată critica formulată și va fi respinsă ca atare.

Recurenta-reclamantă a criticat, totodată, respingerea motivelor sale de apel vizând încheierile de ședință din 18 ianuarie 2022 și 15 martie 2022 ale primei instanțe, iar criticile formulate sunt nefondate.

Astfel, cu privire la încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2022, s-a susținut că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că, prin repunerea în discuție după conexare a excepțiilor procesuale deja soluționate în dosarul conexat, nu a fost încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al încheierii de ședință anterioare și, totodată, că reclamanta nu a suferit nicio vătămare, de vreme ce excepțiile au fost respinse.

Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat pe fond motivul de apel pe acest aspect, constatând că cererile conexate au fost formulate pe temeiuri juridice diferite, care presupuneau condiții distincte de formulare a acțiunii, astfel încât prima instanță avea obligația să se pronunțe și asupra excepțiilor vizând cea de-a doua cerere.

În același timp, însă, s-a apreciat că reclamanta nu avea interes să declare apel împotriva încheierii de ședință favorabile, în condițiile în care toate excepțiile procesuale invocate de către pârâți au fost respinse, fără ca aceștia să formuleze apel împotriva respectivelor încheieri de ședință.

Întrucât acest argument este unul decisiv pentru respingerea motivului de apel, este suficient să se arate că este legală aprecierea instanței de apel privind lipsa de interes în declararea căii de atac, dat fiind că, prin încheierea de ședință din 18.01.2022, excepțiile procesuale (excepția lipsei calității procesuale active, respectiv a lipsei calității procesuale pasive, prescripția dreptului la acțiune) privind cererea conexă formulată în dosarul nr. x/2020 - acțiunea având drept cauză îmbogățirea fără justă cauză - au fost respinse, astfel încât soluția pronunțată este favorabilă reclamantei. De asemenea, este relevantă și împrejurarea că pârâții nu au declarat apel nici împotriva încheierii din 13.09.2019 (pronunțate în dosarul nr. x/2017, anterior conexării), nici împotriva încheierii din 18.01.2022, astfel încât nu exista riscul schimbării soluției favorabile.

Afirmația recurentei, potrivit căreia i s-ar putea opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în alte dosare, nu poate susține existența unui folos practic prin declararea căii de atac în prezenta cauză, în condițiile în care hotărârea favorabilă nu va putea fi folosită ca mijloc de probă împotriva reclamantei și, mai mult decât atât, aceasta se referă la eventuale litigii viitoare, așadar, nu la un interes actual.

Cât privește modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la încheierea de ședință din 15 martie 2022, recurenta a pretins că instanța de apel ar fi trebuit să constate că sancțiunea pentru depunerea tardivă a notelor scrise este aceea a decăderii, prevăzută de art. 185 C. proc. civ.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Art. 244 C. proc. civ., indiferent de forma textului, anterioară ori posterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, are în vedere terminarea cercetării procesului, fiind intitulat ca atare, astfel încât noțiunea de "note privind susținerile părților" din cuprinsul se referă la sinteza scrisă a pretențiilor și apărărilor formulate în cauză, iar nu la cereri sau apărări noi, formulate, prin intermediul notelor scrise, după declararea de către instanță a încheierii cercetării procesului.

Așadar, notele scrise reprezintă echivalentul concluziilor orale, legiuitorul prevăzând în mod expres în alin. (2) al art. 244 că depunerea acestora și, implicit, nedepunerea lor nu aduce atingere dreptului titularului notelor scrise de a formula concluzii orale.

Prin urmare, fiind vorba despre drepturi procesuale deja exercitate pe parcursul judecății, depunerea notelor scrise ce se referă la acestea nu relevă exercițiul autonom al unui drept procesual, pentru a atrage sancțiunea decăderii în condițiile art. 185 C. proc. civ., urmând a fi respinsă critica recurentei pe acest aspect.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale prin care a fost soluționată și latura civilă a procesului penal, se impune a se preciza, în primul rând, că motivul de recurs pe acest aspect se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care privește tocmai modul de respectare în cauză a acestui efect al hotărârii judecătorești.

În al doilea rând, critica recurentei este strâns legată de cele formulate pe temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care se impune analizarea împreună a tuturor susținerilor recurentei.

