ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 783/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Ministerul Energiei, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1.anularea Adresei nr. x din data de 11.10.2022, emisă de ANRE în legătură cu Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022 formulată de APM și constatarea caracterului nejustificat al refuzului ANRE de soluționare în termenul legal a Cererii de decontare nr. x din data de 20.07.2022 ce a fost materializat prin Adresa nr. x din data de 11.10.2022; 2. obligarea pârâților la acordarea către APM a sumei de 889.333,57 RON cu titlu de compensație pentru luna aprilie 2022, conform schemei de compensare pentru consumul de gaze naturale aprobate prin O.U.G. nr. 27/2022, sumă solicitată de APM prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022,respectiv obligarea acestora la îndeplinirea tuturor obligațiilor legale (inclusiv a operațiunilor administrative aferente) ce le revin în acest scop, precum și: - în principal, obligarea Ministerul Energiei la plata, către APM, a sumei de 889.333,57 RON, solicitată prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022 și efectuarea tuturor operațiunilor administrative în acest sens), de îndată sau (alternativ) într-un termen de maximum 30 de zile, care va fi calculat de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța în cauză; - în subsidiar, obligarea ANRE la aprobarea Cererii de decontare nr. x din data de 20.07.2022 și/sau la stabilirea și transmiterea valorii compensării la care APM este îndreptățit potrivit O.U.G. nr. 27/2022 către Ministerul Energiei, prin documentul prevăzut la Anexa 4 din O.U.G. nr. 27/2022 de îndată sau (alternativ) în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 8 alin. 1din O.U.G. nr. 27/2022;precum și obligarea Ministerului Energiei la plata, către APM, a sumei de 889.333,57 RON, solicitată prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022 (precum și efectuarea a tuturor operațiunilor administrative în acest sens), în termenul de 10 zile prevăzut de art. 9 alin. (10) din O.U.G. nr. 27/20222; 3.stabilirea, în sarcina pârâților, a obligațiilor menționate la punctul 2 de mai sus, sub sancțiunea aplicării unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, pentru punctul 2 lit. b) (i), și, respectiv, de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, pentru punctul 2 lit. a) și lit. b) (ii), conform art. 18 alin. (5) și art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aplicabile de la data expirării termenelor menționate supra și până la data îndeplinirii efective a obligațiilor; 4. obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei APM prin refuzul nejustificat de îndeplinire sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor de aprobare a Cererii de decontare nr. x din data de 20.07.2022 și de acordare a sumelor solicitate de APM prin aceasta, constând în: a) contravaloarea compensației în cuantum de 889.333,57 RON solicitate de APM prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022, pentru situația în care instanța consideră că suma nu mai poate fi acordată în forma solicitată prin capătul de cerere nr. x (subsidiar de capătul de cerere nr. 2);și/sau b)contravaloarea majorării cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la momentul la care a fost emisă Adresa nr. x din data de 11.10.2022 și până la data plății efective a compensației, în cazul în care instanța consideră că poate obliga autoritățile pârâte să achite suma solicitată cu titlu de compensație (conform capătului de cerere nr. 2) ori cu titlu de prejudiciu, însă dacă această obligație ar fi executată cu întârziere.

Soluția instanței de fond Prin încheierea de ședință din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul disp. 64 alin. (2) C. proc. civ., a admis, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de B. S.R.L. în favoarea reclamantei și a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de ANRE și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către Ministerul Energiei. Prin sentința nr. 222 din 06 noiembrie 2023, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Ministerul Energiei, ca neîntemeiată, sub toate capetele de cerere. De asemenea, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B. S.R.L. în favoarea reclamantei, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.R.L. cât și intervenienta B. S.R.L.. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. 