ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5253/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din data de 5 septembrie 2017 și înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu societatea de practicieni în insolvență B.. s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, prin hotărârea judecătorească să se dispună admiterea contestației formulate împotriva:

- Deciziei nr. 194/10.02.2017 pentru soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată la D.G.R.F.P. Timișoara sub nr. TMR _DGR 46133/02.09.2016, emisă de pârâta de rang 1 Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara;

- Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, emisă sub nr. x/28.07.2016 de către Administrația Finanțelor Publice Hunedoara;

- Raportului de inspecție fiscală, emis sub nr. x/28.07.2016 de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara - Activitatea de inspecție fiscală;

Anularea în totalitate a actelor administrativ-fiscale atacate și exonerarea reclamantei de obligația de plată a obligațiilor fiscale suplimentare de plată, după cum urmează:

- impozit pe profit - obligație fiscală stabilită suplimentar: 361.500 RON;

- TVA - obligație fiscală stabilită suplimentar: 685.119 RON.

Prin sentința nr. 98/2023 pronunțată la 26 mai 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios administrativ - fiscal formulată de S.C. A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar provizoriu B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, a anulat în parte actele administrativ-fiscale contestate, respectiv: Decizia nr. 194/10.02.2017 privind soluționarea contestației întocmită de DGRFP Timișoara, Decizia de impunere nr. x/28.07.2016, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.07.2016, întocmite de AJFP Hunedoara în ceea ce privește impozitul pe profit aferent cheltuielilor privind achizițiile de servicii în sumă de 514.580 RON, precum și impozitul pe profit aferent cheltuielilor privind achizițiile de bunuri în sumă de 1.336.758 RON, precum și cu privire la TVA-ul stabilită suplimentar în cuantum de 500.471 RON, a respins în rest acțiunea și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 12.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței nr. 98/2023 pronunțate la 26 mai 2023 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, se învederează, în esență, următoarele:

Instanța de fond nu a făcut o interpretare și aplicare corectă a normelor de drept material aplicabile în cauza la starea de fapt dedusa judecății.

Astfel, instanța de fond în mod greșit a considerat ca reclamanta poate beneficia de diminuarea masei impozabile a profitului cu contravaloarea cheltuielilor privind achizițiile de servicii in suma de 514.580 RON și respectiv de bunuri în sumă de 1.336.758 RON și totodată poate beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA, deși aceasta nu a prezentat documente justificative care să ateste că serviciile au fost efectiv prestate, că au legătura cu activitatea economică și că sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile

Așa cum a fost menționat în Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.07.2016 întocmit de organele de inspecție fiscală din cadrul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, AJFP Hunedoara, în perioada supusă verificării respectiv august 2011 - aprilie 2016 S.C. A. S.R.L. a derulat tranzacții cu societățile - S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., societăți de la care a efectuat achiziții de prestări servicii constând în diverse lucrări de construcții.

Prin actul de control întocmit organele de inspecție fiscală au analizat natura prestărilor efectuate de către societățile menționate mai sus și au constatat că pe lângă lipsa documentelor justificative (situații de lucrări, devize de lucrări, procese-verbale de recepție a lucrărilor) aceste societăți nu aveau posibilitatea de a efectua prestarea de servicii din următoarele motive:

- nu au avut angajați cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, sau dacă au avut aceștia au fost angajați fie cu timp parțiel, respectiv 2 ore/zi, fie în alte funcții (agent comercial, manager marketing);

- nu a deținut în patrimoniu utilaje necesare efectuării lucrărilor.

În determinarea stării de fapt fiscale este irelevant dacă tranzacțiile cu acești parteneri au fost declarate prin deconturile de TVA și prin declarațiile informative cod 394, întrucât acest aspect face trimitere doar la declarații fiscale și nicidecum nu lămurește problema deductibilității cheltuielilor și a TVA deductibilă înscrisă în documentele emise de furnizori și cuprinse în aceste declarații fiscale.

Așa cum rezultă din Raportul de Inspecție Fiscală, organele de inspecție fiscală nu au contestat modul de îndeplinire a obligațiilor declarative, ci au verificat și contestat conținutul economic al documentelor înregistrate în contabilitate precum și modul lor de alocare asupra cheltuielilor deductibile a societății, respectiv a taxei pe valoarea adăugata deductibilă.

Expertul contabil a analizat situația doar din prisma documentelor schimbate între firmele partenere, nefiind în măsură a se pronunța asupra chestiunilor legate de situația salariaților, a mijloacelor de care dispuneau sau nu la momentul respectiv sau dacă au contractat alți prestatori de servicii, concluzionând că din punct de vedere al documentelor existente la dosarul cauzei, aceste tranzacții există cel puțin scriptic.

