ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3456/2025

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 15.12.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. - societate în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 226 din 20 octombrie 2020 privind soluționarea contestației; anularea Deciziei de impunere nr. x_270/15.07.2020 privind obligațiile principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, precum și a Raportului de Inspecție Fiscală încheiat la data de 15 iulie 2020, ambele emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în partea referitoare la respingerea la rambursare a TVA în sumă de 18.216.997,83 RON, aferentă lunii februarie 2019, menținând în rest Decizia și Raportul de Inspecție Fiscală atacate. La termenul de judecată din 7.04.2023, reclamanta a precizat că a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1212 din data de 05 iulie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a admis cererea de chemare în judecată precizată; a anulat decizia nr. 226/20.10.2020 privind soluționarea contestației, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a anulat în parte decizia de impunere nr. x_270/15.07.2020 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și în parte raportul de inspecție fiscală nr. x_142/15.07.2020 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce privește TVA în sumă de 18.216.997 RON, respinsă la rambursare.

Căile de atac exercitate în prezenta cauză Împotriva sentinței de mai sus au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Pârâtul Ministerul Finanțelor a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Recurentul a invocat atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și pe cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, si Ministerul Finanțelor -Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 226 din 20 octombrie 2020 privind soluționarea contestației, anularea Deciziei de impunere nr. x/15.07.2020 privind obligațiile principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2020. În raport de aceste capete de cerere, recurentul a arătat prin apărările formulate că niciunul dintre actele care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost emis de către Ministerul Finanțelor și, pe cale de consecință, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, argumentând în acest sens, în raport de fiecare capăt de cerere în parte motivele pentru care cererea a fost formulată împotriva unei persoane care nu deține calitate procesuală pasivă în cauză. Cu toate acestea, prin sentința recurată, prima instanță a dispus în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor. Dată fiind strânsa legătură dintre aceste motive, în cauză, respectiv incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurentul le-a dezvoltat împreună. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., una din cerințele obligatorii ce trebuie cuprinse într-o hotărâre judecătorească este reprezentată de indicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Altfel spus, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția trebuie să reflecte raționamentul instanței. Or, din analiza considerentelor hotărârii judecătorești, se poate observa că, secțiunea care ar trebui să reprezinte argumentele instanței pentru soluția pronunțată, nu a respectat dispozițiile legale redate mai sus, singurul motiv pentru care instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor fiind reprezentat de faptul că, începând cu data de 18.02.2022 a operat transmisiunea drepturilor și obligațiilor de la ANAF - DGSC la Ministerul Finanțelor - DGSC. În acest sens, un prim aspect constă în faptul că în mod eronat a reținut instanța de fond că activitatea de soluționare a contestațiilor a fost preluată începând cu data de 18.02.2022, întrucât, prin dispozițiile art. I din Legea nr. 295/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, cu modificările ulterioare, s-a statuat preluarea de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și direcțiile generale regionale ale finanțelor publice a activității de soluționare a contestațiilor formulate împotriva titlurilor de creanță, precum și a altor acte administrativ-fiscale emise de organul central fiscal în cadrul Ministerului Finanțelor. Astfel, art. III din Legea nr. 295/2020 dispunea în sensul că prevederile art. 270, 272 și 274 din Legea nr. 207/2015, astfel cum au fost modificate prin art. I, se aplică în termen de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi, iar contestațiile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentului alineat se predau structurii specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor și se soluționează de către aceasta. Întrucât preluarea acestei activități a reprezentat un proces laborios și de durată, presupunând atât elaborarea unei legislații secundare/terțiare, cât și efectuarea unor operațiuni administrative și organizatorice complexe, prin articolul unic al O.U.G. nr. 107/2021 s-a reglementat prorogarea până la data de 31 martie 2022 a termenelor prevăzute la art. II