În acest cadru, Înalta Curte reține că, prin cererile conexe formulate în prezenta cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâților persoane fizice și juridice la plata sumelor de bani ce depășesc limitele contractului de asigurare, pe temeiul subrogației legale și al dreptului de regres, respectiv al îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care reclamanta a achitat în totalitate despăgubirile către părțile civile, stabilite prin sentința penală nr. 1941/2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2013.

Reclamanta a susținut că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în prezenta cauză privește doar obligația de plată față de părțile civile, așadar, raportul juridic dintre părțile civile și persoanele obligate la despăgubiri, iar nu și raportul juridic dintre asigurat și asigurator. Acesta din urmă se soluționează potrivit dreptului comun, în aplicarea dispozițiilor art. 1456 C. civ. referitoare la efectele solidarității între codebitori, precum și cele ale art. 1593 și art. 1597 C. civ. privind subrogația legală.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, prin sentința penală nr. 1491/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă, în soluționarea acțiunii civile, s-au tranșat și raporturile juridice dintre debitori.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă, deși pretinde că admite autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în ceea ce privește obligația de plată față de părțile civile, o contestă în realitate, sub aspectul întinderii acesteia, chiar în raporturile cu creditorii, respectiv părțile civile din cauza penală soluționată definitiv.

Astfel, prin hotărârea penală menționată, pârâta B., autoarea faptelor ilicite (săvârșite în exercitarea profesiei de medic la data de 17.11.2006), a fost obligată, în solidar cu Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon și A., la daune morale și/sau materiale către părțile civile, pe temeiul art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ., iar în considerente s-a arătat că instituția sanitară răspunde în calitate de comitent pentru faptele prepusului său, în baza contractului de muncă, în timp ce asiguratorul răspunde în virtutea asigurării pentru malpraxis încheiate cu pârâta persoană fizică.

Instanța penală a făcut referire la prevederile art. 86 din C. proc. pen., care trimit la dispozițiile legii civile în ceea ce privește existența obligației legale sau convenționale de a repara în întregime sau în parte prejudiciul cauzat prin infracțiune.

Invocând acest temei juridic, instanța penală a considerat că trebuie să stabilească atât existența obligației legale sau convenționale a părților responsabile civilmente, dar și întinderea acesteia, în raporturile dintre aceste părți și părțile civile, de vreme ce textul menționat se referă la obligația de reparare în tot sau în parte a prejudiciului.

Stabilirea întinderii obligației de plată a asiguratorului chiar în cadrul raportului juridic dintre acesta și părțile civile rezultă și din dispozițiile legale ce reglementează obligația de plată a asiguratorului.

Prin motivele de recurs, reclamanta a făcut referire la art. 2224 noul C. proc. civ., care prevede, în alin. (2), că "Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare."

În mod asemănător, art. 42 din reglementarea-cadru anterioară, reprezentată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, prevedea că "Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare."

Legea specială în materie de malpraxis medical, reprezentată de Legea privind reforma sănătății nr. 95/1996, prevede, în art. 674, că "Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat", iar art. 669 alin. (1) stipulează că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistențe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul." În art. 672 alin. (1) se arată că "Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către CNAS (...)".

Prin urmare, indiferent de legea civilă aplicabilă ratione temporis în privința obligației de plată a asiguratorului, în cadrul oricăreia dintre reglementări limitele obligației din contractul de asigurare interesează chiar limitele răspunderii asiguratorului față de persoana păgubită, care se stabilesc în acțiunea civilă prin care aceasta din urmă îl cheamă în judecată direct pe asigurator.

De altfel, împrejurarea că întinderea obligației de plată a asiguratorului, prin raportare la contractul de asigurare, a fost stabilită chiar cu ocazia soluționării acțiunii civile de către instanța penală a fost clarificată prin sentința penală nr. 1726/18.10.2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă, prin care a fost respinsă solicitarea A. de lămurire a înțelesului și întinderii sentinței penale nr. 1491/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, cerere ce viza tocmai limitarea obligației de plată a asiguratorului la sumele de bani convenite cu asiguratul pentru plata despăgubirilor.

