ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1112/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 30 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.- augustina, obligarea acesteia la plata sumei de 149.000 euro (736.060 RON), la cursul comunicat de Banca Națională Română la 28 martie 2022, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferentei sumei menționate, calculate de la data scadenței până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La 3 iunie 2022, pârâta de depus cerere reconvențională, solicitând anularea declarației din 9 septembrie 2020, autentificate sub nr. x din 9 septembrie 2020 de Biroul Notarial C..

Prin sentința nr. 1012 din 4 iulie 2024, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prematurității invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.- augustina, ca prematur formulată. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B.- augustina, în contradictoriu cu reclamantul pârât A..

Prin decizia nr. 275 din 29 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1012 din 4 iulie 2024 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. augustina. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului-reclamant având ca obiect cheltuieli de judecată. A obligat apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr. 275 din 29 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Expunând situația de fapt și parcursul procesual al cauzei, recurentul a arătat că instanța de apel a ignorat afirmațiile sale, susținute de probe, cu privire la decăderea intimatei din beneficiul termenului de 10 ani, prevăzut pentru executarea obligației de restituire a sumei împrumutate, față de declararea scadenței anticipate și emiterea somației prin care s-a solicitat plata imediată a datoriei.

Recurentul a adus în discuție aspecte reținute de instanța de fond, cu privire afectarea obligației intimatei de un termen suspensiv de executare.

A menționat că a depus la dosarul de fond capturi ale conversațiilor purtate cu intimata, care relevau refuzul categoric al acesteia de a restitui suma împrumutată.

Totodată, a învederat că instanța de apel a reținut că intimata nu a declarat că renunță la beneficiul termenului de 10 ani, statuând că decăderea se poate constata doar în condițiile prevăzute de art. 1417 C. civ., considerate că nu erau îndeplinite.

Recurentul a combătut aspectul reținut de curtea de apel cu privire la faptul că nu ar fi invocat diminuarea, de către intimată, prin faptele sale, a garanțiilor că va restitui suma împrumutată.

Deși s-a reținut în considerentele hotărârii atacate că anticiparea faptului că intimata nu va achita obligația asumată nu este suficientă, în concepția legiuitorului, pentru a atrage sancțiunea decăderii din termenul de plată, recurentul a pretins că a dovedit această intenție a părții adverse.

A susținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 663 C. proc. civ., precum și cele ale art. 1417 C. civ., și a redat norma de la art. 1418 din acest din urmă act normativ, apreciind că obligația intimatei a devenit exigibilă de îndată, prin decăderea acesteia din beneficiul termenului, raportat la refuzul de a nu restitui suma împrumutată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului din perspectiva neîncadrării motivelor acestuia în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., susținând că recurentul a indicat formal cazurile de casare prevăzute de alin. (1) pct. 5 și 8 ale acestui articol, întrucât nu a expus normele de procedurale și de drept material pretins încălcate de instanța de apel, reiterând aspecte invocate în cererea de apel și neformulând veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursul, ca nefondat.

Prin rezoluția din 17 februarie 2025, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 15 mai 2025, cu citarea părților în ședință publică.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a rămas cu prioritate în pronunțare, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției nulității recursului, invocate de intimată prin întâmpinare.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva încadrării motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni" (…) "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) din același act normativ, prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, precum și în situația reglementată la alin. (2), în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 din cod.

Conform art. 486 alin. (3) din același act normativ, "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și lit. c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instituind sancțiunea nulității atunci când motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488.

În aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a verifica dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată, prin formularea unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, circumscrise dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin motivele recursului pendinte, întemeiate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul s-a axat pe ipoteza decăderii intimatei din beneficiul termenului de 10 ani, stabilit prin declarația notarială autentificată sub nr. x din 9 septembrie 2020 de Biroul Individual Notarial C., susținând că a fost declarată scadența anticipată a sumei împrumutate acesteia, fiind emisă și somația prin care s-a solicitat plata imediată a datoriei.

În expunerea de motive, recurentul a adus în discuție aspecte factuale reținute de instanța de fond pentru a susține că obligația intimatei este afectată de un termen suspensiv, criticând soluția pronunțată asupra excepției prematurității cererii de chemare în judecatăpe care a considerat-o eronată.

Făcând referire la probațiunea administrată, care reliefează, în opinia sa, refuzul intimatei de a-și respecta obligația pecuniară asumată, recurentul a afirmat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu există vreo declarație a acesteia cu privire la renunțarea la beneficiul termenului de 10 ani, statuând că decăderea se poate constata doar în condițiile prevăzute de art. 1417 C. civ., considerate ca nefiind îndeplinite.

Precizând că a declarat scadența anticipată a împrumutului, transmițând intimatei o somație de plată care ar fi condus la decăderea acesteia din beneficiul termenului de plată, recurentul a combătut aspectul reținut de curtea de apel cu privire la faptul că nu ar fi invocat diminuarea, de către intimată, prin faptele sale, a garanțiilor că va restitui suma împrumutată, invocând prevederile art. 663 C. proc. civ., precum și ale art. 1417 și 1418 C. civ.