pct. 9 și art. III din Legea nr. 295/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1266 din 21 decembrie 2020, cu modificările ulterioare. În acest context, așa cum rezultă din cuprinsul Notei de fundamentare a H.G. nr. 238 din 16.02.2022 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a fost propusă preluarea activității de soluționare a contestațiilor formulate împotriva titlurilor de creanță, precum și a altor acte administrativ - fiscale emise de organul central fiscal, preluarea posturilor și personalului aferent acesteia de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și direcțiile generale regionale ale finanțelor publice la Ministerul Finanțelor. Prin urmare, preluarea activității de soluționare a contestațiilor s-a făcut începând cu data de 01.04.2022 și nu începând cu data de 18.02.2022, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Trecând însă peste acest aspect, instanța se află într-o eroare întrucât s-a limitat la a reține faptul că activitatea de soluționare a contestațiilor a fost preluată de către Ministerul Finanțelor, fără însă a se raporta la specificitatea raporturilor juridice de drept administrativ și la limitele trasate expressis verbis de legiuitor, prin dispozițiile Legii nr. 554/2004. Astfel, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din același act normativ, fizează cadrul procesual și, în acest sens, precizează că litigiul, în materie de contencios administrativ, se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorități publice sau din cauza refuzului nejustificat de a i se răspunde, și autoritatea publică în cauză, autoritate care, în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 226/20.10.2020, este Agenția Națională de Administrare Fiscală. Așadar, calitatea procesuală pasivă în raportul juridic care a generat litigiul de față din perspectiva capătului de cerere privind anularea Deciziei de soluționare nr. 226/20.10.2020 revine Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prin urmare, apare ca evident faptul că raționamentul logico - juridic, prezentat de Ministerul Finanțelor în apărările sale, este corect, întrucât elementul care prezintă relevanță din perspectiva stabilirii calității procesuale pasive, în materie de contencios administrativ, este autoritatea emitentă a actului administrativ și nu, așa cum în mod totalmente greșit, a reținut instanța de fond, autoritatea care a preluat activitatea de soluționare a contestațiilor, la o dată ulterioară momentului emiterii actului contestat. Sub acest aspect, instanța de fond a nesocotit inclusiv dispozițiile art. III din Legea nr. 295/2020, dispoziții care, la teza a II-a dispun după cum urmează: "Contestațiile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentului alineat se predau structurii specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor si se soluționează de către aceasta". Rațiunea de a reglementa faptul că nu se predau Ministerului Finanțelor contestațiile soluționate anterior adoptării măsurii de preluare a activității de soluționare a contestațiilor fiscale, apare ca fiind o consecință firească a faptului că, Ministerul Finanțelor nu deține calitate de emitent al acestor acte administrative . De altfel, inclusiv din punct de vedere al aplicării legii civile în timp, la nivel de doctrină s-a reținut că faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situații juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor anterioare indiferent că legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere, or ar schimba condițiile necesare. De asemenea, instanța de fond nu a adus niciun motiv în combaterea argumentului susținut de Ministerul Finanțelor în sensul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, ar putea fi atrasă răspunderea sa pentru un act care a fost emis de o altă autoritate publică. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. 3.2. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală Pârâta ANAF a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate si respingerea ca nefondată a întregii acțiuni a reclamantei. În motivarea recursului, s-au arătat următoarele: Preliminar formulării motivelor de recurs, au fost formulate precizări privind stabilirea cadrului procesual, având in vedere dispozițiile O.U.G. nr. 23/14.03.2024. În raport de formularea cererii de chemare in judecata si in contradictoriu cu Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, in cauza are calitate de pârâtă/recurenta-parata Agenția Națională de Administrare Fiscală în conformitate cu dispozițiile art. IV alin. (1), (2), (6) și 8 din O.U.G. nr. 23/14.03.2024 privind unele măsuri pentru consolidarea capacității instituționale a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, reorganizarea activității acesteia, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). Instanța de fond a interpretat si aplicat greșit prevederile legale incidente in cauza, admițând acțiunea reclamantei si anulând actele atacate de aceasta. Prima instanță a nesocotit aspecte de ordin legal si nu a avut in vedere întreaga documentație