3.1. Reclamanta-reclamantă A. S.R.L., în motivarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 222/2023, susține că hotărârea este dată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept care vizează aplicarea în timp a prevederilor legale privind schema de sprijin prevăzută de O.U.G. nr. 27/2022 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, recurenta-reclamantă arată că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, reținând ca argument hotărâtor că beneficiul schemei de sprijin nu s-ar aplica înainte de data de 01.01.2023 și rezidenților din parcurile industriale, având în vedere modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 357/2022, care a amendat O.U.G. nr. 27/2022. Soluția pronunțată de prima instanță încalcă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 27/2022 (în forma aplicabilă la data formulării Cererii de decontare), care recunosc dreptul rezidenților Parcului Industrial de a beneficia de prețul de facturare a consumului de gaze, plafonat în condițiile schemei de sprijin instituite prin actul normativ. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă precizează că, prin actele procesuale formulate în cauză, a demonstrat că rezidenții Parcului Industrial întrunesc toate condițiile legale pentru a fi eligibili să beneficieze de schema de sprijin instituită prin O.U.G. nr. 27/2022, pe de o parte, și că APM a "emis în mod legal facturile corespunzătoare consumului de gaze naturale din luna aprilie 2022 înregistrat de fiecare dintre rezidenți, pe de altă parte. Totodată, hotărârea recurată a fost pronunțată de prima instanță cu încălcarea art. 1 pct. 6 din Legea nr. 357/2022, care a completat prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 27/2022 exclusiv în scopul de explicitare (iar nu de modificare) a întinderii domeniului de protecție a legii, în sensul clarificării căror clienți finali le sunt aplicabile prevederile antereferite. Clienții noncasnici din parcurile industriale au fost ocrotiți de O.U.G. nr. 27/2022 de la intrarea sa în vigoare. Contrar considerentelor reținute în mod nelegal de prima instanță prin hotărârea recurată, clienții noncasnici din cadrul parcurilor industriale nu au fost excluși din categoria beneficiarilor schemei de sprijin instituite prin O.U.G. nr. 27/2022 anterior datei de 1 ianuarie 2023, având în vedere că situația de fapt pe care se grefează adoptarea actului normativ si finalitatea sa nu s-au schimbat de la acel moment. În prezenta cauză, structura Parcului industrial nu a fost modificată în ianuarie 2023, iar furnizarea de gaze naturale se realizează de către APM în temeiul acelorași contracte de furnizare încheiate cu un furnizor primar de gaze naturale, pe de-o parte, și cu rezidenții Parcului industrial, pe de altă parte, la fel ca în perioada aprilie - decembrie 2022. Or, din acest punct de vedere, nu există rațiuni pentru care schema de sprijin să nu fi fost aplicabilă rezidenților Parcului Industrial până la data de 1 ianuarie 2023. Astfel, prin Legea nr. 357/2022, se recunoaște că și rezidenții parcurilor industriale pot avea calitatea de clienți noncasnici (sau, mai bine spus, localizarea clienților în parcuri industriale nu este incompatibilă cu calitatea de clienți noncasnici). Prin urmare, având în vedere că din Legea nr. 357/2022 reiese că simpla localizare a unui client într-un parc industrial nu excludea calitatea sa de client noncasnic, rezultă că dacă respectivul client îndeplinea condițiile de a fi considerat noncasnic, acesta trebuia să beneficieze de schema de sprijin (cu îndeplinirea celorlalte două condiții din O.U.G. nr. 27/2022). De altfel, dispozițiile Legii nr. 357/2022 nu pot fi interpretate în sensul că adaugă condiții pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Dreptul APM de a beneficia de compensația prevăzută de O.U.G. nr. 27/2022 nu poate fi influențat de modificările subsecvente ale actului normativ, legalitatea refuzului ANRE fiind analizată de instanța de judecată prin raportare la dispozițiile legale incidente astfel cum erau aplicabile la momentul înaintării Cererii de decontare, a refuzului ANRE si ulterior, a lipsei de răspuns din partea acesteia. Modificările subsecvente ale O.U.G. nr. 27/2022 (prin Legea nr. 357/2022) nu pot fi avute în vedere pentru a se modifica sfera de aplicare a ordonanței anterior intrării în vigoare a Legii nr. 357/2022, întrucât ar fi vorba de o evidentă retroactivitate a legii și s-ar încălca principiul neretroactivității legii - art. 15 din Constituția României. Mai exact, Legea nr. 357/2022 nu poate fi interpretata în sensul că a exclus clienții noncasnici ce făceau parte din parcuri industriale de la aplicarea schemei de sprijin pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Așadar, prin hotărârea recurată, prima instanță nesocotește caracterul de normă interpretativă al art. 1 pct. 6 din Legea nr. 357/2022, recunoscut de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/20008, reținând o interpretare ad litteram și in temporis a dispozițiilor sus-menționate și restrângând aplicarea acestora în mod nelegal și nejustificat. Se mai susține că hotărârea recurată a fost pronunțată de prima instanță și cu încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de