ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 67/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 67/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin rechizitoriul procurorului dat

în Dosarul nr. 884/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara a fost

trimis în judecată inculpatul A.V.S. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută

și pedepsită de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm.

C. pen.

În fapt, s-a reținut

că, la data de 27 august 2011, inculpatul a ademenit-o pe partea vătămată C.M.I.,

în vârstă de 8 ani, în încăperea unde-și desfășura activitatea de paznic soțul mamei

sale și, acolo, folosindu-se de avantajul pe care i-l conferea vârsta, a trântit

victima pe pat, a dezbrăcat-o, i-a imobilizat mâinile după care a violat-o.

În cauză s-a făcut

constituire de parte civilă de către partea vătămată C.M.I., prin reprezentant legal

C.M., cu suma de 10.000 RON daune morale.

În faza de urmărire

penală s-a reținut calitatea de parte responsabilă civilmente a domnilor L.S., concubinul

mamei decedate a inculpatului, și A.A.C., fratele inculpatului.

La termenul de

judecată din data de 18.01.2012, inculpatul a solicitat ca judecata să se facă pe

baza probelor administrate în faza de urmărire penală, potrivit dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen.

Prin sentința

penală nr. 64 din 15 martie 2012, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul

A.V.S. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru infracțiunea de viol prevăzută de

art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și

art. 320

1

C. proc. pen.

A interzis inculpatului

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b)

C. pen. în condițiile art. 71 C. pen.

În baza art. 88

C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A.V.S. durata reținerii acestuia

de 24 de ore, respectiv de la 27 septembrie 2011, ora 15.30 la 28 septembrie 2011,

ora 15.30.

A dispus prelevarea

de la inculpat de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în

S.N.D.G.J., măsura urmând a-i fi adusă la cunoștință acestuia.

În baza art. 14,

art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. C. civ. a obligat pe inculpatul

A.V.S. la plata sumei de 10.000 RON daune morale către partea civilă C.M.I., reprezentată

de mama sa C.M.

A constatat că

A.A.C. și L.S. nu au calitatea de parte responsabilă civilmente.

A constatat calitatea

de mijloace materiale de probă a obiectelor înregistrate în Registrul de corpuri

delicte aflat la Tribunalul Hunedoara, așa cum se regăsesc în procesul-verbal aflat

la dosarul cauzei.

A obligat pe inculpat

la plata sumei de 5.500 RON cheltuieli judiciare către stat Pentru a pronunța această

hotărâre Tribunalul a reținut următoarele: La data de 27 august 2011 organele de

cercetare penală au fost sesizate telefonic de către mama părții vătămate C.M.I.

că fiica sa, minoră, a fost violată de o persoană de etnie rromă. Urmare a acestei

sesizări, organele de cercetare penală au început cercetările în cauză.

Din probele administrate,

respectiv proces-verbal cercetare la fața locului și planșe foto judiciare,

proces-verbal reconstituire și planșe foto judiciare, raport constatare medico-legală

parte vătămată, raport expertiză medico-legală psihiatrică inculpat, declarații

parte vătămată, declarații martor L.S., D.A., S.R.R., L.N., B.N.F., M.M.D., declarații

inculpat, a reieșit că, la data de 27 august 2011 partea vătămată C.M.I., în vârstă

de 8 ani și 10 luni, s-a dus în incinta societății SC S.I. SRL Orăștie la „prietenul

său A.V.S." pentru a se juca. Inculpatul, așa cum rezultă din declarația sa,

nu avea chef de joacă și i-a spus să plece. Partea vătămată a intrat în camera unde

se afla inculpatul și care era folosită de paznicul societății (paznic care era

concubinul mamei sale) pentru a se juca. Inculpatul declară că, inexplicabil, a

dorit să întrețină relații sexuale cu partea vătămată. A încuiat ușa, a trântit-o

pe partea vătămată pe canapea, aceasta a început să plângă, a reușit să se ridice

în picioare dar inculpatul a trântit-o, din nou, pe canapea, punând-o în genunchi,

cu burta lipită de canapea. Inculpatul i-a ridicat fusta, i-a dat jos chiloții,

în timp ce partea vătămată se zbătea să scape, dădea din mâini, plângea și îi spunea

să o lase în pace, motiv pentru care „i-a băgat mâinile sub ea, a apăsat-o pe spate

ca să nu le poată scoate, și-a dat jos pantalonii și și-a introdus penisul în vagin".

