ÎCCJ, Decizia nr. 18/2025

Ședința publică din data de 23 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. La data de 19 mai 2025, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Judiciară - Serviciul de recursuri în interesul legii, în temeiul art. 465 din C. proc. pen., împotriva deciziei nr. 35 din 10 mai 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în recursul în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1999, prin care s-a dispus achitarea inculpatului A., ca urmare a publicării Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Zăicescu și B. împotriva României din data de 23 aprilie 2024 (cererea nr. 42.917/16), definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 10 martie 2025).

S-au invocat următoarele:

Prin decizia penală nr. 2370 din 15 august 1953 a Tribunalului Capitalei, Colegiul II penal, inculpatul A. a fost condamnat la 10 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru crima de război prevăzută de art. 1it. a, c și d, art. 3 lit. c) și d) și art. 4 ale Legii nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948

1

.

De asemenea, s-a dispus prin aceeași sentință confiscarea averii inculpatului.

Curtea Supremă a Justiție a admis recursul în anulare, a dispus casarea deciziei nr. 2370 din 15 august 1953 a Tribunalului Capitalei - Colegiul II penal în ceea ce îl privește pe inculpatul A. precum și decizia nr. 593 din 26 mai 1954 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal, achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 1 lit. a), c), d), art. 3 lit. c) și d) și art. 4 din Decretul nr. 207/1948 și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

În temeiul dispozițiilor art. 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, domnul C. și doamna B. au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 iulie 2016, susținând că drepturile protejate de art. 3, art. 6 § 1, art. 8 și art. 14 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție le-au fost încălcate prin achitarea a doi ofițeri de armată, anterior condamnați pentru infracțiuni legate de Holocaust, în cadrul unor procese care nu au fost dezvăluite nici lor, în calitate de victime ale Holocaustului, nici publicului.

Prin hotărârea din data de 23 aprilie 2024, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanților le-au fost încălcate dreptul la viață privată și dreptul de a nu fi supus discriminării, prevăzute de art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție.

În opinia Curții, încălcarea celor două drepturi garantate de Convenție a fost cauzată de faptul că autoritățile naționale nu au prezentat motive relevante și suficiente pentru acțiunile lor, care au dus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracțiuni legate de Holocaust în lipsa unor noi probe, atât prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric, cât și prin negarea răspunderii funcționarilor statului pentru Holocaust (în contradicție cu principiile dreptului internațional). Prin urmare, acțiunile autorităților statului au fost considerate ca fiind excesive și nejustificate, nefiind "necesare într-o societate democratică".

Curtea a respins plângerea reclamanților sub aspectul potențialei încălcări a drepturilor prevăzute de art. 3, art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 Adițional la Convenție. Curtea a considerat că nu are jurisdicție ratione temporis pentru a analiza cererea în temeiul art. 3 din Convenție, iar, în ceea ce privește solicitările reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 6§1 și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție a constatat că, fie nu întrunesc condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 34 și art. 35 din Convenție, fie nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților consacrate în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

În ceea ce privește drepturile încălcate de către statul român, în esență, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte:

- reclamanții C. și B. sunt cetățeni români, evrei și supraviețuitori ai Holocaustului. Mai exact, C. este un supraviețuitor al Pogromului de la Iași din anul 1941, loc în care a fost martor la uciderea unor membri ai familiei sale, după care a fost transportat până la Podul Iloaiei cu așa numitele "trenuri ale morții" unde a fost plasat într-un ghetou. În ceea ce-o privește pe B., ea a fost luată din casa ei din Cernăuți în anul 1941 și plasată într-un ghetou în așteptarea deportării în Transnistria;

- Curtea Supremă de Justiție a admis două recursuri în anulare introduse de Procurorul General al României, prin care s-au redeschis procesele penale ale inculpaților D. și A., procese în urma cărora aceștia au fost achitați pentru fapte comise în legătură cu Holocaustul din România și pentru care au fost găsiți vinovați și condamnați în anii 1953, respectiv 1957;

- deși cei doi reclamanți nu au fost parte în procedurile sus-menționate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că aceștia au calitatea de victimă, întrucât, fiind de origine evreiască, au trecut în anul 1941 prin prima fază a procesului de deportare, respectiv transportul în condiții inumane (în cazul primului reclamant) și plasarea în ghetouri în vederea deportării ulterioare (în cazul ambilor reclamanți). Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că, din perspectiva dreptului la viață privată prevăzut de art. 8 din Convenție, nu este necesară stabilirea unei legături de cauzalitate între actele săvârșite de cei doi inculpați - D. și A. și cei doi reclamanți, dată fiind natura infracțiunilor în cauză, acestea fiind îndreptate împotriva unui întreg grup de persoane din care făceau parte și reclamanții. În opinia Curții, cei doi reclamanți, evrei și supraviețuitori ai Holocaustului, pot susține că au suferit personal o traumă emoțională când au aflat despre redeschiderea proceselor și achitarea celor doi inculpați;