existentă la dosarul cauzei, implicit conținutul actelor administrative fiscale pe care le-a anulat. Recurenta a criticat motivarea instanței de fond, in sensul ca ajustarea efectuata de reclamanta este legala iar cererea de rambursare a soldului negativ de TVA in suma de 18.216.997 RON este întemeiata. Prima instanța a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor legale aplicabile in speța, respectiv: art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborat cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 91 alin. (1) - alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare la data ajustării bazei de impozitare a TVA; punctul 32 alin. (6) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel cum a fost modificat și completat de punctul 3 din H.G. nr. 284/2017. Din analiza acestora rezultă că societatea avea dreptul de a ajusta taxa pe valoarea adăugata aferenta contravalorii mărfurilor din facturile care nu mai pot fi încasate ca urmare a începerii procedurii falimentului beneficiarului, însă numai pentru facturile emise la o alta data care se afla in interiorul termenului de prescriptive. Or, la momentul intrării in faliment, respectiv 28.03.2018, facturile emise in perioada 2008 - 2012 nu se afla in cadrul termenului de prescriptive de 5 ani prevăzut de Codul de procedura fiscală, astfel ca societatea nu avea dreptul legal de a efectua ajustarea bazei de impozitare a TVA aferenta facturilor respective. Contrar celor reținute de prima instanța, organele fiscale au reținut in mod corect faptul ca societatea nu poate ajusta baza de impozitare a TVA, în condițiile în care facturile care nu mai pot fi încasate ca urmare intrării în faliment au fost emise în perioada 2008-2012, iar termenul de prescripție prevăzut de Codul de procedură a fost împlinit. Prin depunerea decontului de TVA aferent lunii februarie 2019, reclamanta și-a exercitat opțiunea de rambursare a soldului negativ de TVA în sumă de 19.610.252 RON, ce rezultă din ajustarea bazei de impozitare a unui număr de 260 de facturi emise, în perioada 31.12.2008-30.04.2013, ce nu au putut fi încasate de la societatea D. S.A.. In data de 28.02.2019, societatea a ajustat baza de impozitare a TVA prin emiterea unui număr de 7 facturi de stornare, întrucât la data de 28.03.2018 s-a dispus începerea procedurii falimentului împotriva societății D. S.A.. Având în vedere că, la data începerii procedurii falimentului, respectiv în anul 2018, un număr de 206 facturi emise în perioada 2008-2012, au depășit termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, coroborat cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 91 alin. (1) - alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organele de inspecție fiscală au stabilit că reclamanta nu poate ajusta baza de impozitare a TVA colectată în sumă de 18.216.997 RON ce provine din afara perioadei de prescripție de 5 ani. Potrivit prevederilor art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare la data ajustării bazei de impozitare a TVA, în aplicarea acestuia, la punctul 32 alin. (6) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel cum a fost modificat și completat de punctul 3 din H.G. nr. 284/2017, s-a statuat ca: "Ajustarea prevăzută la art. 287 lit. d) din Codul fiscal se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească de confirmare a planului de reorganizare, respectiv hotărârea judecătorească de închidere a procedurii prevăzute de legislația insolventei, sub sancțiunea decăderii. Ajustarea este permisă chiar dacă s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, conform Codului de procedură fiscală. în cazul persoanelor care aplică sistemul TVA la încasare se operează anularea taxei neexigibile aferente livrărilor de bunuri/prestări lor de servicii realizate." Astfel, potrivit prevederilor legale mai sus invocate, reiese că, în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa ca urmare a falimentului beneficiarului, ajustarea bazei de impozitare a TVA este permisă începând cu data sentinței, respectiv a încheierii prin care s-a decis intrarea în faliment. De asemenea, rezulta că, în situația în care intrarea în faliment a avut loc anterior datei de 01.01.2019 și nu a fost pronunțată hotărâre judecătorească de închidere a procedurii prevăzute de legislația insolventei până la această dată, ajustarea se efectuează în termen de 5 ani de la data de 01.01.2019. Din constatările organelor de inspecție fiscală, consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.07.2020 reiese ca: reclamanta a solicitat la rambursare, prin decontul de TVA aferent lunii februarie 2019, suma de 19.610.252 RON, reprezentând sumă neîncasată la timp de la clientul D. S.A.; la data de 28.03.2018, în baza art. 107 alin. (1) lit. A) (c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei D. S.A., motiv pentru care societatea la data de 28.02.2019 a întocmit un număr de 7 facturi de stornare care ajustează un număr de 260 de facturi ce provin din perioada 31.12.2008-30.04.2013. Prin decizia nr. 226/20.10.2020, organul de soluționare a contestației