Instanța de fond nu ar fi trebuit să fie legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a judecătorului, motiv pentru care apreciem că ar fi trebuit să respinsă această probă ca fiind neconvingătoare.

În ceea ce privește jurisprudența CEJ invocată în considerentele sentinței atacate,arată că, potrivit Hotărârii din cauza C-255/02-Halifax & others - orice operațiune care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația care ar fi existat în absența acestui artificiu va fi restabilită. În acest sens sunt hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-80/2011, C-142/2011 și C-285/201 în care s-a dispus.

Mai mult, arată recurenta că, jurisprudența Curții Europene de Justiție poate fi invocată doar în situația în care nu există prevederi contrare în legislația națională, or, în speță, legislația fiscală națională a prevăzut în mod expres, atât pentru furnizor/prestator cât și pentru beneficiar, tratamentul fiscal din punct de vedere a taxei pe valoarea adăugată aplicabil în cazul contractelor pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, în cazul în care au fost emise facturi în avans respectiv, în cazul regularizării facturilor emise de către furnizori/prestatori pentru avansuri și obligația beneficiarilor să ajusteze dreptul de deducere exercitat inițial.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are numai obligația interpretării dreptului comunitar, nu și a aplicării acestuia în cazuri individuale concrete, CJUE elaborează o premisă abstractă, însă având în vedere toate particularitățile cauzei. Curtea nu poate face nicio apreciere pe fondul cauzei și nici nu pronunță o hotărâre asupra cauzei, lucru care intră în competența exclusivă a instanțelor naționale. Soluțiile date de CJUE sunt obligatorii doar în ceea ce privește modul în care interpretează dispozițiile dreptului european, dar nu creează norme juridice noi, acest lucru fiind atributul puterii legislative a fiecărui stat, cu atât mai mult cu cât jurisprudența Curții Europene de Justiție impune obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, iar autoritățile fiscale au dreptul să refuze permiterea dreptului de deducere în raport cu elemente obiective.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 alin. (1) și ale art. 488, alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile legale la care am făcut referire în cuprinsul cererii de recurs.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia în principal invocă excepția nulității căii de atac, întrucât prin motivele de recurs se tinde la schimbarea stării de fapt stabilită de către judecătorul fondului, în concret se aduc doar critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 281 alin. (2) din Legea 207/2015, solicitând anularea următoarelor acte administrative: Decizia nr. 194/10.02.2017 pentru soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată la D.G.R.F.P. Timișoara; Decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, emisă sub nr. x/28.07.2016 de către Administrația Finanțelor Publice Hunedoara; Raportul de inspecție fiscală, emis sub nr. x/28.07.2016 de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara - Activitatea de inspecție fiscală; exonerarea reclamantei de obligația de plată a obligațiilor fiscale suplimentare de plată, după cum urmează:

- impozit pe profit - obligație fiscală stabilită suplimentar: 361.500 RON;

- TVA - obligație fiscală stabilită suplimentar: 685.119 RON.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, prin cererea de recurs a fost invocat faptul că, instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale ce reglementează taxa pe valoare adăugată și impozitul pe profit.

Prealabil, în ceea ce privește mecanismul TVA, Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor de drept național - art. 145-146 Codul fiscal, precum și dispozițiilor de drept european, acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată de îndeplinirea cerințelor de fond și a celor de formă, primele vizează însăși existența dreptului de deducere, iar celelalte condițiile de exercitare a acestuia.

În ceea ce privește condițiile de formă ale dreptului de deducere, este necesar ca persoana impozabilă să dețină o factură întocmită în conformitate cu cele prevăzute de dispozițiile legale, iar în ceea ce privește condițiile de fond trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o persoană impozabilă, și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul de deducere să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia, iar în amonte aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11, punctul 29, Hotărârea din 15 decembrie 2005, Centralan Property, C-63/04, punctul 52, și Hotărârea din 6 septembrie 2012, Tóth, C-324/11, punctul 26). Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, beneficiul deducerii nu poate fi refuzat, în principiu (Hotărârea din 13 februarie 2014, Maks Pen EOOD, C-18/13, punctul 25).

Această concluzie este întărită și de jurisprudența constantă a CJUE în materie, care a statuat că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA și, în principiu, nu poate fi limitat. Acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa și alții, C-110/98-C-147/98, punctul 43, Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel și Recolta Recycling, C-439/04 și C-440/04, punctul 47). Sistemul comun al TVA garantează perfecta neutralitate a impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA (Hotărârea din 14 februarie 1985, Rompelman, C-268/83, punctul 19, Hotărârea din 15 ianuarie 1998, Ghent Coal Terminal, C-37/95, punctul 15, Hotărârea Gabalfrisa și alții, C-110/98-C-147/98, punctul 44, Hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C-32/03, punctul 25).