art. 4, 16, 44 și 45, raportate la art. 53 din Constituția României. Astfel, infirmând calitatea APM și a rezidenților Parcului Industrial de furnizor de gaze naturale și, respectiv, de clienți finali noncasnici, prima instanță a negat în mod implicit dreptul rezidenților de a beneficia de schema de sprijin reglementată de O.U.G. nr. 27/2022, cei din urmă fiind prejudiciați pentru faptul că își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial și că sunt racordați la o rețea de distribuție privată. Rezidenții Parcului Industrial trebuie să beneficieze de un tratament echitabil și lipsit de discriminări. O astfel de soluție încalcă principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, consfințite atât prin Constituția României, cât și prin art. 14 CEDO și art. 1 din Protocolul 12 la CEDO. Totodată, prin negarea dreptului de a obține compensarea, prima instanță a restrâns într-un mod discriminatoriu (deci contrar art. 39 din Constituția României) dreptul de proprietate privată și libertatea economică exercitate de APM, procedând în mod nelegal la exproprierea APM și la periclitarea activității economice din Parcul Industrial (desfășurate de recurent și de fiecare dintre rezidenții parcului). Recurenta consideră că este în mod evident inechitabil și nejustificat ca un client final care desfășoară aceeași activitate precum un rezident al Parcului Industrial și care are un consum similar de gaze naturale (cel mult 50.000 MWh) să beneficieze de schema de sprijin reglementată de O.U.G. nr. 27/2022, iar rezidentul unui Parc Industrial să nu aibă același drept. Cu privire la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care consacră calitatea APM de furnizor de gaze naturale față de rezidenții Parcului Industrial, recurenta arată că, în mod greșit a reținut, printre altele, instanța de fond faptul că APM nu ar fi furnizor de gaze naturale față de rezidenții Parcului Industrial. De asemenea, se mai susține că soluția pronunțată de prima instanță nesocotește prevederile art. 100 pct. 21, 22, 25, 28, 43 și 44 din Legea nr. 123/2012, precum și ale art. 23 alin. (2)14 din O.U.G. nr. 27/2022. În concret, legislația specială a consacrat o semnificație particulară noțiunilor de "client" și "furnizor", ținând cont atât de activitatea comercială desfășurată de aceștia, cât și de finalitatea ei, iar nu de prevederile cuprinse în contractele în baza cărora s-ar desfășura o astfel de activitate. Astfel, furnizorul este cel care vinde gaze naturale către clienți, fără ca legea să facă o distincție între calitatea de furnizor primar și cea de subfurnizor, în timp ce clientul final este cel care cumpără gazele naturale pentru consumul propriu. APM este furnizor licențiat de gaze naturale, aspect necontestat de pârâți și confirmat de instanță. Calitatea APM de furnizor de gaze naturale este susținută prin deținerea Licenței de furnizare nr. x/2013 (aspect care a fost reținut de către prima instanță), emisă de ANRE potrivit art. 119 pct. 3 lit. a) din Legea nr. 123/201216. Astfel, atât timp cât această licență nu a fost nici anulată, nici revocată, nu se poate contesta calitatea de furnizor a APM. În opinia recurentei, instanța a adăugat la lege (reținând că ar fi existat condiția menționării exprese a Licenței de furnizare în cadrul contractelor încheiate de APM). Instanța nu a indicat niciun text de lege (fie din Legea nr. 123/2012, fie din O.U.G. nr. 27/2022, fie din Legea nr. 357/2022) care să stabilească faptul că ar fi necesar ca licența de furnizare de gaze naturale să fie expres menționată în cadrul contractelor încheiate de către titularul licenței respective (fie cele încheiate de la furnizorii săi din amonte, fie cele încheiate cu clienții săi) pentru ca: (i) să se valideze activitatea titularului licenței în calitate de furnizor de gaze naturale; sau (ii) să se poată accesa schema de sprijin reglementata de O.U.G. nr. 27/2022. Prima instanță nu poate justifica respingerea acțiunii în raport de pretinsa neîndeplinire, de către APM, a unor obligații pe care le-ar fi avut în calitate de furnizor, astfel că a încălcat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/202218, care prevăd în mod expres documentele justificative a căror depunere, de către APM, condiționează acordarea compensației solicitate prin Cererea de decontare. Sub acest aspect, se arată că toate condițiile de acordare a compensației sunt reglementate în mod explicit și limitativ în cadrul actului normativ. Cu privire la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care consacră calitatea rezidenților Parcului Industrial de locuri individuale de consum și de clienți finali ai APM recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute atât în art. 11 alin. (4) din Legea nr. 186/201320, cât și în Regulamentul privind furnizarea gazelor naturale la clienții finali din 28.06.2016, aprobat