Tot inculpatul mai declară că „C.M.I. zbiera, zicându-mi că o doare, însă eu am

prins-o de gură ca să nu se mai audă". Declarația sa se coroborează cu cea

a părții vătămate care arată că „m-a durut foarte tare, am țipat dar A.V.S. mă ținea

cu o mână de gură".

Inculpatul a avut

discernământul păstrat la data săvârșirii faptei, potrivit concluziilor raportului

medico-legal.

La individualizarea

pedepsei, Tribunalul a avut în vedere, potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., limitele

de pedeapsă prevăzute în partea specială a C. pen., starea de minoritate a inculpatului

la data săvârșirii faptei, poziția procesuală a acestuia raportat la dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen., pericolul social concret al faptei săvârșite

determinat prin prisma vârstei părții vătămate dar și a modului de săvârșire a faptei.

Tribunalul nu

a acordat circumstanțe atenuante inculpatului apreciind că, deși acesta a suferit

traume psihologice ca urmare a decesului ambilor părinți, fapta săvârșită, prin

modalitatea concretă, excede acestor traume.

La stabilirea

pedepselor accesorii Tribunalul a avut în vedere principiul' proporționalității

prevăzut de Constituție în cuprinsul art. 53 C. pen. precum și incompatibilitatea

unei funcții publice cu o pedeapsă penală.

În ceea ce privește

latura civilă, față de dispozițiile art. 346 alin. (1) și art. 14 C. proc. pen.,

art. 998-999 C. civ., văzând natura faptei săvârșite, leziunile fizice și traumele

psihice suferite de partea vătămată, a admis cererea părții vătămate și a obligat

inculpatul la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel, în termenul legal, inculpatul A.V.S., aducându-i critici

de netemeinicie, sub aspectul pedepsei aplicate de prima instanță și al cuantumului

despăgubirilor morale acordate părții civile.

În expunerea motivelor

de apel, inculpatul a susținut că instanța de fond nu a realizat o justă individualizare

a sancțiunii aplicate, fiind avută în vedere doar gravitatea deosebită a faptei,

nu și circumstanțele sale de ordin personal. În acest sens, inculpatul a arătat

că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că este minor, nu posedă antecedente

penale, a avut o situație familială grea, fiind orfan de ambii părinți, a recunoscut

comiterea faptei, pe care o regretă, motiv pentru care a și solicitat aplicarea

prevederilor art. 320

1

C. proc. pen.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, inculpatul a considerat că despăgubirile morale acordate

părții civile sunt prea mari, raportat la trauma efectiv suferită.

În apel, au fost

aduse la cunoștința inculpatului prevederile art. 378 alin. (1

1

)

C. proc. pen., acesta declarând că înțelege să uzeze de dreptul la tăcere.

Prin decizia penală nr. 20/A/2012 din data de 29 mai 2012, Curtea de Apel Alba Iulia

a admis apelul formulat de inculpatul A.V.S. împotriva sentinței penale nr. 64

din 15 martie 2012 pronunțate de Tribunalul Hunedoara a desființat sentința penală

atacată doar sub aspectul laturii penale a cauzei, în ceea ce privește individualizarea

pedepsei aplicate inculpatului și, rejudecând, a condamnat inculpatul la pedeapsă

de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197

alin. (1) și (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale

atacate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prima instanță

a realizat o justă interpretare a probelor administrate în faza de

urmărire

penală, stabilind corect starea de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale

aplicabile, aceasta în condițiile în care inculpatul a înțeles să uzeze de dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen.

În ceea ce privește

individualizarea sancțiunii aplicate inculpatului, Curtea a constatat că, potrivit

dispozițiilor art. 100 C. pen., față de minorul care răspunde penal se poate lua

o măsură educativă ori se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține

seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea

intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut

și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana

minorului.

Pedeapsa se aplică

numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru

îndreptarea minorului.

Curtea a apreciat

că prima instanță a evaluat corect criteriile menționate, reținând, raportat îndeosebi

la gravitatea faptei săvârșite, că aplicarea unei măsuri educative ar fi insuficientă

pentru a atrage atenția inculpatului asupra conduitei adoptate și pentru a sancționa

fapta acestuia.