- Curtea a mai considerat că reclamanții aveau un interes personal în procesele care vizau stabilirea răspunderii unor ofițeri de armată de rang înalt în Holocaustul din România, Holocaust al căror victime au fost cei doi reclamanți. De altfel, lipsa de implicare în procesele redeschise prin cele două recursuri în anulare ale celor doi reclamanți victime ale Holocaustului din România, reprezintă unul din argumentele care au stat la baza încălcărilor constatate de Curte;

- redeschiderea celor două procese de către Curtea Supremă de Justiție, ca urmare a admiterii în anii 1998 și 1999 a două recursuri în anulare introduse de către Procurorul General al României și achitarea inculpaților D. și A., a avut un impact suficient asupra sentimentului de identitate și a stimei de sine ale reclamanților evrei și supraviețuitori ai Holocaustului din România, încât să le producă o suferință psihică, atingând un anumit nivel sau prag de gravitate. Curtea a luat în considerare faptul că prin procedura redeschisă, instanța supremă a examinat rolul ofițerilor de rang înalt din armata română, într-un eveniment deosebit de sensibil precum Holocaustul din România din anul 1941;

- pe fond, Curtea a mai reținut că rejudecarea celor doi inculpați a privit chestiuni de interes public considerabil, respectiv răspunderea pentru Holocaust, aspecte cu privire la care nici publicul larg și nici supraviețuitorii Holocaustului (printre care și reclamanții) nu au fost informați, aspecte contrare principiilor internaționale existente la acel moment. Achitările nu au fost niciodată aduse în mod oficial la cunoștința publicului, reclamanții aflând despre ele din întâmplare la Conferința din anul 2016, organizată de Institutul Național pentru studierea Holocaustului din România - Elie Wiesel. Mai mult, dosarele legate de condamnările inițiale ale inculpaților și dosarele legate de procesele de rejudecare au fost ținute secrete de Serviciile Secrete chiar și după căderea regimului comunist și, ulterior, de C.N.S.A.S., accesul publicului larg la acestea fiind admis în condiții restrictive. De altfel, reclamanților li s-au refuzat primele încercări de acces la dosarele menționate. În plus, Curtea a ținut cont de faptul că instanța supremă, prin cele două hotărâri de achitare, prin care a stabilit că doar trupele germane au fost implicate în Pogromul de la Iași și în plasarea evreilor români în ghetouri și deportarea lor pe baza unor liste alcătuite de Serviciul Special de Informații din România și de Jandarmeria Română (nu și de către ofițeri ai Armatei Române), contrazic înscrisurile aflate la dosar.

Curtea a mai subliniat că statele care au experimentat ororile naziste au răspundere morală specială de a se distanța de atrocitățile în masă săvârșite de naziști, aspect care este aplicabil și în cazul României, hotărârile de achitare în cauză fiind considerate veritabile acte discriminatorii.

S-a concluzionat că, din examinarea hotărârii C.E.D.O. Zăicescu și B. c. României, reiese că s-a constatat încălcarea dreptului la viață privată și a dreptului de a nu fi discriminat al reclamanților, întrucât Curtea Supremă de Justiție i-a achitat pe cei doi inculpați în lipsa unor probe noi care să infirme implicarea lor în Holocaustul din România, fără ca reclamanții să fi fost parte în procedură sau înștiințați de existența proceselor și a rezultatelor acestora, și fără ca aceste proceduri să fie aduse la cunoștința publicului larg, aspecte de natură să producă suferințe psihice și să discrimineze victimele Holocaustului din România.

Conform art. 46 parag. 1 din Convenție, puterea de lucru judecat a hotărârii instanței europene impune statului condamnat obligația de a executa această hotărâre.

Astfel, hotărârile definitive ale Curții sunt obligatorii și dau naștere obligației statului de a le executa, scop în care sunt trimise Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei care supraveghează executarea lor.

Eficiența sistemului Convenției este data așadar și de modalitatea de executare de către statele părți a hotărârilor Curții. Executarea promptă și efectivă a acestora conduce la întărirea respectării drepturilor omului la nivel intern. Statele părți la Convenție au obligația politico-juridică de a remedia încălcările constatate de Curte, având bineînțeles o marjă de apreciere în alegerea măsurilor necesare ce trebuie adoptate la nivel național.

Stabilirea caracterului eficient al măsurilor în prezenta cauză implică o analiză a acestora, așa cum au fost evidențiate la nivel doctrinar. Astfel, în concret, statele sunt obligate să execute hotărârile C.E.D.O. prin luarea unor măsuri cu caracter individual și general.

Măsurile cu caracter general au rolul de a preveni încălcări similare cu privire la alte subiecte de drept. Constatarea încălcării unui drept garantat de Convenție poate avea efecte și cu privire la alte persoane decât reclamantul din procedura C.E.D.O.