a reținut că reclamanta a considerat că dispoziția legală privind existența începerii unei proceduri de faliment a debitoarei D. S.A. permite ajustarea bazei de impozitare a TVA indiferent de perioada de prescripție a facturilor emise către acesta. Totodată, in ceea ce privește modificarea adusă punctului 32 alin. (6) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în care era menționat că ajustarea bazei de impozitare este permisă pentru facturile emise care se aflau în cadrul termenului de prescripție prevăzut de Codul de procedură fiscală, societatea opinează că prin H.G. nr. 284/2017 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a fost eliminată această dispoziție, motiv pentru care poate solicita la rambursarea soldului sumei negative a TVA pentru perioada 31.12.2008-30.04.2013. Organul de soluționare a contestației a reținut in mod corect faptul că modificările dispozițiilor art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal și a normelor de aplicare, respectiv punctul 32 alin. (6) din H.G. nr. 1/2016 au avut loc pentru armonizarea Deciziei CJUE în cauza C-246/16 Di Maura în ceea ce privește momentul ajustării bazei impozabile, întrucât Curtea a decis că "baza unitară de evaluare trebuie interpretat în sensul că un stat membru nu poate condiționa reducerea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată de caracterul infructuos al unei proceduri colective atunci când o astfel de procedură este susceptibilă să dureze mai mult de zece ani." De asemenea, prin Nota de fundamentare a H.G. nr. 284/2017 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, legiuitorul a specificat faptul că "necesitatea acestei modificări este determinată de durata foarte mare a procedurilor de reorganizare Ide faliment, existând în prezent situații în care persoanele impozabile care ar fi putut beneficia de această facilitate să nu își poată ajusta baza de impozitare TVA, întrucât era depășită perioada de prescripție prevăzută de Codul de procedură fiscală". În lumina prevederilor legale mai sus menționate, reiese că ajustarea bazei de impozitare se poate efectua la momentul începerii procedurii de faliment pentru a nu fi depășită perioada de prescripție, fiind astfel modificat momentul în care se permite efectuarea ajustării, întrucât la închiderea procedurii prevăzute de legislația insolvenței, există riscul ca persoanele impozabile să nu mai poată beneficia de acesta facilitate din cauza perioadei îndelungate a procedurii falimentului. Mai mult, potrivit prevederilor art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 din Codul fiscal, în care se prevede că "ajustarea este permisă chiar dacă s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, conform Codului de procedură fiscală. Prin efectuarea ajustării se redeschide rezerva verificării ulterioare pentru perioada fiscală în care a intervenit exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru operațiunea care face obiectul ajustării", coroborate cu prevederile art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 din Codul fiscal, în vigoare la data emiterii facturilor, ce prevăd că "exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată", reiese că efectuarea ajustării la data de 28.02.2019 de către societatea reclamanta a permis organelor de inspecție fiscală redeschiderea rezervei verificării ulterioare pentru perioada 2008-2012, perioadă în care a intervenit exigibilitatea TVA. Exigibilitatea TVA reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al taxei, termen calculat potrivit prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, în vigoare la data emiterii facturilor. Astfel, societatea are dreptul de a ajusta TVA aferentă contravalorii mărfurilor din facturile care nu mai pot fi încasate ca urmare începerii procedurii falimentului beneficiarului, însă numai pentru facturile emise la o dată care se află în interiorul termenului de prescripție. În consecință, rezulta că în mod legal organele de inspecție fiscală au rambursat soldul sumei negative a TVA pentru anul 2013, iar, întrucât în speță, la momentul intrării în faliment, respectiv 28.03.2018, facturile emise în perioada 2008-2012 nu se află în cadrul termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, societatea nu poate efectua ajustarea bazei de impozitare a TVA aferentă facturilor respective. Exigibilitatea taxei reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a taxei, iar ajustarea bazei de impozitare a TVA este permisă începând cu data intrării în faliment în baza unei decizii judecătorești doar cu privire la acele facturi care se află în cadrul termenului de prescripție prevăzut de Codul de procedură fiscală, respectiv în cadrul termenului în care organele de inspecție fiscală pot stabili creanțe fiscale cu privire la aceste facturi, potrivit art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, având în vedere că facturile în cauză au fost emise în perioada 2008-2012, rezulta că societatea nu poate ajusta baza de impozitare a TVA în baza acestor facturi. Prevederile art. 219 