prin Ordinul ANRE nr. 29/2016. Recurenta mai consideră că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea art. 11 alin. (4) din Legea nr. 186/2013, care instituie dreptul APM, în calitate de administrator al Parcului Industrial, de a distribui gaze naturale către rezidenții finali prin rețeaua proprie de distribuție. Rețeaua privată a Parcului Industrial este conectată, din punct de vedere tehnic, la rețeaua de interes public, aflată sub gestiunea C.. APM cuantifică, în mod separat, gazele naturale consumate de fiecare rezident în cadrul Parcului Industrial, în baza unui contor individual. De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunțată de prima instanță și cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 7 și ale art. 4 alin. (1) lit. b) din Regulamentul ANRE din 28.06.2016, care consacră noțiunile de "loc de consum" și, respectiv, de "client final noncasnic". În concret, legislația secundară nu definește locul de consum în raport de codul de identificare atribuit de operator, ci în raport de existența unui amplasament al instalațiilor de utilizare ale unui client final, "raportat la adresa poștală, unde măsurarea cantităților de gaze naturale consumate se face prin intermediul sistemului de măsurare și pentru care există toate documentele necesare pentru a fi alimentat cu gaze naturale, conform legislației în vigoare." Astfel, codul de consum contribuie exclusiv la identificarea locului de consum, fără a condiționa existența acestuia, în accepția legislației speciale. Totodată, Regulamentul ANRE din 28.06.2016 nu consacră noțiunii de "client final noncasnic" un înțeles special, distinct față de cel prevăzut în Legea nr. 123/2012, un rezident al Parcului Industrial putând fi calificat astfel în măsura în care achiziționează în mod efectiv gaze naturale. Prin urmare, calificarea rezidenților Parcului Industrial drept clienți finali nu este și nu poate fi condiționată de pretinsa neatribuire a unui cod de identificare a locului de consum (i.e. CLC), astfel cum în mod nelegal a procedat prima instanță prin hotărârea recurată. Dimpotrivă, din analiza prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 nu rezultă o astfel de condiționare pentru ca furnizorii să poată solicita compensarea de la ANRE, iar clienții finali să poată beneficia de preț redus conform acestui act normativ. De asemenea, din definiția legală a clientului final nu rezultă că o astfel de calificare este condiționată de mențiunile care apar pe facturile emise de furnizorii de gaze. Nu în ultimul rând, recurentul susține că prima instanță a pronunțat hotărârea recurată și cu nesocotirea prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora contractul obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în mod expres în conținutul său, ci și la urmările care s-ar produce în baza legii. Contrar considerentelor reținute în mod nelegal de prima instanță, recurenta apreciază că nu are relevanță modul în care APM și rezidenții Parcului Industrial au definit locul de consum în cuprinsul contractelor de furnizare de gaze naturale, ci întrunirea condițiilor prevăzute de legislația specială în vederea calificării rezidenților drept locuri individuale de consum. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 24.10.2023, recurenta invocă incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, recurenta susține că așa pretinsa motivare a soluției de respingere ca neconcludentă a probei cu expertiza tehnică se găsește în primul paragraf din pagina 5 a încheierii și cuprinde un singur paragraf. Se poate lesne observa că nu există nicio mențiune concretă cu privire la considerentele pentru care a respins solicitarea APM privitoare la administrarea probei cu expertiză. Pronunțând această soluție, prima instanță a ignorat toate argumentele cu privire la principiul aflării adevărului și la rolul activ al instanțelor, fără a oferi nicio argumentație cu privire la pretinsa lipsă de utilitate a acestor probe. Pe lângă faptul că soluția de respingere a probei cu expertiză nu a fost motivată de către prima instanță, recurenta arată că aceasta contravine, pe de o parte, unor principii fundamentale ale procesului civil și, pe de altă parte, regulilor de drept procesual care reglementează încuviințarea și administrarea probatoriului în cauză. În acest context, prin hotărârea recurată, prima instanță a încălcat și a aplicat în mod greșit normele de drept substanțial prevăzute în legislația specială, în raport de elemente de fapt a căror clarificare nu putea fi realizată decât de către un expert tehnic în materie. În acest context, recurenta apreciază că instanța a pronunțat încheierea cu încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea acesteia. Recurenta-reclamantă susține că încheierea a fost pronunțată de prima instanță cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil. Pe