Pentru a preveni alte potențiale încălcări, statele sunt obligate să adopte asemenea măsuri cu caracter general, ce pot consta în modificări legislative, schimbări de natură jurisprudențială sau de practică administrativă. În alte situații, în care vorbim de încălcări izolate, ce țin de un act sau practică contrară Convenției, este suficientă diseminarea hotărârii C.E.D.O. prin publicarea în Monitorul Oficial și prin distribuirea ei către categorii profesionale interesate în scopul preîntâmpinării unor încălcări similare. În situația existenței unei practici judiciare contrare Convenției, soluția adecvată este de a revizui respectivele practici în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O.. Lipsa luării măsurilor generale adecvate, poate duce la condamnarea de către Curte în cauze similare.

Măsurile cu caracter individual privesc, în primul rând, reclamantul din procedură și, prin intermediul lor, Curtea urmărește ca statul în cauză să ia măsurile necesare pentru redresarea stării acestuia. Astfel, statul are posibilitatea să repună victima în situația anterioară (restitutio in integrum) sau să ia alte măsuri practice, în cazul în care acest fapt nu mai este posibil. Redeschiderea unei proceduri judiciare constituie o astfel de măsură.

Având în vedere cele expuse, s-a apreciat că, în speța de față, executarea hotărârii C.E.D.O. Zăicescu și B./României impune, în primul rând, măsura individuală a desființării hotărârilor pronunțate de Curtea Supremă de Justiție a României, prin care s-a dispus achitarea inculpaților D. și A..

De altfel, în scopul îndrumării statelor în procesul de executare al hotărârilor C.E.D.O., Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a elaborat Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea și redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin această Recomandare, Comitetul Miniștrilor "invită statele contractante să asigure existența la nivel intern a unor posibilități adecvate de a realiza în măsura posibilului, restitutio in integrum" și le "încurajează să examineze sistemele lor juridice pentru a se asigura că acestea conțin posibilități adecvate pentru reexaminarea cauzei, inclusiv prin redeschiderea procedurii în situația în care Curtea a constatat o încălcare a Convenției". Aceste recomandări privesc, mai ales, situațiile în care "partea lezată" continuă să sufere consecințe grave ca urmare a deciziei naționale, consecințe care nu pot fi "compensate" cu acordarea satisfacției echitabile și pot fi înlăturate "numai prin reexaminare sau redeschiderea procedurii", atunci când din decizia instanței europene rezultă că "decizia internă este contrară pe fondul ei dispozițiilor Convenției sau încălcarea constatată este cauzată de erori sau de vicii ale procedurii interne de o asemenea gravitate încât subzistă o îndoială serioasă asupra rezultatului procedurii interne".

În legislația internă, prin Legea nr. 576/2004 au fost introduse dispozițiile art. 408

1

din C. proc. pen. din 1968 prin care a fost reglementată revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, instituție reglementată în prezent de dispozițiile art. 465 din C. proc. pen., reprezentând în fapt atât transpunerea Recomandării nr. R(2000)2 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cât și calea procesuală de executare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, mecanismul de conformare și recunoaștere a forței obligatorii a hotărârilor definitive ale Curții, instituit prin art. 465 din C. proc. pen., impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat în momentul încălcării dreptului garantat de Convenție.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, de asemenea, în jurisprudența sa obligatorie, că revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului este calea extraordinară de atac ce are "o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcționalitatea și funcția sa procesuală, care o deosebește de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanță a propriei soluții, soluție ce este înlocuită cu una corespunzătoare (...)."

Stabilind cu titlu obligatoriu efectele procesuale ale admiterii revizuirii în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, prin considerentele Deciziei nr. 2 din data de 2 februarie 2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în esență că, dată fiind loialitatea convențională, atunci când Curtea constată încălcarea unui drept, impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat în momentul încălcării dreptului, fiind vorba, în mod real de o repunere în aceeași situație juridică, fără a fi aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, care obligă la desfășurarea procedurii potrivit legii în vigoare la momentul actual, întrucât, nu ne aflăm în prezența unei situații clasice de desființare cu rejudecare.

Întrucât, în prezenta cauză, procurorul a apreciat că se impune, ca urmare a admiterii cererii de revizuire, desființarea hotărârii definitive pronunțate în recurs în anulare și rejudecarea cauzei, ceea ce presupune rejudecarea recursului în anulare, o observație necesară, privește chiar calea extraordinară de atac a recursului în anulare care nu mai este reglementată de dispozițiile procesual penale în vigoare, dispozițiile art. 409 - art. 414 din C. proc. pen. anterior ce reglementau recursul în anulare fiind abrogate prin art. I pct. 5 din Legea nr. 576/2004, intrată în vigoare la data de 23 decembrie 2004.

În ceea ce privește cauzele în curs de soluționare la data intrării în vigoare a legii de abrogare, soluția legislativă este prevăzută de art. II din Legea nr. 576/2004, conform căruia "cauzele privind recursurile în anulare declarate până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să fie judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit dispozițiilor în vigoare la data recursurilor în anulare".