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, invocat de societate, trebuie coroborate cu cele ale art. 287 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal și ale pct. 32 alin. (6) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel cum a fost modificat și completat de pct. 3 din H.G. nr. 284/2017, prin care se stabilește fără echivoc că acest drept poate fi exercitat doar cu privire la acele facturi care se află în cadrul termenului de prescripție prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Contrar celor reținute de prima instanță, societatea nu poate solicita la rambursare soldul negativ de TVA in suma de 18.216.997 RON, în condițiile în care creanțele fiscale solicitate la rambursare se referă la facturi emise în perioada 2008-2012 pentru care termenul de prescripție prevăzut de Codul de procedură fiscală a fost depășit. Organele de inspecție fiscală nu au negat dreptul societății de a solicita restituirea sumelor aferente ajustării bazei de impozitare pentru creanțele neîncasate, însă, în acest demers, sunt luate în considerare numai creanțele care au relevantă în funcție de data emiterii facturilor neîncasate. Mai mult, societatea nu a uzat de dreptul său legal de a recupera creanțele neîncasate de la D. S.A., după ce au fost depășite termenele scadente, respectiv termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de C. civ., preferând, potrivit Notei explicative din data de 22.11.2019, "să ducă la rezolvarea amiabilă a unor situații care puteau genera litigii", iar demersurile efectuate de către aceasta până la data deschiderii procedurii insolvenței, respectiv 18.06.2014 au constat "în urmărirea încasării creanțelor deținute la aceste societăți în măsura în care acestea aveau posibilități financiare, astfel încât să nu le fie îngreunată situația economico-financiară". Astfel, în ceea ce privește dreptul societății de a solicita ajustarea bazei de impozitare a TVA, nu prezintă relevanta faptul că creanța față de D. S.A. era înscrisă în procedura insolvenței. In raport de argumentele de fapt si de prevederile legale invocate mai sus, rezulta ca fiind nelegala soluția instanței de fond de admitere a acțiunii in privința sumei de 18.216.997 RON reprezentând sold negativ de TVA solicitat la rambursare. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 4.1. Întâmpinarea depusă de reclamantă la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Reclamanta A. S.A. - societate in reorganizare judiciară, prin administrator special E. și administrator judiciar C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: În fapt, reclamanta lnteragro S.A., creditoare a societății D. S.A., a ajustat, la data de 28 februarie 2019, baza de impozitare a TVA pentru 260 de facturi emise în perioada 31 decembrie 2008 - 30 aprilie 2013, deoarece nu a încasat de la debitoarea sa prețul facturat și a emis un număr de 7 (șapte) facturi de stornare, având în vedere că la 28 martie 2018, instanța a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva societății D. S.A.. La data de 15 martie 2019, A. S.A. a solcitat pârâtei A.N.A.F. -D.G.A.M.C. prin serviciul Rambursare TVA, prin decontul lunar de TVA, rambursarea soldului negativ de TVA în sumă de 31.889.164 RON aferent lunii februarie 2019, sold care a rezultat din operațiuni care intră sub incidența art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, ajustarea de TVA fiind efectuată ca urmare a neincasării contravalorii facturilor emise în urma deschiderii procedurii falimentului pentru societățile F. S.R.L., D. S.A., G. S.R.L., H. S.R.L.. În urma controlului efectuat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C, organul de control a emis Decizia de impunere nr. x/15.07.2020 și Raportul de inspecție fiscală, conform cărora a aprobat rambursarea TVA în sumă de 13.672.167 RON ca urmare a ajustării facturilor neîncasate de la societățile F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. si parțial din facturile neîncasate de la societatea D. S.A.., respingând la rambursare suma de 18.216.997 RON aferentă unui număr de 206 facturi neîncasate de la D. S.A.. din perioada 2008-2012 motivând că acestea sunt prescrise din punct de vedere fiscal în anul 2018, ia momentul intrării în faliment a societății D. S.A.. Reclamanta a contestat decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, contestația fiind respinsă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. prin decizia nr. 226/20.10.2020. Împotriva acestei decizii, reclamanta lnteragro S.A. a formulat cerere de chemare în judecată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a Ministerului Finanțelor. Prin întâmpinarea sa la cererea de chemare în judecată, pârâtul Ministerului Finanțelor a ridicat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că, în raport de capetele de cerere, niciun act care face obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost emis de către Ministerul Finanțelor astfel că cererea de chemare în judecată a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor este nefondat. Din considerentele sentinței atacate rezultă clar că