Raportat la cele menționate anterior, Înalta Curte reține că, sunt neîntemeiate criticile recurentei-pârâte, instanța de fond făcând o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză și a jurisprudenței CJUE în materia TVA.

A susținut recurenta că organele de inspecție fiscală au analizat natura prestărilor efectuate de către societățile menționate în actele de control și au constatat că pe lângă lipsa documentelor justificative - situații de lucrări, devize de lucrări, proces-verbale de recepție a lucrărilor - anumite societăți nu aveau posibilitatea de a efectua prestarea de servicii din următoarele motive: nu au avut angajați cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, sau dacă au avut aceștia au fost angajați fie cu timp parțial, respectiv 2 ore/zi, fie în alte funcții (agent comercial, manager marketing); nu a deținut în patrimoniu utilaje necesare efectuării lucrărilor.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar reține că, organele fiscale nu au fost în măsură să funizeze în speță elemente obiective suficiente din care să rezulte că serviciile/achizițiile de bunuri nu au fost efectiv realizate și pentru a stabili cu certitudine că scopul esențial al acestor tranzacții este obținerea unui avantaj fiscal.

Sub acest aspect, se reține că cele constatate de organele fiscale vizând comportamentul fiscal al furnizorilor intimatei-reclamante nu au fost cunoscute de intimata-reclamantă la achizițiile de mărfuri, iar eventualele nereguli constatate în activitatea acestor furnizori nu pot afecta realitatea achizițiilor de mărfuri și, prin urmare, nu afectează dreptul de deducere a TVA al intimatei-reclamante.

Observă instanța de control judiciar că, realitatea achizițiilor de mărfuri a fost dovedită cu documentele justificative întocmite conform dispozițiilor legale prezentate inspecției fiscale.

Astfel, referitor la TVA stabilită suplimentar în cuantum de 500.471 RON constată Înalta Curte că, în mod corect, instanța de fond a reținut conform cadrului legal în materie și în raport de probatoriul administrat - contractele de prestări servicii și facturi întocmite conform prevederilor legale - îndeplinirea condițiilor de formă și fond pentru deductibilitatea TVA.

În acest sens este și jurisprudența CJUE, care în cauza S.C. Paper Consult S.R.L., C-101/16, ECLI:EU:C:2017:775, pct. 51 a statuat că, "administrația nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe și aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuția acestei administrații."

"Principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al TVA-ului, în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate." (Hotărârea din 04.06.2020, S.C. C.F. S.R.L., C-430/19, ECLI:EU:C:2020:429, pct. 49).

În consecință, reiese că sunt neîntemeiate susținerile recurentei-pârâte, referitoare la neîndeplinirea condițiilor de fond privind dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată și nu poate fi însușită teza acesteia în sensul că aspectele privind documentele de însoțire a mărfurilor nu ar dovedi livrările și ar atrage pierderea calității de document justificativ a facturilor, pentru acordarea dreptului de deducere a TVA înscrisă pe acestea, întrucât în ceea ce privește taxa pe valoare adăugată, prin document justificativ se înțelege, în primul rând factura, care trebuia să îndeplinească în perioada vizată de inspecțiile fiscale analizate, în prezenta cauză, cerințele prevăzute de art. 145 lit. a) și b) Codul fiscal.

Din conținutul prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal și pct. 46. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal reiese că, factura fiscală care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 din Codul fiscal este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere al TVA, principiul fundamental al neutralității TVA-ului impunând ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, chiar dacă anumite condiții de formă au fost omise de persoana impozabilă.

Mai mult decât atât, prin Cauza C-284/11 EMS - Bulgaria Transport OOD, Curtea a decis ca "[...] principiul fundamental al neutralității TVA -ului impune ca deducerea TVA aferenta intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. Din moment ce administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operațiunilor în cauză, este obligată la plata TVA, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept."

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a susținut că, unele tranzacții menționate în actele de control sunt lipsite de conținut economic.

Constată Înalta Curte că, dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 nu este susceptibilă de o aplicare mecanică, organele fiscale trebuie să indice elemente concrete care să conducă la concluzia existenței unor tranzacții artificiale și să administreze probe în acest sens, nefiind suficient doar să se afirme că, o societate a urmărit să obțină un avantaj fiscal.