Mutatis mutandis, s-a susținut că sunt valabile și în cazul de față considerentele Deciziei nr. 2 din data de 2 februarie 2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pe calea revizuirii ajungându-se la "reînnoirea" judecății, astfel încât, prin admiterea cererii de revizuire și retractarea hotărârii prin care recursul în anulare a fost admis, se va proceda la rejudecarea căii extraordinare de atac, potrivit dispozițiilor în vigoare la data recursurilor în anulare, dar în contextul jurisprudențial reprezentat de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzie susținută atât de dispozițiile art. II din Legea nr. 576/2004, cât și de interesul general ocrotit prin intermediul art. 465 din C. proc. pen., constând în integrarea drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv.

În acest sens s-a arătat că este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care în aplicarea art. 408

1

din C. proc. pen. anterior, în situațiile concrete în care s-a impus desființarea hotărârii pronunțate în recurs în anulare urmată de rejudecarea acestuia, a pronunțat mai multe hotărâri fără să fi invocat impedimentul rezultat din abrogarea instituției recursului în anulare - în acest sens deciziile penale nr. 680 din 24 noiembrie 2008, nr. 510 din 22 iunie 2009 ale Completului de 9 judecători și decizia penală nr. 345 din 7 noiembrie 2011 a Completului de 5 judecători.

a. existența unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, condiție îndeplinită în cauză, întrucât prin hotărârea pronunțată la data de 23 aprilie 2024 în cauza Zăicescu și B. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 și art. 14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

b. Condiția caracterului definitiv este îndeplinită, hotărârea rămânând definitivă la 23 iulie 2024, în termen de trei luni de la data pronunțării ei, conform art. 44 alin. (2) lit. b) din Convenție.

c. Sub aspectul condiției continuării producerii consecințelor grave ale încălcării Convenției și după pronunțarea hotărârii, s-a considerat că, în examinarea îndeplinirii acesteia, deosebit de importante sunt aspectele reținute de Curte ca reprezentând încălcări ale drepturilor garantate de Convenție.

În esență, în cauza B. și Zăicescu contra României, Curtea a reținut că redeschiderea procesului penal, achitarea persoanelor anterior condamnate definitiv pentru infracțiuni legate de Holocaustul din România, în lipsa unor probe noi, prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric și prin negarea răspunderii funcționarilor statului pentru Holocaust (în contradicție cu principiile dreptului internațional), sunt acțiuni excesive ale autorităților naționale, ce nu sunt necesare într-o societate democratică și care au încălcat dreptul la viață privată al reclamanților.

Examinând motivarea deciziei de achitare din anul 1999, Curtea a observat că argumentele Curții Supreme de Justiție pentru a dispune achitarea inculpatului E., constând în aceea că secția a II-a a Statului Major General al Armatei Române, unde își exercita funcția, nu a avut nicio implicare în Pogromul de la Iași sau în deportarea și plasarea evreilor în ghetouri, contrazicea argumentația Curții Supreme de Justiție în ceea ce privește achitarea anterioară a lui D., care fusese superiorul direct al lui A. și a cărui implicare în plasarea evreilor în ghetouri și lagăre de concentrare, precum și implicarea secției a II-a pe care o conducea - fusese justificată de apărarea sa că a urmat pur și simplu ordinele date de superior.

Curtea a considerat că, constatările Curții Supreme de Justiție care au condus la achitările din anii 1998 (achitarea lui D.) și 1999 (achitarea lui A.) - și anume că doar trupele germane au fost implicate în Pogromul de la Iași și în plasarea evreilor români în ghetouri și deportarea lor ulterioară, contrazic probele din dosarele inițiale de condamnare și constatările proprii ale instanței că plasarea evreilor în ghetouri în vederea deportării lor ulterioare se bazase pe liste de nume întocmite de Serviciul Special de Informații Român și de jandarmerie și ignoră contextul istoric reflectat de măsurile antisemite luate de Guvernul României însuși la acea vreme.

Având în vedere că încălcarea dreptului la viață privată al reclamanților se reține, așadar, în raport de o decizie de achitare pentru o infracțiune legată de Holocaust, precum și faptul că aceasta este întemeiată pe argumente contrare faptelor stabilite istoric, decizia produce în continuare consecințe atât în ceea ce privește neasumarea de către statul român a responsabilității pentru Holocaust, cât și în ceea ce privește consecințele de natură civilă asociate condamnării, fiind îndeplinită condiția de admisibilitate a continuității consecințelor grave ale încălcării Convenției.

Încălcările constatate de Curte privesc categoria mai largă a supraviețuitorilor Holocaustului și nu doar reclamanții din cauză, întrucât, așa cum a arătat și Curtea, faptele de a contribui la înființarea de ghetouri și lagăre de concentrare, precum și la plasarea evreilor în astfel de lagăre, sunt, prin natura lor, îndreptate împotriva unui întreg grup de persoane.