sentința a fost motivată și în fapt și în drept, recurentul neavând dreptate atunci când a afirmat că singurul motiv pentru care instanța a respins excepția a fost "reprezentat de faptul că, începând cu data de 18.02.2022 a operat o transmisiune a drepturilor și obligațiilor de la A.N.A.F. - D. G.S. C. la Ministerul Finanțelor - D. G.S. C." . Trebuie precizat că, legat de considerentele hotărârii judecătorești, aceasta trebuie să cuprindă atât împrejurările de fapt, cât și motivele de drept care au format convingerea instanței, fără a însemna însă că instanța va trebui să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care le-au formulat, instanța fiind îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun. Astfel, în sentință, prima instanță a reiterat motivele invocate de recurentul-pârât în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, ca și motivele de respingere pe care le-a invocat reclamanta privind această excepție, apreciind în considerente că, față de prevederile art. 272 Codul de procedură fiscală, art. III din Legea nr. 295/2020 și H.G.. 238/2022, începând cu data de 18 februarie 2022, (data intrării în vigoare a H.G.. nr. 23 8/2022) a operat transmiterea drepturilor și a obligațiilor de la A.N.A.F. -D.G.S.C. la Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Prin urmare, chiar dacă actele administrative contestate în cauză au fost emise anterior datei de 18 februarie 2022, chemarea în judecată a acestui pârât s-a efectuat tocmai în considerarea faptului că D.G.S.C, structura din cadrul A.N.A.F. care a emis decizia de soluționare a contestației, se regăsește începând cu data de 18 februarie 2022 în structura organizatorică a Ministerului Finanțelor, context în care Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, are calitatea de subiect pasiv în raportul Juridic dedus judecății, Curtea respingând excepția ca neîntemeiată. După cum se poate constata, prima instanță a arătat obiectul cererii pârâtului, respectiv excepția ridicată de aceasta, susținerile pe scurt al părților și expunerea situației de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. 4.2. Întâmpinarea depusă de reclamantă la recursul pârâtei ANAF Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Motivul de nelegalitale în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu are suport legal, toate textele de lege invocate fiind interpretate greșit de recurentă. Astfel, recurenta a invocat nelegalitatea sentinței atacate pentru greșita aplicare a art. 287 lit. d) din Codul fiscal invocând doua variante ale acestei reglementări, respectiv - art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, coroborat cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 91 alin. (1) - alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care nu este incident în speță pentru simplul motiv că acest articol, valabil până în 2016 și care prevedea condiția prescripției la ajustarea TVA, a fost modificat înainte de ajustarea TVA operată de reclamantă, operațiunii de ajustare fiindu-i aplicat art. 287 lit. d) din Codul fiscal în forma modificată după 2017, care elimină condiția prescripției. În analiza rambursării către A. S.A. a soldului negativ de TVA în sumă de 18.216.997,83 RON aferent lunii februarie 2019, pârâta refuză să accepte interpretarea corectă a art. 287 lit. d) din Codul fiscal în forma modificată de Legea nr. 30/2019, recurgând la o interpretare trunchiată a acesteia considerând aplicabilă prescripția care era o condiție de ajustare a bazei de impozitare la momentul 2016. condiție care a fost eliminată de art. 287 lit. d) in forma modificată după după anul 2017, formă aplicabilă în speță. în contextul în care în actele administrative contestate a enunțat corect dispozițiile art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 în forma modificată de Legea nr. 30/2019, dar în analiza rambursării a folosit textul de lege nemodificat din anul 2016, ajungînd astfel artificial la concluzia de nerambursare a TVA solicitat, încălcând principiul neutralității. De asemenea, pârâta și-a încălcat propriul punct de vedere din adresa de răspuns nr. x/05.08.2019, prin care A.N.A.F. -Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 1 a răspuns Camerei Consultanților Fiscali, ca urmare a sesizărilor primite din partea consultanților fiscali cu privire la problema ajustării bazei impozabile a TVA în cazul planurilor de reorganizare a beneficiarilor care au intrat în insolvență, dar și în cazul procedurii de faliment; din răspuns a rezultat că, în interpretarea art. 287 lit. d) din Codul fiscal în forma modificată de Legea nr. 30/2019, prestatorii își pot ajusta baza de impozitare a TVA în termen de 5 ani de la data de l ianuarie a anului următor celui în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească prevăzută de legislația insolventei, chiar dacă facturile în cauză au depășit termenul de prescripție prevăzut în Codul de procedură fiscală. Acest răspuns este o dovada clară a greșitei soluționări a cererii sale privind rambursarea soldului negativ de TVA, rezultat din operațiuni sub