În privința pedepsei

aplicate, Curtea a apreciat că instanța de fond a procedat la o greșită individualizare

a acesteia, prin prisma criteriilor reglementate de art. 72 C. pen.

Astfel, Curtea

a reținut că modalitatea concretă de comitere a faptei, prin constrângerea unei

minore de 8 ani la raport sexual, limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, consecințele

grave ale faptei inculpatului asupra dezvoltării ulterioare a minorei sunt elemente

care justifică aplicarea unei pedepse într-un cuantum ridicat.

Însă, nu se poate

ignora nici conduita corespunzătoare anterioară a inculpatului, atitudinea sinceră

adoptată pe parcursul procedurilor, regretul manifestat față de comiterea faptei,

starea de minoritate, precum și condițiile dificile în care a crescut, fiind orfan

de ambii părinți, aceste împrejurări fiind de natură să justifice aplicarea unei

pedepse într-un cuantum mai redus decât cel stabilit de prima mstanță.

În acest sens,

Curtea a reținut că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, atât în faza

de urmărire penală, cât și în fața instanței, a recunoscut săvârșirea infracțiunii,

beneficiind de prevederile art. 320

1

C. proc. pen., iar din concluziile

referatului de evaluare întocmit în cauză de Serviciul de Probațiune de pe lângă

Tribunalul Hunedoara a rezultat că nici un element din comportamentul anterior al

inculpatului nu ar fi condus la previzionarea comiterii unui viol, la săvârșirea

faptei concurând mai mulți factor i(consum de alcool, prezența considerată agasantă

a minorei).

În acest sens,

pentru evitarea producerii în viitor a unui asemenea eveniment grav, s-a recomandat

exercitarea unui control strict asupra inculpatului, concomitent cu includerea lui

într-un program de terapie și consiliere psihologică.

În consecință,

pentru toate considerentele arătate, Curtea a apreciat că o pedeapsa principală

mai redusă, de 6 ani închisoare, ar corespunde gravității deosebite a faptei comise,

ar avea în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului și starea de minoritate

a acestuia la momentul comiterii faptei, fiind totodată de natură să asigure prevenția

generală și specială reglementată de lege.

Analizând și modalitatea

de soluționare a laturii civile a cauzei, Curtea a constatat că din această perspectivă

motivele de apel ale inculpatului sunt nefondate, daunele morale stabilite de prima

instanță fiind în măsură să reprezinte o compensație echitabilă a prejudiciului

moral suferit de partea vătămată minoră prin fapta reprobabilă a inculpatului, față

de consecințele grave produse asupra dezvoltării ulterioare a minorei și față de

impactul avut asupra familiei acesteia.

Împotriva decizie

penale nr. 20/A/2012 din data de 29 mai 2012, în termenul legal a declarat recurs

inculpatul A.V.S. criticând decizia atacată pentru netemeinicie, arătând în esență

că pedeapsa aplicată nu a fost corect individualizată deoarece nu au fost luate

în considerare circumstanțele atenuante, iar cuantumul daunelor morale acordate

în cauză este prea mare acestea nefiind în nici un mod dovedite.

Față de criticile

formulate de inculpatul A.V.S. circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Situația de fapt

reținută de instanța de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este în

deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu,

că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa,

acesta recunoscând comiterea faptelor în fața primei instanțe, solicitând să beneficieze

de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Sub aspectul individualizării

pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate,

Înalta Curte apreciind că în speță Curtea de Apel a făcut o corectă reindividualizare

a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere

a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalității acesteia.

Individualizarea

pedepselor privește deopotrivă stabilirea și aplicarea acestora dar și adaptarea

în funcție de gradul de pericol social al faptei și de periculozitatea și persoana

făptuitorului.

Pedeapsa, pe lângă

funcția de constrângere, îndeplinește și un rol educativ, de exemplaritate și de

reeducare a infractorului, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale

ale condamnatului.