Așadar, față de caracterul unic al speței, care a examinat evenimente de o natură extrem de sensibilă cum este Holocaustul, s-a considerat că prejudiciul moral cauzat prin achitarea în recurs în anulare, în lipsa unor probe noi, a unui ofițer de rang înalt din armată pentru crime de război, anterior condamnat, este atât de însemnat, încât pronunțarea hotărârii de către Curte nu a stopat consecințele grave ale încălcării Convenției.

d. Sub aspectul condiției ca încetarea acestor consecințe grave să fie posibilă doar prin desființarea cauzei interne care a stat la baza sesizării, s-a considerat că în examinarea îndeplinirii acesteia, nu poate fi omis faptul că, deși rejudecările au privit o chestiune de interes public considerabil - și anume răspunderea pentru Holocaust, nu a avut loc o dezbatere publică despre procesul respectiv, element care, împreună cu constatările și motivarea oferită de Curtea Supremă de Justiție pentru decizia de achitare, au fost apreciate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind de natură a le provoca reclamanților sentimente de umilire și vulnerabilitate și de a le cauza traume psihice.

În acest context, având în vedere și analiza măsurilor cu caracter general și individual ce pot fi luate în executarea hotărârilor C.E.D.O. expusă la pct. 3 al cererii, s-a apreciat că încetarea consecințelor grave ale violării Convenției este posibilă doar prin rejudecarea cauzei interne ce a stat la baza sesizării.

Sub aspect jurisprudențial, din analiza practicii structurii specializate a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, însărcinat cu supravegherea executării hotărârilor C.E.D.O. de către statele semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, există o practică bogată de redeschidere a procedurilor în cazul în care au fost încălcate art. 8 sau art. 14 din Convenție. În acest sens, au fost date cu titlu de exemplu, cazurile Convertito și alții/României, Rakevich/Rusiei, Milojevic/Serbiei, Garnaga/Ucrainei, Saviny/Ucrainei, Paraskeva Totorova/Bulgariei, Di Trizio/Elveției, Emel Boyraz/Turciei.

S-a susținut că un argument suplimentar pentru revizuirea deciziei date în recursul în anulare, îl constituie faptul că aceasta este contrară nu doar hotărârii Zăicescu și B. contra României, ci și grupului de cauze Bota contra României, Sergiu Popescu contra României și Precup contra României. În aceste cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea Convenției sub aspectul nesocotirii principiului securității raporturilor juridice ca urmare a modificării esențiale a situației juridice în calea extraordinară de atac a recursului în anulare, iar supravegherea acestora de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei s-a închis doar după ce, prin Rezoluția CM/ResDH (2011)27 din 8 martie 2011, s-a constatat, printre altele, că recursul în anulare a fost abrogat.

Astfel, menținerea în fondul juridic intern a acestei hotărâri judecătorești, pe lângă încălcarea dreptului la viață privată și a dreptului la nediscriminare al reclamanților din cauza Zăicescu și B. și al altor potențiali reclamanți, supraviețuitori ai Holocaustului, ce pot invoca acest precedent jurisprudențial, încalcă și dreptul la un proces echitabil sub aspectul securității raporturilor juridice.

În altă ordine de idei, referitor la această ultimă condiție, s-a apreciat că trebuie avut în vedere contextul internațional al condamnărilor inițiale și al achitărilor ulterioare, reamintit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în conținutul hotărârii, care a observat că obligația de a reține, a urmări penal și a trimite în judecată pe suspecții de crime de război și crime împotriva umanității - care sunt printre cele mai grave crime în dreptul internațional - exista și încă există în dreptul internațional.

Anularea reabilitărilor criminalilor de război, indiferent de calea juridică prin care se realizează, constituie de asemenea una dintre recomandările exprese

conținute în Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, întocmit la cererea Guvernului în anul 2003 și adoptat în anul 2004 de Parlamentul României, ca asumare oficială de către Statul Român a responsabilității pentru atrocitățile comise.

Așadar, în ipoteza unor fapte istorice clar stabilite ce reprezintă contextul acuzațiilor penale, judecătorul nu le poate reinterpreta ori denatura, nu poate face abstracție de acestea fără a vicia chiar rezultatul procedurilor. Analiza și evaluarea probelor cu ignorarea faptelor istorice, constituie o eroare de judecată, incompatibilă cu principiul preeminenței dreptului enunțat în Preambulul Convenției, împrejurare care determină concluzia că decizia internă este contrară pe fondul ei dispozițiilor Convenției, redeschiderea procedurii fiind în acest context absolut necesară.

Ulterior admiterii cererii de revizuire, s-a susținut că se impune desființarea deciziei atacate și, în rejudecarea recursului în anulare, respingerea acestuia ca nefondat.

II. Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, verificând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor scrise formulate, dar și prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiției și a Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciază cererea de revizuire formulată ca fiind inadmisibilă.

Dispoziții legale incidente:

Art. 465 din C. proc. pen.: (1) Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

(1

1

) Hotărârea definitivă pronunțată în cauza în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis un aviz consultativ poate fi supusă revizuirii, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) hotărârea definitivă a fost pronunțată anterior comunicării de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ, tradus în limba română;

b) contrarietatea dintre interpretarea din hotărârea definitivă și cea stabilită prin aviz generează o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale și vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Art. 24 alin. (1) din C. proc. pen.: "Acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării."

