Decizia nr. 1154/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei. Procedura în fața primei instanțe: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 iunie 2023, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat obligarea pârâților A., B., C. și D. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 20.991.218 RON, împreună cu obligațiile fiscale accesorii aferente. În motivare a arătat, în esență, că în urma sesizării nr. 982520 din 06.01.2010 formulate de Administrația Finanțelor Publice Sector 3 cu privire la comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 4 și art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 241/2005, de către D., în calitate de administrator al S.C. E. S.R.L., (în urma controlului efectuat a rezultat că în perioada 01.09.2008-30.04.2009 au fost înregistrate tranzacții între S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.A Galați, fiind emise facturi în valoare de 1.703.964 RON. La data de 07.10.2009, societatea S.C. E. S.R.L. a depus la AFPS 3 deconturile privind TVA pentru perioada 01.01.2006-30.06.2009, din care a rezultat ca în această perioadă nu a declarat livrările efectuate în septembrie 2008 către S.C. F. S.A. Galați), a fost constituit dosarul penal nr. x/2010 devenit prin disjungere nr. 1955/P/2013. La finalul parcursului procesual s-a dispus clasarea cauzei față de inculpații A., B., D., C.. Prin aceeași ordonanță prin care s-a dispus si clasarea cauzei, a fost dispusa și măsura instituirii sechestrului asigurător pana la concurenta sumei de 20.991.218 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, asupra imobilelor inculpatului A., instituirea sechestrului asigurător până la concurenta sumei de 7.899.262 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, asupra imobilelor inculpatului B., instituirea sechestrului asigurător până la concurența sumei de 3.040.792,53 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, asupra instrumentelor financiare ale inculpatei C.. Aceste masuri au fost menținute si prin ordonanțele emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2021, față de inculpații A. si C.. A susținut că sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 1.357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, fapta ilicită constă în faptul că pârâții au încercat să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin neînregistrarea în evidența contabilă și nedeclararea fiscală a unor achiziții de bunuri/servicii, cauzând un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în valoare totală de 20.991.2018 RON. Prin întâmpinarea depusă la 26.01.2024, pârâții C. și A. au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune (arătând că termenul de prescripție a început să curgă din anii 2008-2009, când au fost săvârșite pretinsele fapte ilicite), iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 371 din 05 aprilie 2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă cererea. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal a declarat apel reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1078A din 24 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 371 din 05 aprilie 2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2023.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei civile nr. 1078A din 24 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs, recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 09 ianuarie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

Motivele de recurs: Procedând la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei civile recurate. Printr-un prim motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a învederat că decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe care întemeiază, a fost redactată de o manieră succintă, în termeni generali, iar instanța nu a respectat obligația de a motiva impusă de dispozițiile legale. Mai mult, recurentul apreciază că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă o analiză a probelor administrate în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, a cererii de constituire ca parte civilă, a raportului de expertiză întocmit în cauză, precum și orice alt act concludent și pertinent care a fost depus la dosarul cauzei, și cu atât mai puțin a apărărilor formulate în cauză. A mai criticat faptul că în decizia recurată, instanța de apel enumeră și reține extrase dintr-o serie de hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sau ale Curții Constituționale fără a arăta în mod expres raționamentul juridic care a dus la stabilirea ca aplicabile prescripției a normelor fiscale și nu a normelor civile. Printr-un al doilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat faptul că instanța a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului material la acțiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dat fiind că art. 110 din Codul procedură fiscală stabilește într-un mod clar și fără echivoc faptul că termenul de prescripție de 10 ani curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune, cu finalitate într-o hotărâre judecătorească definitivă. Recurentul a precizat că interpretarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 110 din Codul procedură fiscală s-a făcut într-un mod restrictiv, respectiv condiția sine qua non de aplicare a termenului de prescripție de 10 ani nefiind îndeplinită în cauză. În continuarea raționamentului expus, s-a afirmat că temeiul prezentei acțiuni este răspunderea civilă delictuală, caz în care prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și persoana care răspunde de ea (dispoziții regăsite în C. civ. - art. 2528, alin. (1). În plus, conform art. 285, alin. (2), C. proc. pen., procedura din cursul urmăririi penale este nepublică, fapt