Înalta Curte, raportând aceste motive de recurs, sintetizate în cele ce preced, la judecata realizată de instanța de apel prin hotărârea recurată, reține că acestea nu se pot circumscrie cazurilor de casare invocate expres, respectiv în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., dar nici în celelalte motive de recurs prevăzute limitativ de acest text legal.

Astfel, prin decizia recurată, curtea de apel a constatat că ipoteza susținută de reclamant a fost în sensul că pârâta nu mai poate beneficia de un termen pentru restituirea sumei împrumutate, întrucât a înțeles, prin comportamentul său, să nu achite datoria asumată, aducând la cunoștința creditorului refuzul de plată.

Deși a reținut că prima instanță nu a argumentat soluția de respingere a acestei critici invocate de reclamant, curtea a suplinit această motivare în lipsa formulării de către apelantul-reclamant a unei cereri de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță pe motiv că nu s-a intrat în cercetarea fondului.

Remarcând existența la dosar a unor probe, în sensul că pârâta nu este de acord să achite suma de 149.000 euro, precum și dispozițiile art. 1418 C. civ., confom cărora renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligația să devină de îndată exigibilă, curtea a apreciat că nici situația de fapt și nici norma legală nu susțin cererea apelantului-reclamant de reformare a sentinței.

În primul rând, a notat că pârâta nu a depus o declarație de renunțare la beneficiul termenului de 10 ani, iar decăderea putea fi constatată doar în condițiile prevăzute de art. 1417 C. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că nu este îndeplinită niciuna dintre premisele aplicării sancțiunii decăderii, în sensul că apelantul-reclamant nu a dovedit și nici nu a invocat că pârâta s-ar afla în stare de insolvabilitate, că a diminuat prin faptele sale garanțiile constituite sau nu a constituit garanțiile promise, respectiv că a ajuns în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențial de creditor la data încheierii contractului.

Astfel, anticiparea faptului că pârâta debitoare nu își va îndeplini obligația de restituire a sumei împrumutate a fost apreciată că nu este suficientă, în concepția legiuitorului, pentru a atrage reținerea sancțiunii decăderii din termenul de plată.

Curtea a mai reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., care se referă la punerea în întârziere de drept, întrucât această premisă o exclude pe cea a termenului de plată stabilit, potrivit interpretării coroborate cu alin. (1) al textului legal, la care apelantul-reclamant nu ar fi făcut trimitere în mod explicit.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a respins apelul reclamantului, ca nefondat, reținând că soluția cu privire la cererea reconvențională sau la celelalte argumente din sentință, reținute în privința cererii principale, nu au fost criticate, astfel că sentința a dobândit autoritate de lucru judecat în această privință, conform art. 430 C. proc. civ.

Raportând considerentele curții de apel la criticile formulate în recurs de către recurent, subsumate cazurilor de casare indicate - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că o astfel de încadrare nu este posibilă.

Astfel, recurentul nu a expus, în recursul pendinte, critici de nelegalitate care să vizeze modalitatea de examinare în apel a cauzei, prin prisma neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1417 C. civ., pentru a se putea constata decăderea intimatei din beneficiul termenului stipulat în declarația notarială, autentificată sub nr. x din 9 septembrie 2020.

Alegațiile recurentului care au vizat această chestiune s-au raportat exclusiv la evaluarea aspectelor factuale pe baza cărora instanța de apel a apreciat că nu poate constata decăderea debitoarei din termenul de plată, astfel că nu pot atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. câtă vreme nu s-a criticat, printr-o motivare corespunzătoare alin. (1) al textului legal menționat, modalitatea de interpretare și aplicare a unor norme de drept material în baza cărora hotărârea instanței de apel a fost pronunțată.

Similar, deși recurentul a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile dezvoltate în memoriul de recurs nu converg către o asemenea concluzie de vreme ce prin intermediul acestora nu au fost indicate normele de procedură aplicate de instanța de apel, a căror încălcare ar putea determina aplicarea sancțiunii nulității.

În realitate, criticile recurentului reprezintă reiterări ale motivelor de apel, precum și aspecte de fapt și de probațiune ale cauzei, care nu pot forma obiect de cenzură în recurs față de dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care condiționează, sub rezerva aplicării sancțiunii nulității, prevăzute de art. 498 alin. (2) din același act normativ, invocarea exclusivă a unor motive de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Chiar dacă recurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., o indicare formală a acestora sau o aparență de motivare a cererii nu poate fi privită ca un recurs motivat, fiind necesară, precum s-a arătat, formularea unor critici de nelegalitate cu referire la soluția pronunțată în apel.

De altfel, motivele invocate în cererea de recurs nu permit nici aplicarea normei prevăzute la art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cauza nedecelând motive de casare de ordine publică, pe care instanța de recurs să le ridice din oficiu.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește una dintre cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) lit. d) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 275 din 29 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obligă pe recurent, aflat în culpă procesuală, să achite intimatei-pârâte suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, efectuarea plății acestuia fiind făcută potrivit extrasului de cont emis de D. la 9 ianuarie 2025.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 275 din 29 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.