Î.C.C.J., Decizia nr. 2/2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform căreia: "Prin posibilitatea acordată părții de a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și, deși unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu c. României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, C.E.D.O. 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului".

Fiind vorba despre o cale de atac extraordinară, cu o natură atipică, aparte, diferită de celelalte căi extraordinare de atac, admiterea ei determină examinarea din nou a cauzei pe fond, operând, în mod real, o repunere a părții în situația juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării și judecării ei.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Zăicescu și B. împotriva României din data de 23 aprilie 2024:

"IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

B. Cheltuieli de judecată

*****

În cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție - completul de 5 judecători reține că, prin decizia penală nr. 2370/15 august 1953 a Tribunalului Capitalei - Colegiul II penal, a fost condamnat inculpatul A., în prezent decedat, fost ofițer activ cu grad de colonel la 10 ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de război și contra umanității prevăzută de art. 1 lit. a), c) și d), art. 3 lit. c) și d) și art. 4 din Decretul nr. 207/1948.

În esență, s-a reținut că inculpatul A., locotenent colonel, a fost ajutorul coinculpatului D. (locotenent colonel și șef al secției a II-a de informații și contrainformații a Marelui Cartier General în perioada iunie 1941- februarie 1942) și în același timp, șef al biroului de contrainformații. Colaborând cu conducerea eșalonului operativ al Serviciului Special de Informații, cei doi inculpați mai sus menționați s-au implicat în iunie 1941 în organizarea și executarea acțiunilor îndreptate împotriva populației evreiești de la Iași, iar ulterior au participat la operațiunile de deportare a evreilor din Bucovina, Basarabia și Moldova de Nord și la stabilirea lor în ghetouri, au dat dispoziții ce au avut ca urmare exterminarea de civili și prizonieri de război aflați în zona ostilităților, deportarea sau internarea în lagăr a unor persoane. S-a reținut astfel că inculpații au colaborat cu S.S.I. la realizarea actelor sângeroase petrecute la Iași și încă înainte de declanșarea războiului au pregătit, organizat și executat tratamente neomenoase și exterminări de populație civilă pe teritoriul unde s-au desfășurat operațiunile militare, și de asemenea, rele tratamente față de prizonieri și parașutiști.

Decizia mai sus menționată a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de inculpat prin decizia nr. 593/26 mai 1954 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal.

Împotriva deciziei definitive a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care a solicitat achitarea inculpatului, cu argumentul că faptele reținute în sarcina inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, întrucât inculpatul nu a participat la reprimarea populației evreiești de la Iași din iunie 1941 și nici la deportarea etnicilor evrei din Bucovina, Basarabia și nordul Moldovei, iar acțiunile în care a fost implicat au fost predominant informative.

Prin decizia penală nr. 35/10 mai 1999, Curtea Supremă de Justiție - Completul de 9 judecători a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a casat decizia penală nr. 2370/15 august 1953 a Tribunalului Capitalei - Colegiul II penal precum și decizia penală nr. 593/26 mai 1954 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 1 lit. a), c) și d), art. 3 lit. c) și d) și art. 4 din Decretul nr. 207/1948.

Pentru a pronunța această decizie instanța supremă a reținut că potrivit dispozițiilor legale în baza cărora a fost condamnat inculpatul, erau considerați vinovați de săvârșirea crimelor de război cei care: nu au respectat regulile internaționale cu privire la conducerea războiului sau cu privire la tratamentul prizonierilor de război; au practicat cu intenție o execuție excesivă a legilor derivate din starea de război sau au dat dispoziții în acest sens; au comis, aprobat sau permis tratamente neomenoase sau exterminări ale populației civile, pe teritoriul unde s-au desfășurat ostilitățile militare. Tot astfel, erau considerați vinovați de crime contra umanității toți cei care "au inspirat prin grai, prin scris sau prin orice mijloace, au provocat ori au organizat, aprobat, ordonat, permis celor aflați în subordine, sau practicat metode sau tratamente neomenoase, represiuni sau exterminări colective sau individuale, împotriva populației civile, sau transporturi de persoane în scopul exterminării lor, ori trimiterea oamenilor la munci forțate sau deportări" precum și cei care "au ordonat sau inițiat înființări de ghetouri, lagăre de internare sau deportări". Or, activitatea desfășurată de inculpat în raport cu specificul atribuțiilor care i-au revenit în cadrul secției a II-a (informații și contrainformații) a Marelui Cartier General, nu întrunește cerințele infracțiunii pentru care a fost condamnat. secția a II-a desfășura activitate informativă privind inamicul și activitate contrainformativă având ca obiectiv descoperirea, prinderea sau împiedicarea persoanelor și organizațiilor care urmăreau să facă spionaj sau acte de propagandă subversivă și terorism, pentru realizarea cărora, neavând formațiuni proprii, erau folosite unitățile de poliție, de jandarmi sau de siguranță. De asemenea, inculpatul A. nu a avut atribuții de reprimare politică și nici de cercetare a prizonierilor de război și nu a participat la progromul de la Iași și nici la acțiunile de evacuare a evreilor și stabilirea lor în ghetouri, de strămutare a populației sau realizarea altor măsuri represive.