de o parte, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (1) si (3) C. proc. civ., care garantează dreptul la apărare pe tot parcursul soluționării cauzei, inclusiv prin propunerea de probe care să susțină pretențiile formulate prin acțiune, prin stabilirea corectă și completă a situației de fapt. Pe de altă parte, prima instanță și-a încălcat obligația de exercitare a unui rol activ, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât, respingând administrarea probei cu expertiză, în mod greșit a stabilit faptele și a aplicat legislația specială incidentă. De asemenea, recurenta consideră că încheierea a fost pronunțată cu încălcarea art. 255 alin. (1) raportat la art. 330 alin. (1) C. proc. civ., civ., administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară fiind indispensabilă pentru soluționarea fondului cauzei. Astfel, caracterul concludent și util al probei cu expertiză tehnică este susținut de considerentele reținute de prima instanță prin hotărârea recurată, care a interpretat și a aplicat în mod greșit legislația specială incidentă în cauză, prin raportare la elemente de fapt care nu puteau fi analizate decât de către un specialist în materie. Recurenta mai apreciază că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a autorităților pârâte. Astfel, ANRE a emis, în mod nelegal, actul administrativ contestat în prezenta cauză, sub consecința neacordării, de către Ministerul Energiei, a compensației prevăzute de O.U.G. nr. 27/2022, fiind rezultatul neîndeplinirii de către pârâți a obligațiilor și a atribuțiilor legale. 3.2. Recurenta-intervenientă B. S.R.L., în motivarea recursului, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit textului din C. proc. civ., o hotărâre se impune a fi casată în măsura în care, "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Astfel, reclamanta-intimată consideră că instanța de fond, prin respingerea probei cu expertizele solicitate atât de recurenta-reclamantă cât și de recurenta-intervenientă accesoriu a nesocotit aplicarea dispozițiilor art. 255 din C. proc. civ. potrivit căruia: "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului", raportat la rolul activ al judecătorului în stabilirea corectă a situației de fapt analizate în speță și la consecințele stabilirii în mod complet a acestei situații de fapt prevăzut în art. 22 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că la termenul de judecată din data de 24.10.2025 s-a solicitat admiterea probei cu expertiză tehnică. În ceea ce privește expertiza propusă de recurenta-reclamantă, aceasta a avut ca obiect efectuarea unei expertize tehnice în domeniul termoenergetică, iar în ceea ce privește expertiza tehnică, aceasta a fost propusă în domeniul gazelor naturale, având ca obiectiv, astfel cum s-a și reținut de către instanța de fond, în încheierea din data de 24.10.2025, demonstrarea faptului că, față de existența unor locuri de consum individuale ale fiecărui rezident al parcului industrial, precum și față de împrejurarea că A. nu este un consumator de gaze naturale, acesta este în fapt și în drept un furnizor de gaze naturale pentru rezidenții parcului industrial. Necesitatea încuviințării acestei probe reiese chiar din nevoia de a interpreta corect relațiile dintre A. și B.. Prin încheierea atacată, instanța de fond a reținut, într-un mod cu totul sumar că "respinge proba cu expertiză solicitată în cauză, având în vedere că prin această probă se tinde a se identifica o situație de fapt, ori aici clar nu privește situația de fapt, astfel că nu este concludentă în soluționarea cauzei". Or, pe lângă faptul că această soluție de respingere nu îndeplinește niciunul din standardele privind motivarea unei soluții de respingere a administrării unei probe, cu atât mai mult a unei expertize tehnice într-un domeniu specific și complex cum este acela al energiei și gazelor naturale, soluția în sine de respingere a unei astfel de probe este una care încalcă normele procedurale cuprinse în art. 255 C. proc. civ. În acest sens, se arată că este imposibil ca instanța să fi stabilit în mod corect situația de fapt dedusă judecății, având în vedere că analiza sa nu a luat în considerare tocmai situația de fapt din cadrul parcului industrial, situație de fapt care determină calitatea de client final și furnizor de gaze naturale a reclamantei și a intervenientei. Astfel, pe de o parte se admite argumentul ANRE potrivit căruia A. nu și-a respectat obligațiile specifice prevăzute pentru furnizorii de gaze naturale, iar pe de altă parte se admite că A. nu ar fi fost un furnizor de gaze naturale în sensul legii. Or, acest tip de raționament este insufcient pentru a justifica încălcarea dreptului de a beneficia de schema de sprijin prevăzută de O.U.G. nr. 27/2023. Interpretarea noțiunii de furnizor de gaze naturale, trebuia tăcută prin analiza