incidența art. 287 lit. d) din Codul fiscal, cu referire la suma de 18.216.997,83 RON RON, respinsă pentru partenerul D. S.A. aferentă unui număr de 206 facturi fiscale emise în perioada 2008-2012, considerate de ANAF ca fiind prescrise din punct de vedere fiscal. Cu privire la invocarea punctului 32 alin. (6) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel cum a fost modificat și completat de punctul 3 din IIG nr. 284/2017, recurenta a făcut o interpretare trunchiată a termenului de prescripție, deoarece acesta nu poate fi invocat ca și contraargument în vederea efectuării ajustării; pentru operațiunea de ajustare efectuata la data de 28.02.2019, organele de control fiscal s-au raportat greșit la normele metodologice în vigoare până la 03.05.2017 (H.G. nr. 1/2016), fiind omise modificările aduse prin H.G. nr. 284/2017, modificări valabile începând cu 04.05.2017, prin care s-a eliminat condiția de ajustare a facturilor aflate în cadrul termenului de prescripție și s-a permis efectuarea ajustării, chiar dacă se ridică rezerva verificării ulterioare, așa cum a reținut și instanța de judecată în sentința atacată. De altfel, deși sunt invocate de către organele fiscale Normele metodologice modificate prin H.G. nr. 284/2017, redarea textului și interpretarea este aceea a normelor nemodificate din H.G. nr. 1/2016, recurenta folosind aceeași tehnică greșită de interpretare a art. 287 lit. d). Cadrul legal prezentat de pârâtă nu prezintă relevanță în speța supusă prezentei analize, fiind, pe de o parte, reglementări fiscale care nu mai erau în vigoare la dala efectuării operațiunii de ajustare a TVA (in anul 2019), iar pe de altă parte, nu se referă la regulile fiscale specifice ajustării, prezentul litigiu având ca scop să se determine dacă reclamanta a aplicat corect legislația privind ajustarea de TVA în cadrul intervenției falimentului beneficiarului, instanța de judecată reținând corect interpretarea coroborată a art. 304 alin. (2) din Codul fiscal cu art. 91 2 003, care se referă la dala la care devine scadent TVA-ul de plată stabilit de organele fiscale și termenul în care se prescrie această obligație, fiind greșită concluzia pârâților în sensul că exigibilitatea TVA reprezintă momentul de la care începe să curgă prescripția taxei solicitate la rambursare. Referitor la ultimul motiv invocat de recurentă, în sensul că societatea reclamantă nu a uzat de dreptul său a a-si recupera creanțele în termenul de prescripție de 3 ani, a arătat că societatea a întreprins demersurile legale pentru recuperarea creanțelor neîncasate, simplul fapt că s-a înscris la masa credală în termen demonstrând că se află în termenul de recuperare a creanței, însă, aceste motive exced obiectul litigiului și cadrului legislației fiscale; art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 nu condiționează ajustarea TVA de această chestiune, instanța de judecata reținând în considerente că, atâta timp cât creanțele derivând din facturile menționate au fost cenzurate prin includerea lor în tabelul de creanțe al D. S.A., chestiunea unei eventuale prescripții nu mai poate fi pusă în discuție, astfel că nici acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 5.1. Circumstanțele factuale și legale ale speței În fapt, la data de 28.02.2019, reclamanta A. S.A. a ajustat baza de impozitare a TVA pentru un număr de 260 de facturi emise în perioada 31.12.2008-30.04.2013, ce nu au putut fi încasate de la societatea D. S.A., prin emiterea unui număr de 7 facturi de stornare, întrucât la data de 28.03.2018 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva acestei din urmă societăți. Ulterior, la data de 15.03.2019, reclamanta a solicitat Serviciului Rambursare TVA din cadrul DGAMC, prin decontul lunar de TVA, rambursarea soldului negativ de TVA în sumă de 31.889.164 RON aferent lunii februarie 2019, rezultat din operațiuni care intră sub incidența prevederilor art. 287 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, ajustarea TVA ca urmare a neîncasării contravalorii facturilor emise datorită deschiderii procedurii falimentului de către societățile F. S.R.L., D. S.A., G. S.R.L. și H. S.R.L.. Ca urmare a controlului efectuat, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală nr. x/15.07.2020 iar în baza acestui raport a fost emisă decizia de impunere nr. x/15.07.2020. Prin decizia de impunere nr. x/15.07.2020, organele de inspecție fiscală au aprobat la rambursare TVA în sumă de 13.672.167 RON, reprezentând ajustarea în totalitate a facturilor neîncasate de la societățile F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. și parțial din facturile neîncasate de la D. S.A. și au respins la rambursare suma de 18.216.997 RON aferentă unui număr de 206 facturi fiscale emise către D. S.A., în perioada 2008-2012, pe motivul că aceste facturi sunt prescrise din punct de vedere fiscal în anul 2018, respectiv la momentul intrării în faliment a societății D. S.A.. Prin Decizia nr. 226/20.10.2020, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere. În drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 