În măsura în care recurenta-pârâtă apreciază că este vorba despre fraudarea mecanismului TVA, aceasta nu poate fi prezumată, ci se impune probarea corespunzătoare a celor afirmate, situație care însă nu se regăsește în cazul de față.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că dreptul de deducere poate fi refuzat atunci când achiziția este efectuată de un contribuabil care cunoștea sau avea posibilitatea să cunoască faptul că participă la o operațiune de fraudare a TVA, că refuzul dreptului de deducere a TVA trebuie să fie întemeiat de organele fiscale pe circumstanțe obiective care să demonstreze, dincolo de neregulile din amonte, faptul că reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că participă la o operațiune frauduloasă (Hotărârea din 6 iulie 2006, cauzele conexate C-439/04 Axel Kittel și C-440/04 Recolta Recycling), împrejurări care nu au fost probate de organele fiscale. De asemenea, a reținut că TVA se aplică asupra fiecărei operațiuni, cu deducerea taxei care a grevat în mod direct costul diverselor elemente constitutive ale prețului (Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Optigen și alții, C-354/03, C-355/03 și C-484/03, punctul 54, Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel și Recolta Recycling, C-439/04 și C-440/04, punctul 49).

Or, observă Înalta Curte că în cauză nu a fost probată o eventuală participare a intimatei-reclamante la o fraudă fiscală, la tranzacții fictive, recurenta-pârâtă neprobând că aceasta a fost implicată în eventuale nereguli, pentru a refuza recunoașterea deductibilității taxei pe valoarea adăugată. Prin urmare, cât timp nu a fost dovedită participarea intimatei-reclamante la o fraudă, în lipsa unor dovezi concrete și certe în acest sens, nu se poate considera că aceasta nu are dreptul la deducerea TVA.

Totodată, recurenta-pârâtă, a invocat prin memoriul de recurs și că, în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea ținând cont de constatările expertului contabil, precum și că documentele analizate de expert și de către instanța de fond nu justifică prestarea efectivă a serviciilor/lucrărilor în scopul operațiunilor sale taxabile.

Aceste critici sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Astfel, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de recurenta-pârâtă prin care se tinde, la contestarea situației de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac.

Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță, în vederea stabilirii situației de fapt, inclusiv referitor la conținutul concret al documentelor justificative deținute de contribuabil și al concluziilor rezultate din corelarea acestora, excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului și privește temeinicia hotărârii respective.

În mod corespunzător, în raport de argumentele invocate de recurenta-pârâtă menționate mai sus, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile acesteia privind evaluarea probelor administrate, astfel încât să se ajungă la o concluzie diferită în raport de cea stabilită de Curtea de Apel Alba Iulia.

Înalta Curte subliniază că prima instanță a expus sub acest aspect o concluzie argumentată în fapt și în drept, analizând atât documentele justificative prezentate de intimata-reclamantă, cât și normele relevante situației factuale.

Prin urmare, în ceea ce privește criticile privind concluziile raportului de expertiză, Înalta Curte reține că, aceste susțineri invocate prin cererea de recurs nu sunt apte a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte observă că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

În ceea ce privește impozitul pe profit, deși prin cererea de recurs a fost contestată sentința și sub acest aspect, totuși, nu au fost formulate pe larg critici în care să se indice normele legale incidente care ar fi fost interpretate sau aplicate greșit de prima instanță.

Totuși, reține Înalta Curte că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 "(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității.

Organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacții sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacții, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul și conținutul tranzacției ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum și a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta."

În speță, ca și în cazul TVA, nici cu privire la impozitul pe profit nu se poate reține că organele de inspecție fiscală au dovedit și cuantificat avantajul fiscal pretins a fi obținut de societatea beneficiară, iar invocarea unor dispoziții legale în actele de control nu este suficientă pentru determinarea tratamentului fiscal prevăzut de lege pentru tranzacțiile ce au făcut obiectul inspecției fiscale, în măsura în care nu este analizată starea de fapt fiscală în integralitatea ei, așa cum rezultă ea din documentația relevantă disponibilă și nu este stabilită legătura de cauzalitate dintre situația de fapt constatată și normele legale aplicabile, astfel încât consecințele fiscale stabilite să fie rezultatul direct al aplicării normelor respective.

Așadar, în mod corect prima instanță a reținut că, cererea de chemare în judecată este admisibilă în parte și în ceea ce privește impozitul pe profit aferent cheltuielilor privind achizițiile de servicii în sumă de 514.580 RON, precum și impozitul pe profit aferent cheltuielilor privind achizițiile de bunuri în sumă de 1.336.758 RON.

Astfel fiind, reiese că aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva sentinței nr. 98/2023 pronunțate la 26 mai 2023 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 noiembrie 2024.