unor concepte independente de comportamentul pe care A. ar fi trebuit să-1 aibă în temeiul normelor legale aplicabile dacă ar fi fost calificat drept furnizor de gaze naturale. În opinia recurentei-interveniente, în raționamentul instanței, nerespectându-și obligațiile de furnizor de gaze naturale, A. înseamnă că nu este furnizor de gaze naturale, iar consecințele acestui raționament, dus până la absurd ar fi că, A. nu ar putea fi sancționat niciodată nici contractual, nici contravențional pentru nerespectarea obligațiilor rezultate din licența de furnizare și din contractul de furnizare de gaze naturale încheiat cu subscrisa, pentru că, nerespectarea obligațiilor de furnizor înseamnă că de fapt acesta nu este un furnizor de gaze naturale. Aplicarea acestui raționament tuturor subiectelor de drept care sunt recunoscuți (fără discuție) ca furnizor de gaze naturale ar însemna nesocotirea tuturor regulilor care se aplică emiterii de licențe de furnizare și nesocotirea unei întregi legislații speciale, dacă simpla nerespectare a unor obligații specifice atrage în sine lipsa nevoii de a respecta tocmai obligațiile care trebuie respectate. Contradictorialitatea motivelor reținute de instanța de fond, este evidentă și din perspectiva faptului că instanța admite că pentru ceilalți rezidenți ai parcului industrial, respectiv pentru celelalte locuri de consum a fost aplicată schema de ajutor, însă pentru singurul contract încheiat în temeiul licenței de furnizare, aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 a fost înlăturată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă arată că instanța a aplicat normele din Legea 123/2012 privind noțiunea de "furnizor de gaze naturale" și cea de "client final" și a normelor cuprinse în O.U.G. nr. 27/2022. Adresa nr. x emisă de ANRE, ignoră dispozițiile art. 100 pct. 25, 28 și pct. 43, 44 prin care sunt definite calitățile de client final non-casnic ("client final - clientul care cumpără gaze naturale pentru uz propriu", "client noncasnic - clientul care cumpără gaze naturale ce nu sunt destinate consumului casnic propriu") precum și cele ale A. de furnizor de gaze naturale, furnizor ce deține o licență aferentă valabilă (furnizor-persoană fizică sau juridică ce realizează activitatea de furnizare a gazelor naturale, "furnizarea gazelor naturale - activitatea comercială de vânzare a gazelor naturale, inclusiv GNL, către clienți"), noțiuni la care inclusiv O.U.G. nr. 27/2022 face trimitere prin art. 23 alin. (2), respectiv "în sensul prezentei ordonanțe de urgență, noțiunea de furnizor include furnizorul de energie electrică, furnizorul de gaze naturale, producătorul de energie electrică pentru clienții racordați la instalațiile sale și operatorul de distribuție de energie electrică cu drept de revânzare a energiei electrice". Instanța de fond, prin interpretarea eronată a noțiunilor menționate mai sus a adăugat în mod nepermis la lege condiții suplimentare pe care atât intervenienta cât și reclamanta ar fi trebuit să le fi îndeplinit pentru ca prevederile O.U.G. nr. 27/2022 să fie incidente. În acest sens, instanța de fond a considerat că, deși art. 1266 C. civ. prevede la alin. (1) că "contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor" și la alin. (2) că "la stabilirea voinței concordante se va ține seama, intre altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului", Contractul de furnizare încheiat nu reprezintă un contract de furnizare, iar părțile acestuia nu se încadrează în noțiunile menționate mai sus, având în vedere că reclamanta nu și-ar fi respectat obligațiile specifice de raportare, obligații pe care le-ar fi avut față de o terță parte de contractul menționat, respectiv față de ANRE și care ar fi fost ulterioare încheierii Contractului de furnizare, respectiv ulterioare și independente de voința juridică exprimată de intervenientă la încheierea contractului menționat. Astfel, recurenta-intervenientă consideră că din coroborarea dispozițiilor legale specifice rezultate din Legea nr. 123/2012, ale O.U.G. nr. 27/2022 și cu cele rezultate din contractele menționate, interpretate potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1225 și art. 1266 din C. civ., raportate și la specificul funcționării parcurilor industriale căruia i se aplică dispozițiile Legii nr. 186/2013, rezultă cu claritate faptul că A. nu este un consumator final de gaze naturale, ci acționează în calitate de revânzător al acestora către societățile care își desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial, astfel încât concluzia instanței de fond este greșită, fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Ministerul Energiei au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Adresa nr. x/11.10.2022, pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei comunică faptul că recurenta-reclamantă nu este