Funcția de exemplaritate

a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul

de gravitate, ce ar viza maximul sau minimul pedepsei prevăzute pentru respectiva

infracțiune, astfel încât în procesul de individualizare a pedepsei trebuie avute

în vedere toate criteriile referitoare la dispozițiile dreptului penal general,

limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana

infractorului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Circumstanțele

atenuante sunt fapte sau împrejurări prevăzute de lege sau lăsate la aprecierea

instanței care, deși nu înlătură caracterul penal al faptei, relevă un pericol social

redus al acesteia sau o periculozitate redusă a făptuitorului și care permit judecătorului

să aplice a pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

Individualizarea

pedepselor trebuie să respecte principiul proporționalității pedepsei cu natura

și gradul de pericol social al faptei săvârșite, avându-se în vedere drepturile

și libertățile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate

prin comiterea infracțiunii.

Conform art. 72

alin. (1) C. pen., „La stabilirea și aplicare a pedepsei se ține seama de dispozițiile

părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixat în partea specială,

de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

Art. 74 C.

pen. cuprinde împrejurări de fapt care raportate la cauza pendinte, pot dobândi

prin aprecierea instanței valențe atenuante. Recunoașterea unor date și împrejurări

ale realității ca circumstanțe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanțele

avute în vedere de instanță reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu

sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei

pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită în concret,

satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

În speță, instanța

nu poate ignora faptul că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului a fost săvârșită

în formă agravantă, acesta a săvârșit fapta în mod conștient, a încercat inițial

să se sustragă urmăririi penale și a manifestat un comportament violent față de

victimă în momentul întreținerii raportului sexual.

Faptul că inculpatul

a recunoscut fapta nu poate fi reținută ca circumstanță atenuantă acestui fapt dându-i-se

eficiență prin aplicarea procedurii prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.,

astfel că inculpatul a beneficiat de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

neputându-se da eficiență în același timp și art. 74 alin. (1) lit. c) coroborat

cu art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.

Faptul că anterior

săvârșirii faptei, inculpatul nu a manifestat un comportament care să fi condus

la previzionarea comiterii unui viol, acesta fiind în general o persoană retrasă,

respectuoasă, cu rezultate medii la învățătură, profund afectată de decesul mamei

sale, totuși acestea nu pot fi reținute ca și circumstanțe atenuante ci doar ca

împrejurări de natură să determine o evaluare a modalității de sancționare a inculpatului

și aprecierea asupra cuantumului și modalității de executare a pedepsei aplicate.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a apreciat în mod corect

că pedeapsa de 8 ani aplicată de instanța de fond este prea mare în raport de persoana

inculpatului și apreciind întreg ansamblul probator raportat la concluziile referatului

de evaluare al Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Hunedoara a considerat

justă diminuarea pedepsei aplicată de la 8 ani închisoare la 6 ani închisoare și

interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și b) C. pen. în condițiile art. 71 C. pen.

Față de critica

inculpatului cu privire la faptul că suma solicitată de partea vătămată și acordată

de instanță cu titlu de daune morale nu este dovedită, Înalta Curte apreciază că

aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă.

Spre deosebire

de despăgubirile pentru daune materiale, care se stabilesc pe bază de probe, despăgubirile

pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. în cazul

infracțiunilor contra persoanei, evaluarea despăgubirilor pentru daune morale, în

scopul de a nu fi una pur subiectivă sau de a nu tinde către o îmbogățire fără just

temei, trebuie să țină seamă de suferințele fizice și morale susceptibile în mod

rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită de inculpat precum și toate consecințele

acesteia, relevate de actele medicale ori de alte probe administrate.

În speță, daunele

morale au rolul de a acorda părții vătămate o reparație materială pentru traumele

fizice și psihice suferite care afectează în mod negativ dezvoltarea psihică a minorei,

participarea acesteia la viața socială, școlară și de familie, comparativ cu situația

anterioară faptei săvârșite de inculpat. De asemenea, este de reținut faptul că

valoarea despăgubirilor nu poate fi limitată în raport de posibilitățile de plată

ale inculpatului.

Astfel, instanța

de fond a stabilit în mod corect că suma de 10.000 RON astfel cum a fost solicitată

de către partea vătămată, este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral cauzat

de către inculpat.

Așa fiind,

Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A.V.S.

împotriva deciziei penale nr. 20/A din 29 mai 2012 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția pentru cauze cu minori și de familie.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul A.V.S. împotriva deciziei penale nr. 20/A din 29

mai 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată C.M.I., în cuantum de 150 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 10 ianuarie 2013.