Prin decizia anterior menționată, instanța penală a arătat că, prin sentința a cărei lămurire se solicită, au fost stabilite în mod clar persoanele obligate la plata despăgubirilor și cuantumul acestor despăgubiri, iar reclamanta a formulat critici prin apelul declarat împotriva acelei sentințe. S-a reținut că împrejurarea că instanța de apel nu a făcut referire expresă la aceste critici ale reclamantei nu înseamnă că ele nu au fost avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției asupra căii de atac. De asemenea, s-a reținut că pretinsele erori judiciare, în situația unor hotărâri penale definitive, nu pot fi înlăturate decât prin căile legale reglementate în acest sens și nu prin încălcarea autorității de lucru judecat de către un alt judecător prin stabilirea unor soluții diferite asupra fondului acțiunii civile, printr-o așa zisă lămurire a unei sentințe neclare.

Totodată, reclamanta din prezenta cauză a formulat și contestație la executare, prin care a invocat aceleași susțineri referitoare la limitele obligației sale de plată, așadar chiar în executarea titlului reprezentat de sentința penală nr. 1491/2014, contestația fiind respinsă cu motivarea că prin titlul executoriu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că A. este obligată în solidar cu pârâții la plata despăgubirilor acordate părților civile, independent de limita totală de 137.000 euro decurgând din polițele de asigurare.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, hotărârea penală prin care s-a soluționat latura civilă beneficiază de autoritate de lucru judecat în privința întinderii obligației de dezdăunare ce revine asiguratorului față de persoanele păgubite, anume pentru întregul prejudiciu cauzat de către asigurat, independent de limita de despăgubire stabilită prin contractul de asigurare.

Drept urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei privind dezlegarea greșită de către instanța de apel a chestiunii autorității de lucru judecat a hotărârii penale.

Pe cale de consecință, vor fi respinse și criticile vizând modul de aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată, întrucât nu poate fi repusă în discuție chestiunea întinderii obligației de plată a asiguratorului, tranșată cu autoritate de lucru judecat, potrivit celor expuse anterior.

În condițiile în care asiguratorul a dedus judecății pretenții întemeiate pe subrogația legală și dreptul de regres doar pentru diferența dintre sumele de bani efectiv achitate persoanelor păgubite și cele prevăzute în contractul de asigurare, iar prin hotărârea penală s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat că asiguratorul datora și această diferență, cu titlu de despăgubire, se constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamantei împotriva pârâtei persoană fizică.

Cât privește pretențiile cu același fundament formulate împotriva persoanei juridice, se constată că susținerile recurentei tind, în egală măsură, la repunerea în discuție a chestiunii dezlegate cu autoritate de lucru judecat, în măsura în care recurenta reproșează instanței de apel nerespectarea prevederilor art. 1456 C. civ. referitoare la efectele solidarității între codebitori, precum și cele ale art. 1593 și art. 1597 C. civ. privind subrogația legală.

Legea aplicabilă ratione temporis obligației solidare între debitori este reprezentată de vechiul C. civ., dat fiind că, astfel cum s-a arătat anterior, instanța penală a stabilit existența solidarității pe temeiul art. 1003 din acea reglementare.

De altfel, art. 1456 alin. (1) din noul C. civ., ce prevede că "Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului" coincide în conținut cu art. 1052 din vechiul cod, la care s-a raportat instanța de apel, norma stipulând că "Obligația solidară, în privința creditorului, se împarte de drept între debitori; fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai partea sa."

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a constatat, în mod corect, că asiguratorul care a achitat întreaga sumă de bani stabilită cu titlu de despăgubire nu se poate îndrepta, pe temeiul regresului subrogatoriu, împotriva comitentului, atât timp cât datora întreaga creanță, potrivit celor dezlegate cu autoritate de lucru judecat, nepunându-se problema unei "părți din datorie" ce i-ar fi revenit asiguratorului.

În acest caz, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1039 și art. 1042 din vechiul C. civ., pe temeiul cărora creditorul unei obligații solidare - obligație ce presupune că toți debitorii s-au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate -, se poate îndrepta pentru întreaga datorie împotriva oricăruia dintre debitori, art. 1042 prevăzând în mod expres că acel debitor nu poate opune beneficiul de diviziune.

Față de toate cele expuse și constatând, totodată, că susținerile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză se bazează tot pe readucerea inadmisibilă în discuție a chestiunii dezlegate cu autoritatea de lucru judecat, respectiv a întinderii obligației asiguratorului de plată a despăgubirilor, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

Pe temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata de cheltuieli de judecată, în cuantum de 2.500 RON către intimata B. și de 10.000 RON către intimatul Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 69A din 02 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata B. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul Spitalul Orășenesc Dr. George Trifon a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.