eligibilă să solicite compensare pentru schema de sprijin, pentru luna aprilie 2022, gaze naturale, deoarece în urma verificărilor efectuate asupra datelor și documentelor justificative încărcate în Macheta nr. 2 pe platforma informatică ANRE dedicată pentru schema de plafonare, s-a constatat faptul că achiziția de gaze naturale a recurentei-reclamante a fost realizată prin intermediul contractului de furnizare gaze naturale nr. x/21.11.2019, în calitate de client final/consumator, așa cum este menționat în preambulul contractului, iar acest contract nu poate fi invocat drept achiziție de gaze naturale pentru furnizarea către clienții finali. S-a mai reținut că, pentru perioada aplicării schemelor de sprijin aferente O.U.G. nr. 118/2021 și O.U.G. nr. 27/2022, recurenta-reclamantă nu a raportat pe modulul de colectare online al ANRE, în baza Ordinului ANRE nr. 5/2013, pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare a pieței gazelor naturale, conform căreia fiecare titular de licență de furnizare are obligația raportării datelor privind activitatea desfășurată pe piața de gaze naturale. Astfel, s-a constatat că recurenta-reclamantă nu a folosit licența sa de furnizare în vederea achiziționării de gaze naturale prin contracte la termen și din piața de ziua următoare/piața intrazilnică, în conformitate cu art. 3 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2022. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește pentru considerentele în continuare arătate. Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 27/2022 privind măsurile aplicabile clienților finali din piața de energie electrică și gaze naturale în perioada 1 aprilie 2022 - 31 martie 2023, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul energiei nu definește noțiunea de furnizor, astfel că legiuitorul nu a urmărit să confere o altă accepțiune a acestei categorii, în raport de prevederile cuprinse în Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012. Actul normativ a cărui aplicare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă prevede o schemă de sprijin a clienților finali de gaze naturale și energie electrică, furnizorii având obligația de a factura clienților finali cantitățile de gaze naturale/energie electrică, urmând ca valoarea rezultată ca produs între cantitatea de energie electrică/gaze naturale facturată clienților finali, în fiecare lună din perioada de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 și diferența pozitivă între prețul mediu de achiziție realizat determinat conform prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) și valoarea componentei de achiziție determinată conform prevederilor art. 3 alin. (1), aferentă lunii facturate să fie compensată furnizorilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, pentru clienții casnici, și prin bugetul Ministerului Energiei, pentru clienții noncasnici, în conformitate cu valorile calculate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei. Achiziția gazelor naturale a fost realizată de recurenta-reclamantă în calitate de consumator-cumpărător, așa cum reiese din contractul pentru vânzare -cumpărare de gaze naturale nr. x/21.11.2019, încheiat cu furnizorul -vânzător D. S.A.. Noțiunea de loc de consum este asociată cu un cod unic atribuit de operator fiecărui loc de consum din zona proprie de licență de operare, la înregistrarea acestuia în baza de date a operatorului, care asigură identificarea locului de consum, precum și căutarea operativă a datelor de consum aferente acestuia, respectiv punerea lor la dispoziția solicitanților care au drept de acces la acestea, după cum rezultă din definiția cuprinsă la art. 3 alin. (1) pct. 1 din Regulamentul privind furnizarea gazelor naturale la clienții finali aprobat prin ORDIN nr. 29 din 28 iunie 2016. Potrivit art. 5 din Regulament, în funcție de numărul locurilor de consum, clientul final de gaze naturale poate fi cu un singur loc de consum sau cu mai multe locuri de consum. Înalta Curte reține că recurenta-reclamanta este administrator al Parcului industrial A., calitate în care a încheiat cu rezidenții parcului industrial contracte de management conform cărora rezidenții au obligația de a suporta contravaloarea consumului corespunzător de utilități consumate și contracte de furnizare a gazelor naturale. Rezidenții reprezintă locuri de consum individuale, care vor fi facturate separat de către APM, în raport de cantitatea de gaze naturale efectiv consumată de fiecare dintre aceștia. Din actele și lucrările dosarului a rezultat că recurenta-reclamantă nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte că achiziția de gaze naturale prin contractul de vânzare-cumpărare de gaze naturale nr. x din data de 21.11.2019 încheiat cu D. s-a realizat în temeiul licenței nr. x/20.11.2013 pentru desfășurarea activității de furnizare a gazelor