La data de 14 iulie 2016, domnul C. și doamna B. au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susținând că le-au fost încălcate drepturile protejate de art. 3, art. 6&1, art. 8 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și de art. 1 din Protocolul nr. 12, ca urmare a achitării celor doi inculpați, ofițeri în armată, în cadrul unor procese despre care nu au luat la cunoștință nici ei, ca victime ale Holocaustului, nici publicul.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanților le-au fost încălcate dreptul la viață privată și dreptul de a nu supus discriminării, prevăzute de art. 8 și 14 din Convenție.

A reținut că reclamanții s-au plâns că datorită împrejurării că au fost evrei, au fost luați din casele lor din regiunile Moldova și Bucovina și plasați în ghetouri în vederea deportării lor în lagăre, iar primul reclamant a susținut și faptul că a fost supraviețuitor al progromului de la Iași. Guvernul României nu a negat calitatea reclamanților de victime ale Holocaustului.

Curtea a considerat supraviețuitorii Holocaustului ca fiind un grup social eterogen ai cărui membri individuali pot suferi impactul stereotipurilor negative ale grupului. Cât privește negarea Holocaustului, chiar dacă deghizată într-o cercetare istorică imparțială, aceasta trebuie să fie văzută întotdeauna ca având conotațiile unei ideologii antidemocratice și a antisemitismului și trebuie considerată ca fiind îngrijorătoare în mod deosebit pentru cei vizați.

A reținut că reclamanții au suferit o traumă emoțională când au aflat despre redeschiderea procesului penal și achitarea inculpaților. Procesele din speță care au condus la achitarea unor ofițeri de rang înalt din armată condamnați pentru infracțiuni legate de Holocaust și conduita autorităților din respectivele procese (neinformarea publicului despre inițierea căilor extraordinare de atac, reținerea dosarelor de către serviciile secrete și refuzul inițial de a permite reclamanților accesul la dosare) au fost percepute de reclamanți ca reprezentând o negare a Holocaustului din România și a adevărului istoric despre acesta și au reînviat în ei trauma Holocaustului, ale cărui victime directe erau. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că achitările inculpaților au avut loc la un moment marcat de chestionarea rolului autorităților române în Holocaust și de onorarea criminalilor de război de către unii membri ai clasei politice. Mai mult, la momentul la care reclamanții au aflat despre achitări, se produceau incidente antisemite în România.

Având în vedere acești factori, Curtea a admis că rezultatul proceselor din România din 1998 și 1999 care au examinat rolul ofițerilor de rang înalt din armată în Holocaust, respectivele procese au avut un impact suficient asupra sentimentului de identitate și a stimei de sine ale reclamanților evrei și supraviețuitori ai Holocaustului încât să le producă o suferință psihică de un anumit nivel, și prin urmare, a concluzionat că art. 8 din Convenție este aplicabil în prezenta cauză.

A constatat că procesele în urma cărora au fost achitați cei doi inculpați au privit evenimente istorice care au afectat un important număr de persoane din România și prin urmare, acestea erau de interes public. Guvernul nu a prezentat nicio probă din care să rezulte că reclamanții sau publicul au fost informați de autorități despre procesele intentate de procurorul general. Totodată, dosarele nu au fost accesibile publicului, fiind depozitate mai întâi în arhivele serviciilor secrete și ulterior, la C.N.S.A.S., la care doar anumite categorii de persoane aveau acces. De asemenea, cererile reclamanților de acces la aceste dosare au fost inițial respinse de instanța care a pronunțat hotărârea de achitare, cât și de către instanța la care erau păstrate.

Curtea a constatat că după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, prin care inculpatul A. a fost găsit vinovat de cooperare la înfăptuirea progromului de la Iași și de organizarea deportărilor de evrei din Basarabia și Bucovina iar inculpatul D. a fost găsit vinovat pentru că a ordonat plasarea în lagăre de concentrare a unui număr ridicat de evrei, Parchetul General din România a făcut uz de un recurs extraordinar în anul 1990, cale de atac aflată exclusiv la discreția sa și în absența condamnaților, decedați de altfel, a cerut instanțelor să redeschidă procesele penale și să-i achite pe cei doi militari pentru infracțiunile săvârșite, fără a oferi niciun motiv relevant pentru această solicitare.