pentru care, deși în cursul urmăririi penale a fost administrată proba cu expertiza prin care a fost cuantificat un prejudiciu, a constatat doar după comunicarea soluțiilor de clasare că acoperirea prejudiciului poate fi făcută prin exercitarea acțiunii civile, pe cale separată. Astfel, în opinia recurentului, soluția de clasare emisă în cauză a fost momentul care a dat naștere dreptului legitim al Statului, reprezentat legal prin ANAF, de a-și recupera paguba pe calea acțiunii civile. S-a subliniat faptul că soluția de clasare nu reprezintă o hotărâre definitivă, și, cu atât mai mult, nu reprezintă o piedică în menținerea bănuielii rezonabile că pârâții au săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, prejudiciind grav bugetul de stat. A mai criticat și faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut în sarcina sa că trebuia să stabilească obligații fiscale inculpaților, urmare a formulării sesizării de către Administrația sector 3 a Finanțelor Publice București, la data de 06.01.2010. Această sesizare nu a reprezentat un act a cărui finalitate să poată conduce la recuperarea unui presupus prejudiciu, întrucât acesta a fost stabilit ulterior, prin raportul de expertiză dispus în cauză, moment la care s-a constituit parte civilă. În lipsa unui titlu de creanță emis în condițiile Codului de procedură fiscală, prezenta acțiune este inadmisibilă, întrucât în speța dedusă judecății instanța este învestită cu darea unei hotărâri care să constituie titlu executoriu, tocmai pentru prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului. Dacă, în speță, pârâtul datora taxe/impozite/contribuții bugetului consolidat al statului, care nu izvorau dintr-o faptă penală, care în acest caz prin intervenirea prescripției răspunderii penale, s-a transformat într-o faptă ilicită pentru care instanța este învestită în a obliga pe pârâți la plata prejudiciului cauzat, atunci ar fi fost exclusă promovarea unei astfel de acțiuni, putându-se emite titlu de creanță. După indicarea unei jurisprudențe vaste, recurentul a afirmat că prezenta acțiune este continuarea în fața instanței civile a acțiunii civile ce derivă din procesul penal care s-a închis în faza de urmărire penală prin clasare, și nu este vorba despre stabilirea de impozite și taxe în procedură administrativă. De altfel, dacă urmărirea penală ar fi fost finalizată printr-o trimitere în judecată, instanța penală ar fi judecat acțiunea civilă alăturată acțiunii penale tot în baza răspunderii civile delictuale, conform art. 19 alin. (1) C. proc. pen. Cu alte cuvinte, obligațiile fiscale pot fi stabilite de organul fiscal competent prin procedură administrativă, prin emiterea unei decizii de impunere, însă în situația în care se constată indicii despre săvârșirea unei infracțiuni din domeniul fiscal, incriminate de Legea 241/2005, obligațiile fiscale respective se concretizează într-un prejudiciu, fiind cuantificate în faza de urmărire penală, prin administrarea unui raport de constatare (în caz de urgență) efectuat de specialistul organelor judiciare sau din afara acestora [art. 172 alin. (9) și (10) din C. proc. pen..] sau printr-un raport de expertiză. În susținerea motivelor de recurs învederate, s-a făcut referire și la jurisprudența Curții Constituționale, mai exact la Decizia Curții Constituționale nr. 867 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 1 aprilie 2022, în care s-a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la sintagma "pretențiile părții civile", cuprinsă în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Recurentul a concluzionat că prin comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, inculpatul participant se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale principale prevăzute de legislația fiscală, respectiv de la obligația de plată integrală a impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului public național. Diferența dintre sumele eventual plătite și cele real datorate de contribuabil - diferență decurgând din stabilirea cu rea credință ori, după caz, din neevidențierea în documente legale sau nedeclararea în mod corect și complet a veniturilor realizate sau cheltuielilor efectuate - constituie pagubă bugetară în sens fiscal și, totodată, prejudiciu infracțional în sens penal, de a cărui acoperire integrală este condiționată, printre altele, incidența cauzei de impunitate prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele și contribuțiile prevăzute de lege, corespunzătoare obligațiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor impozite, taxe și contribuții sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în baza legii, în situații expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume fiind, așadar, consacrată normativ cu caracter general și imperativ.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți C. și A. au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimații-pârâți, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă: După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 martie 2025, în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 3 iunie 2025, când instanța a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată prin filtrul criticilor formulate, Înalta Curte găsește nefondat recursul declarat. În ceea ce privește primul motiv de recurs, cel încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată cu evidență că decizia atacată cuprinde motivele pe care întemeiază și că nu a fost redactată de o manieră succintă, în termeni generali, așa cum pretinde recurenta: Este adevărat că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă o analiză elaborată a probelor administrate în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, a cererii