287 lit. d) din Codul fiscal, în forma în vigoare la data de 28.02.2019, data ajustării bazei de impozitare a TVA, conform cărora: "Baza de impozitare se reduce în următoarele situații: d) în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa ca urmare a intrării în faliment a beneficiarului (...). Ajustarea este permisă (...), în cazul falimentului beneficiarului, începând cu data sentinței sau, după caz, a încheierii, prin care s-a decis intrarea în faliment, conform legislației privind insolvența. Ajustarea se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor (...) celui în care s-a decis, prin sentință sau, după caz, prin încheiere, intrarea în faliment. În cazul în care intrarea în faliment a avut loc anterior datei de 1 ianuarie 2019 si nu a fost pronunțată hotărârea judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă de închidere a procedurii prevăzute de legislația insolvenței până la această dată, ajustarea se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2019. Ajustarea este permisă chiar dacă s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, conform Codului de procedură fiscală. Prin efectuarea ajustării se redeschide rezerva verificării ulterioare pentru perioada fiscală în care a intervenit exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru operațiunea care face obiectul ajustării. In cazul în care, ulterior ajustării bazei de impozitare, sunt încasate sume aferente creanțelor respective, se anulează corespunzător ajustarea efectuată, corespunzător sumelor încasate, prin decontul perioadei fiscale în care acestea sunt încasate." 5.2. Analiza recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor și a apărărilor aferente invocate de intimata-reclamantă Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui recurs, față de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Din perspectiva motivării, prima instanță a reținut că, față de prevederile art. 272 Codul de procedură fiscală, art. III din Legea nr. 295/2020 și H.G. nr. 238/2022, începând cu data de 18.02.2022 (data intrării în vigoare a H.G. nr. 238/2022) a operat transmisiunea drepturilor și obligațiilor de la ANAF-DGSC la Ministerul Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a mai constatat că, în ciuda faptului că actele administrative contestate în cauză au fost emise anterior datei de 18.02.2022, chemarea în judecată a acestui pârât s-a efectuat tocmai în considerarea faptului că DGSC, structura din cadrul ANAF care a emis decizia de soluționare a contestației se regăsește începând cu data de 18.02.2022 în structura organizatorică a Ministerului Finanțelor. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției de respingere a excepției, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu pot fi reținute raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate. Astfel, actele atacate în prezenta cauză sunt reprezentate de Decizia nr. 226 din 20 octombrie 2020 privind soluționarea contestației emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, Decizia de impunere nr. x/15.07.2020 privind obligațiile principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.07.2020 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Prin dispozițiile art. I din Legea nr. 295/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, cu modificările ulterioare, s-a statuat preluarea de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și direcțiile generale regionale ale finanțelor publice a activității de soluționare a contestațiilor formulate împotriva titlurilor de creanță, precum și a altor acte administrativ-fiscale emise de organul central fiscal în cadrul Ministerului Finanțelor. Astfel, art. III din Legea nr. 295/2020 dispunea în sensul că prevederile art. 270, 272 și 274 din Legea nr. 207/2015, astfel cum au fost modificate prin art. I, se aplică în termen de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi, iar contestațiile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentului alineat se predau structurii specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor și se soluționează de către aceasta. Întrucât preluarea acestei activități a reprezentat un proces laborios și de durată, presupunând atât elaborarea unei legislații secundare/terțiare, cât și efectuarea unor operațiuni administrative și organizatorice complexe, prin articolul unic al O.U.G. nr. 107/2021 s-a reglementat prorogarea până la data de 31 martie 2022 a termenelor prevăzute la art. II pct. 9 și art. III din Legea nr. 295/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1266 din 21 decembrie 2020, cu modificările ulterioare. În acest context, așa cum rezultă din cuprinsul Notei de fundamentare a H.G. nr. 238 din 16.02.2022 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a fost propusă preluarea activității de soluționare a contestațiilor formulate împotriva titlurilor de creanță, precum și a altor acte administrativ - fiscale emise de organul central fiscal, preluarea posturilor și personalului aferent acesteia de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, Dir