Referindu-se la aceleași probe ca acelea care au stat la baza condamnărilor din 1953 și 1957, Curtea Supremă de Justiție i-a achitat pe inculpați, ignorând declarația inculpatului A., care a recunoscut că a executat ordinele inculpatului D., precum și înscrisurile aflate la dosarele inițiale în care s-au pronunțat soluțiile de condamnare. În continuare Curtea a reținut că aspectele constatate de Curtea Supremă în sensul că numai trupele germane au dus la îndeplinire pe teritoriul României acțiuni împotriva evreilor și că inculpatul D. nu a făcut decât să respecte ordinele superiorilor, sunt doar eforturi ale instanței de a dilua răspunderea și de a arunca vina pe o altă națiune pentru Holocaust, contrar faptelor istorice bine stabilite - toate acestea fiind elemente ale negării și denaturării Holocaustului.

Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioară în care a reținut că statele care au experimentat ororile naziste pot fi considerate ca având o răspundere morală specială de a se distanța de atrocitățile în masă săvârșite de naziști (Pastors împotriva Germaniei, Nix împotriva Germaniei) și a concluzionat că negarea exterminării în masă prin respectivele hotărâri, a afectat demnitatea evreilor.

Cu referire la contextul inițial al condamnărilor urmate de achitare, Curtea a observat că în conformitate cu acordul internațional semnat în 1945, România a fost obligată să pună capăt tuturor organizațiilor fasciste de pe teritoriul său, să abroge legislația și măsurile discriminatorii și să rețină și să trimită în judecată pe cei acuzați de crime de război, această din urmă obligație existând încă în dreptul internațional, izvorând din documente internaționale și din normele dreptului umanitar internațional cutumiar.

Cu privire la omisiunea de a informa pe reclamanți și publicul larg cu privire la inițierea recursurilor în anulare și la achitări, Curtea a observat că rejudecările au privit o chestiune de interes public considerabil și anume răspunderea pentru Holocaust. În consecință publicul larg și reclamanții ca supraviețuitori ai Holocaustului ar fi trebuit să fie informați despre procesele intentate și despre rezultatele lor. Mai mult, principiile internaționale care existau deja la momentul rejudecării menționează că victimele infracțiunilor trebuie să fie informate despre faptul că a fost declanșat un proces și despre evoluția cauzelor lor și trebuie să aibă acces la justiție și la asistență adecvată. Totuși Curtea a reținut că nu a fost prezentată nicio probă că s-a făcut un anunț public sau că a avut loc o dezbatere publică despre procesele respective, până la conferința INSHR-EW din anul 2016. Mai mult, dosarele au fost ținute de serviciile secrete iar după căderea regimului comunist, la C.N.S.A.S., fiind impuse condiții restrictive asupra accesului din exterior. Primele încercări ale reclamanților de a avea acces la dosare au fost refuzate de autorități, fără a se oferi nicio justificare rezonabilă. Deși în cele din urmă li s-a permis accesul la dosar, totuși, acest lucru s-a întâmplat doar după încercări anterioare fără succes din partea acestora.

În concluzie, Curtea a constatat că autoritățile nu au adus niciodată în mod oficial achitările în atenția publicului, reclamanții aflând din întâmplare despre acestea la mai mulți ani după ce avuseseră loc. De asemenea, hotărârile pronunțate în urma rejudecărilor nu au fost accesibile publicului iar reclamanților le-a fost refuzat accesul inițial la hotărârile respective. Curtea a considerat astfel că, aceste aspecte împreună cu motivarea deciziilor Curții Supreme de Justiție din hotărârile de achitare, au putut să provoace în mod legitim reclamanților sentimente de umilire și vulnerabilitate, le-au cauzat traume psihice și le-au discriminat în calitatea lor de victime ale Holocaustului. Aceste considerente i-au permis Curții să concluzioneze că autoritățile naționale nu au prezentat motive relevante și suficiente pentru acțiunile lor care au condus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracțiuni legate de Holocaust, în lipsa unor probe noi și prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric și prin negarea răspunderii funcționarilor statului pentru Holocaust. Prin urmare, acțiunile autorităților au fost excesive și nu au fost justificate ca fiind necesare într-o societate democratică.

În consecință, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție coroborat cu art. 14.

Cât privește admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte- completul de 5 judecători reține următoarele:

Reglementarea procedurii de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului este impusă de necesitatea de a înlătura consecințele încălcării prevederilor Convenției europene în procesele penale, atunci când aceste consecințe continuă să se producă și după constatarea încălcării prin Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, definitivă.

În acest sens, promovarea unei cereri de revizuire întemeiată pe existența unei hotărâri definitive pronunțate de Curtea Europeană este un demers admisibil doar în măsura în care, prin raportare la natura dreptului a cărui încălcare a constatat-o instanța europeană, încetarea consecințelor grave ale violării Convenției este posibilă doar prin rejudecarea cauzei interne ce a stat la baza sesizării.

Revizuirea în cazul hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se deosebește de revizuirea hotărârilor penale de drept comun întrucât prin exercitarea acestei căi de atac nu se mai urmărește îndreptarea unor erori de fapt în judecarea definitivă a cauzei, ci înlăturarea încălcării drepturilor garantate de Convenție.

Condițiile de exercitare a căii de atac extraordinare a revizuirii în cazu