naturale. O atare licență nu este menționată în contractul de vânzare-cumpărare de gaze naturale nr. x din data de 21.11.2019 și nici în majoritatea contractelor încheiate cu rezidenții parcului industrial. Singurul contract depus la dosar este contractul de furnizare nr. x/10.07.2019 încheiat cu intervenienta B.. Astfel, Înalta Curte reține că în mod corect s-a reținut că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în Metodologia de monitorizare a pieței gazelor naturale aprobată prin Ordinul ANRE nr. 5/2013, referitoare la raportarea datelor care rezultă din activitatea operatorilor economici deținători ai licenței de furnizare a gazelor naturale, această împrejurare constituind o prezumție simplă în sensul că recurenta-reclamantă nu are calitatea de furnizor de gaze naturale. De asemenea, s-a mai reținut că recurenta-reclamantă nu a putut prezenta locurile de consum identificate cu CLC/POD ale clienților cărora le livrează gaze naturale, iar împrejurarea conform căreia consumul fiecărui client rezident al parcului industrial este contorizat separat în baza unui contor individual, în mod corect s-a apreciat că nu este esențială pentru a defini părțile contractuale drept furnizor, respectiv clienți finali, în condițiile în care raporturile contractuale se întemeiază pe accepțiunea incompletă a locului de consum drept locul unde se consumă efectiv gazul natural. Lipsa codului asociat locului de consum atribuit de operatorul de servicii nu poate defini serviciul prestat drept furnizare de gaze naturale în înțelesul Legii nr. 123/2012, după cum nici beneficiarii acestui serviciu nu intră în categoria clienților finali, în condițiile în care locurile de consum nu sunt identificate în raport de reglementările ANRE. Pentru clienții non casnici singurul criteriu de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 îl constituie consumul realizat la locul de consum, ceea ce presupune racordarea la furnizorul de gaze naturale, însă clienții noncasnici din cadrul parcurilor industriale nu au intrat în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 27/2022 în perioada dedusă judecății (aprilie 2022). Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a apreciat că art. 1 alin. (5) și alin. (7) din Legea nr. 123/2012 prevăd expres că beneficiul schemei de sprijin instituite prin O.U.G. nr. 27/2022 se aplică și clienților noncasnici din cadrul parcurilor industriale, dar numai începând cu data de 1 ianuarie 2023, iar nu și pentru perioada dedusă judecății. Dacă legiuitorul ar fi urmărit doar să clarifice, pe calea unei norme de interpretare, sensul prevederilor art. 1 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 27/2022, situație în care norma ar fi devenit pe deplin aplicabilă cererilor de decontare aferente lunii aprilie 2022, nu ar fi menționat expres data de la care aplică schema de sprijin și altor categorii de consumatori. Sintagma "începând cu data de 1 ianuarie 2023" introdusă prin Legea nr. 357/2022 semnifică faptul că schema de sprijin nu a fost reglementată anterior datei arătate și în favoarea clienților noncasnici din cadrul parcurilor industriale ori în favoarea clienților din cadrul sistemelor de distribuție închise definite conform Legii nr. 123/2012. Recurenta-reclamantă nu are calitate de furnizor de gaze naturale, deoarece nu are un contract de achiziție gaze naturale pentru luna de analiză, în calitate de furnizor de gaze naturale, ci are un contract pentru vânzare-cumpărare de gaze naturale nr. x/21.11.2019, încheiat între D. S.A., în calitate furnizor-vânzător și aceasta, în calitate de consumator-cumpărător. Astfel fiind, în mod corect s-a reținut că este legal refuzul exprimat de pârâta ANRP prin adresa nr. x/11.10.2022, toate capetele de cerere formulate de recurenta-reclamantă fiind neîntemeiate, aceasta neavând dreptul la acordarea compensației pentru luna aprilie 2022 și nici dreptul la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care cererea de decontare a fost soluționată în conformitate cu dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 27/2022. În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a respins proba cu expertiză tehnică de specialitate, Înalta Curte reține că instanța de fond a reținut că proba nu este concludentă, respectiv că administrarea ei nu este necesară pentru lămurirea chestiunilor litigioase ale cauzei. Proba cu expertiza tehnică nu își găsea utilitatea, neexistând împrejurări de fapt necesar a fi lămurite de specialiști, situația de fapt fiind dovedită, iar soluționarea cauzei putând fi realizată numai prin analizarea legislației în materie. Instanța de fond a apreciat în mod corect asupra pertinenței, utilității și concludentei probei solicitate, neîncălcând normele de procedură referitoare la încuviințarea și administrarea probelor. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,