de constituire ca parte civilă, a raportului de expertiză întocmit în cauză, însă această împrejurare se datorează faptului că pricina nu a fost soluționată pe fond, ci în virtutea excepției prescripției, iar instanța de apel a analizat nu probatoriul și fondul litigiului, ci chestiunea prescripției ca problemă de drept, în virtutea unor critici dezvoltate de apelantă din perspectiva modului de interpretare a legii cu privire la termenul aplicabil și data de la care acesta curge și se calculează. Instanța de apel a elaborat un raționament juridic în legătură cu problema dedusă atenției, detaliind argumentele în baza cărora a reținut ca fiind aplicabil un anume regim juridic al prescripției, neputându-se susține că hotărârea nu ar fi motivată. Cât privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că în mod judicios instanța de apel a concluzionat, în considerarea Deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, că acțiunea civilă din cauza de față este supusă reglementărilor din Codul fiscal și din Codul de procedură fiscală inclusiv sub aspectul prescripției, fiind vorba despre o acțiune fiscală, prin care organele fiscale solicită obligarea unui contribuabil la plata obligațiilor fiscale principale și accesorii. Într-adevăr, prin amintita decizie dată în interesul legii, s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală; s-a statuat în considerente că în situația condamnării unui inculpat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, deși art. 19 din C. proc. pen.. face referire la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, iar nu ex contractu a răspunderii civile. S-a arătat că împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă. Totodată, corect a luat instanța de apel în considerare paragraful 50 din Decizia nr. 867/2021 a Curții Constituționale care a reconfirmat că soluționarea laturii civile în cauzele de evaziune fiscală se va realiza ținându-se cont de dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispozițiile C. civ. și că persoana condamnată nu poate fi obligată decât la plata obligațiilor fiscale principale și accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală. Or, pornind de la aceste considerente obligatorii, în mod judicios a sesizat instanța de apel că același raționament este aplicabil în mod corespunzător și cauzei de față, urmând a se ține cont de dispozițiile Codului de procedură fiscală. Prin amintita decizie dată în interesul legii, s-a statuat în considerente (paragraful nr. 24) că obligația de plată a taxelor și impozitelor se naște la data realizării activității, încasării venitului supus impozitării și devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanței fiscale, astfel încât stabilirea momentului nașterii acestor obligații de plată ca fiind situat la finalul procedurii judiciare (după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) reprezintă o soluție eronată, deoarece presupune acoperirea doar parțială a prejudiciului cauzat creditorului fiscal prin întârzierea plății obligațiilor fiscale principale, cu excluderea perioadei cuprinse între data la care acestea au devenit scadente și data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și cu consecința exonerării parțiale și nejustificate a debitorului de plata unor daune-interese moratorii și a penalităților de întârziere. În atare condiții, este evident că devin incidente acele dispoziții ale Codului de procedură fiscală evocate de instanța de apel potrivit cu care dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar acesta curge "de la data realizării activității", atunci când se nasc obligațiile de plată a taxelor și impozitelor. În calea de atac de față, în esență, recurentul susține că prezenta acțiune civilă este una delictuală, în recuperarea unui prejudiciu săvârșit prin infracțiune, ceea ce exclude posibilitatea sa de a stabili singur obligațiile fiscale ale pârâților și îl pune în situația de a aștepta pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu privire la repararea pagubei, caz în care termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel specific materiei delictului și curge de la data la care paguba și persoana făptuitorului erau cunoscute. Dincolo de statuările Deciziei nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii amintite mai sus, se cuvine a se menționa că prevederile vechiul Codul de procedură fiscală indicate de instanța de apel se referă în mod explicit la dreptul de stabilire a creanței fiscale de către organul fiscal "în cazul în care aceasta rezultă din săvârșirea unei fapte penale" (art. 91 alin. (3) - prin urmare, însăși legea prevede dreptul organului fiscal de a stabili creanța fiscală pentru ipoteza în care această creanță rezultă dintr-o faptă penală, fără a fi necesară așteptarea finalizării procesului penal pentru rezolvarea acțiunii civile, ceea ce contrazice teza recurentului. Acest termen special de prescripție de 10 ani pentru stabilirea de către organul fiscal a creanței curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune constatată prin hotărâre judecătorească - în speță, din perioada 2007-2012. În măsura în care s-ar primi argumentul recurentului că nu este aplicabil art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, pe motiv că alin. (4) stabilește că termenul de 10 ani prevăzut de alin. (3) se referă doar la acele infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea, ceea ce nu e cazul în speță, s-ar ajunge la concluzia că termenul aplicabil este cel comun, de 5 ani, adică unul și mai defavorabil recurentului. Aceste considerente fac ca soluția dată excepției prescripției de instanțele fondului să fie întemeiată, iar recursul, nefondat, sens în care va fi respins în baza art. 496 C. proc. civ.